„Boierul Bolomey l-a câștigat, se pare, la o partidă de poker, iar în perioada interbelică aici se organizau petreceri la care tinerii din înalta societate din București veneau să cunoască frumoase și tinere domnișoare” ne dezvăluie una din fațetele ale acestui monument istoric, Clementina Tudor, amfitrioana evenimentului cultural „Septembrie la Conacul Bolomey”. La finalul alocuțiunii de deschidere a vernisajului, am abordat-o direct: „-Adică putem spune că aici funcționa un bordel?” Mi-a răspuns amuzată că da.

O fațetă haioasă și amuzantă, dar care ar putea servi ca brand turistic. Brandul trebuie să fie ceva unic, care nu s-a mai făcut/auzit. Conace boierești avem sute în toată țara. Castele, zeci. Dar doar unul e „al lui Dracula”. Imaginați-vă doar câți turiști ar intra spre Cosâmbești, la intersecție, la vederea unui billboard mare pe care să scrie: „Visit Bolomey Manor House, the brothel lost at a poker game. Only 3 km/4 min.” Și o poză sugestivă cu obiectivul. Nici măcar nu contează dacă povestea cu pokerul și bordelul sunt adevărate, importantă e imaginea creată în mintea vizitatorilor.

O fațetă ludică da, dar este doar una din multiplele fațete ale acestui conac, pe care le-am descoperit cu încântare, și pe care vă invit și pe voi s-o faceți, vizitându-l și aflându-i povestea.

Construit în 1898, de o echipă de meșteri italieni, pentru familia Ghețu, a fost realizat în spiritul eclectic al epocii, devenind în scurt timp un reper pentru înalta societate, atrăgând scriitori și intelectuali ai epocii.

Fac aici o scurtă paranteză de context istoric, „La Belle Epoque” – „Epoca Frumoasă” este o perioadă din istoria modernă a Franței, și prin extensie a întregii Europe, caracterizată de pace, prosperitate economică și salturi marcante în toate domeniile. În România corespunde aproximativ perioadei de pace dintre războiul de independență – 1877 și începutul primului război mondial – 1914.

Scăpat de birul către înalta poartă, Regatul României cunoaște o acumulare masivă și rapidă de capital, care-l transformă dintr-o țară eminamente medievală într-un ținut cu pretenții. Încep primele exploatații petroliere, se construiește rețeaua de căi ferate, Saligny aruncă celebrele poduri peste Dunăre și face primele silozuri de cereale din beton armat. Europa descoperă grânarul din Câmpia Română, de unde primele vapoare cu aburi duc prețioasele cereale către Stambul și Lipsca (Leipzig).

Stimulată de epoca de prosperitate pariziană, unde mulți boieri își trimiteau copii la studii, înalta societate din Regat, dar și din Transilvania, începe să investească această plusvaloare în modă, educație, artă, arhitectură. Apare și se coagulează o efervescență culturală nemaiîntâlnită în societatea românească: gândiți-vă la Ateneu, George Enescu, comediile lui Caragiale care se jucau cu sălile pline, Junimea, Universul. În societate reformele lui Spiru Haret pun bazele educației de masă. Posibilitatea de a emite propria monedă – leul românesc – pune premisele apariției unui sistem bancar, cu bănci private care să finanțeze tot acest boom economic.

Protipendada vremii începe să guste seratele pariziene, și-și dorește să replice acasă atmosfera de cafenele și petreceri. Acesta este climatul efervescent socio-economic în care apar toate aceste obiective de mai sus, iar boierii cu proprietăți de tipul moșii își construiesc conace. Conace care erau ceva mai mari decât o vilă, și ceva mai mici decât un palat. Conace precum cel cunoscut azi cu numele Bolomey.

După epoca antebelică și interbelică, despre care se păstrează mai mult legende decât documente, trec acum în revistă fațeta din comunism a conacului Bolomey.

Povestea lui este una tristă, la fel ca vremurile, este naționalizat în 1947 de către regimul bolșevic instalat de sovietici, și devine, când crescătorie de pui, când sediul CAP, când depozit de legume și îngrășăminte. Bolșevicii nu aveau nevoie de artă și cultură, nu o înțelegeau, nu o prețuiau și nu îi apreciau valoarea în societate. Simbolurile capitalismului decadent trebuiau șterse cu găinaț de pasăre.

Avem acum o mărturie istorică, în premieră, a socrului meu, dl. Radu Anghelache:
„În 1971 eram proaspăt inginer agronom, șef de fermă la Perieți, parte a IAS-ului Slobozia. La o ședință de analiză a activității, mă ia inginerul șef de la ferma Iazu: Tov. inginer, trebuie la fermă să crești păsări, animale, tot tacâmul. Vii luni la mine să-ți dau un bon, te duci la Cosâmbești, la „castel” și iei de acolo 30 de pui. Mă duc la „castel”, intru cu bonul în mână, era o doamnă acolo care mi-a dat puii, iar imaginea care mi-a rămas în minte pentru totdeauna era aceea a scărilor acelora mari, pline-ochi cu pui mari, albi, care ciuguleau și se găinățau prin tot castelul.”

Povestioara este completată magistral de versurile poetului Mircea Dinescu:

Găinile
Mircea Dinescu

Într-un castel transformat în crescătorie de pui
benchetuiam pînă-n zori cu-ngrijitorul și paznicul
beam vin din sfeclă roșie – și nu ne păsa
vin alb din garduri putrede – și nu ne păsa
găinile n-aveau simțul politic prea dezvoltat
cîrîiau în surdină și-nchideau ochii la ce se-ntîmpla
ciuguleau și ele tencuiala tablourilor
scurmau în Breugel cel Bătrân
cotcodăceau în clavir
ouau în biedermeier
(din guşa lor Savonarola și-ar fi făcut o sutană pe cinste)
noi eram fericiți
și dispuși să ieşim la vînătoarea de lei
din hîrtia de muște,
revoluția mirosea a cartof copt
megafoanele înlocuiseră arta
erau și lămpi care produceau întuneric
erau și cutii de scrisori pe care nu le mai deschidea nimeni
cîrîiam și noi în surdină
închideam și noi ochii la ce se-ntâmplă.

(M. Dinescu, Democrația naturii, Ed. Cartea Românească, 1981)

După fațeta din socialism, urmează o epocă post-revoluția din 89, în care conacul continuă să se degradeze accelerat, în lipsa lucrărilor de întreținere. Ajunge într-o stare de ruină accentuată, în care singura manifestare artistică era faptul că fotografi locali mai aduceau din când în când fotomodele tinere să pozeze printre zidurile de cărămidă.

Am lăsat câteva din imaginile panourilor informative prezente pe aleile conacului să mărturisească istoricul.

Într-un final, conacul ajunge în proprietatea CJ Ialomița, care accesează fonduri EU și face o restaurare ca la carte, după toate normele europene în vigoare, control al temperaturii și umidității pentru lucrările expuse, inclusiv lift pentru persoanele cu dizabilități, până la mansardă. Se păstrează și se recreează aspectul original, atât exterior, cât și interior.

La parter și etajul 1 este o colecție permanentă de artă, iar la mansardă, inaugurată cu prilejul acestei manifestări de ieri, 27.09.2025, este un spațiu expozițional pentru expoziții temporare.

În foaierul de la et I se pot face evenimente muzicale, de tipul celui de ieri, un recital al sopranei Mirella Bunoaică, și al tânărului interpret Tristan Dobre, acompaniați la pian de Andra Demidov:

Dacă inițial aveam rezerve despre cum va suna acest moment într-un spațiu care nu era amenajat acustic, la final am rămas impresionat de modul în care artista a reușit să umple spațiul cu vocea, la un moment dat au apărut niște rezonanțe interesante care ar fi făcut să sune și celebrul candelabru de la Scala din Milano, aveți aici interpretarea Sempre-Libera din Traviata. Definitely de repetat astfel de evenimente muzicale acustice.

Felicitări artiștilor expozanți, cu special mention prietenului Jimmy Stănescu de la Călărași – el este cel datorită căruia am aflat despre eveniment. Felicitări artiștilor interpreți. Felicitări organizatorilor, Centrul Cultural Ionel Perlea, Clementina Tudor, CJ Ialomița.

Trăim într-o epocă a normalității, în care noua fațetă a Conacului Bolomey s-a așezat la drum lung. Și este fix cea care trebuie, a unui centru expozițional și cultural, care în primul rând este vizitabil între orele 09-16 gratuit, iar în al doilea rând poate fi gazda unor evenimente culturale care să îmbogățească viața tuturor. Nu este de neglijat nici domeniul adiacent, pe vremuri parc dendrologic, în care în anotimpurile calde se pot organiza manifestări cu componente în aer liber, precum și anexele, la fel de utile diverselor manifestări. Domeniul are și spațiu de parcare, unde se pot invita diversele firme de catering/cafenele/gelaterii mobile să susțină pe partea gastronomică evenimentele culturale.

Conacul Bolomey închide astfel în mod fericit un ciclu de mărire-decădere, de agonie și extaz. Este ajuns într-o etapă de viață în care prezintă un potențial masiv de exploatare cultural-turistică pe viitor, dacă există viziune și dorință – am făcut deja la începutul articolului o propunere de exploatare în scop de brand turistic a uneia dintre fațete.

Cred că onorarea fațetei „bordel” se poate face cel mai bine cu o expoziție de nuduri – ce zici Jimmy Stănescu, te bagi?