Premiul de „Întâiul Mârlan al țării” se acordă celui de-al doilea om în stat, domnului Călin Popescu Tăriceanu. Bravo Căline, ai reușit! Nu ți-a ieșit titlul de primul infractor al țării, l-a adjudecat „colegul” Liviu Dragnea.

Dar să dăm Cezarului ce este al Cezarului. Dl. Tăriceanu reușește performanța, de o mârlănie fără egal în istoria modernă, de a da cu mucii în fasole, fix la cel mai solemn eveniment din secolul 21, funeraliile Regelui Mihai. Este urmat îndeaproape de domnii Dragnea și Tudose. Îi voi numi, pentru acuratețe istorică, „Trioul mârlăniei”.

Iată desfășurarea evenimentelor:

Intră în sala tronului de la Palatul Regal președintele Iohannis, însoțit de prima doamnă, în spatele lor Principesa Margareta și Principele Radu. Momentul este de o solemnitate fără egal în ultimii zeci de ani în România: funeraliile Regelui Mihai. În asistență sunt capete încoronate din Belgia, Suedia, Prințul Charles al Marii Britanii – practic viitorul rege al Marii Britanii, alți reprezentanți ai familiilor regale înrudite cu cea a României.

Absolut toată lumea se ridică în picioare, în semn de respect față de șeful statului și de familia regală. Inclusiv domnii Tăriceanu – Președintele Senatului și al doilea om în stat, Dragnea – Președintele camerei Deputaților și al treilea om în stat și premierul Mihai Tudose. Dragnea trântește niște priviri sclifosite la trecerea lui Iohannis, de precupeață de tarabă deranjată de mirosul unui cerșetor aurolac.

După care, la doar câteva secunde, după ce cuplul prezidențial trece de ei, se petrece mârlănia: Dl. Tăriceanu se așează înapoi pe scaun. Urmat la câteva secunde de d-na Tăriceanu, apoi de Liviu Dragnea. Doar premierul Tudose mai rezistă stupefiat 10-15 secunde. Se uită la cei 3 așezați relaxat pe primul rând de scaune, apoi se uită împrejur să vadă dacă se așează lumea. Nu se așează nimeni, normal, cele două cupluri tocmai își aduc un ultim omagiu defunctului. Se mai uită odată la șeful Dragnea, odată la spre Iohannis, apoi se așează și el cuminte și ascultător.

Cele două cupluri, prezidențial și regal, se înclină la catafalc, apoi merg să salute regii, reginele și prinții care îi așteaptă în picioare. În toate aceste momente, toată lumea este în picioare, în semn de respect pentru solemnitatea momentului, și respect pentru memoria defunctului. Mai puțin cei 3+1.

Priviți imaginile absolut năucitoare, surprinse de TVR:

Gestul lor trece aproape neobservat la momentul respectiv de mai toate studiourile care transmiteau în direct, din cauza priorității evidente a momentului solemn. Mârlănia este însă evidentă, iată, două zile mai târziu.

Nu poți, pur și simplu nu poți, ca de la înălțimea funcției avute, aceea de a reprezenta instituția Parlamentului, respectiv a Guvernului României, să te cobori la nivelul unui mesean îmbufnat că n-a primit țuică la parastas, fără să fii mârlan în cea mai corectă definiție a dex-ului.

Reflexele bolșevice, acelea de a lua totul personal, lupta politică devine o luptă personală, transformă iată pe purtătorii (vremelnici) ai funcțiilor 2, 3 și 4 din stat în niște proști crescuți, fără cei 7 ani de-acasă. În clipa când te afli invitat la o ceremonie, la funeraliile unui fost șef de stat, în perioadă de doliu național, lași la o parte sentimentele personale, luptele trans-partinice, și te comporți demn, solemn, conform statutului funcției.  Funcție pe care n-ai cumpărat-o pe persoană fizică. Ți-a fost încredințată, prin vot, temporar, de către cetățenii acestei țări. Nu-ți cere nimeni să verși lacrimi de crocodil pentru decedat, să faci declarații, să scrii pe blog. Doar să-ți faci datoria.

Eh, și aici, pronunțând cuvântul datorie, dăm de greu cu domnii din triada mârlăniei + 1 d-na Tăriceanu, dar dumneaei nu are funcție publică.

Ce mai lipsea? Să scoată dl. Tăriceanu o cutie de table și să încingă o partidă în zgomot de zaruri cu dl. Dragnea? Să scoată dl. Tudose o sticlă de țuică? Să-și aprindă o țigară în palat? Era acesta momentul privirilor acre și al lipsei de respect față de actualul șef al statului, față de fostul șef de stat, față de familia îndurerată, față de înalții oaspeți, față de o întreagă țară privitoare?

Din păcate nu mai e nevoie de nimic din toate astea. Au făcut un deserviciu enorm imaginii țării noastre. Ce devenim în ochii diplomației prezente și a familiilor regale participante la funeralii, cu o conducere politică fără cei 7 ani de acasă? Nimic altceva decât reprezentanții bolșevismului de tip Vîșinski, care dădea cu pumnul în masa regelui Mihai la momentul intrării armatei roșii în România, în 1944.

Ei au dat cu pumnul în coșciug, prin lipsa totală de respect. Și au dat cu pumnul în imaginea României. „Trioul mârlăniei” mai ratează o șansă istorică de a ne prezenta ca o națiune demnă.

Românii simpli, însă, și-au condus demn fostul șef de stat, în tăcere, cu lumânări, cu flori, cu lacrimi.

Tăriceanu, Dragnea și Tudose, stând îmbufnați și acri, în fund, ca bocitorile profesioniste care așteaptă să se termine mai repede corvoada ca să-și ia banii.

Disclaimer: Limbajul argotic folosit aici este la înălțimea și dedicat fix pe măsura mârlăniei protagoniștilor. Este exact limbajul pe care îl înțeleg, și cu care trebuie dialogat cu ei de acum încolo. Degeaba încerci protocol, etichetă, bună-cuviință și finețuri pe mârlan.

În 1944 tatăl meu avea 5 ani, când a venit „armata sovietică eliberatoare”, în micul sat Blaj, la 12 km de Curtea de Argeș. Bunicul meu, ofițer în armata regală, era undeva pe front, unde dealtfel erau toți bărbații în putere din sat. Când au aflat că vin rușii, terifiate de frica violurilor, femeile din sat și-au luat copii și au fugit să se ascundă în pădurile din jur. Bunica mea fuge cu tata de mână. În gospodărie rămân însă cei doi frați mai mici ai tatei, nou-născuți, într-un pătuț, păziți de un unchi foarte bătrân care n-a putut fugi. Rușii văd copii din pătuț, și îl întreabă pe bătrân „Gde hazaica?”- Unde e femeia? Bătrânul, într-un moment de inspirație, făcând semnul universal al gâtului tăiat cu muchia palmei: „-Hazaica kaput!”. Soldații scotocesc prin gospodărie, colectează tot ce era de valoare, fără să distrugă nimic. Singura care nu scapă este o poză înrămată cu bunicul meu în uniformă de ofițer în armata regală. Un ofițer rus o calcă în picioare, furios.

După ceva timp revin în sat și femeile cu copii, după ce toată lumea se lămurește că nu vor fi violuri. Tata îmi povestea cum îl ținea pe genunchi un soldat sovietic blond, înalt, cu ochi albaștri. Au stat câteva zile în sat, apoi au plecat mai departe. Iau ceasuri, toate alimentele pe care sătenii nu reușiseră să le ascundă. Bunicului meu, vânător pasionat, îi rechiziționează toate armele de vânătoare din rastel.

Este primul meu contact cu regalitatea, copil fiind în anii 80, în povestirile tatălui meu, ale bunicilor și familiei, în serile lungi de vară, din satul Blaj. Monarhia era clar un inamic ideologic al sovieticilor și mai târziu al regimului instalat de ei în România. Cumva, în mintea mea de copil se înregistrează că țara asta multilateral dezvoltată pe care o construiam patriotic, a fost și altfel. Un „altfel” diferit, și nu neapărat într-un mod rău.

Cu niște ani în urmă, făceam un circuit în Germania, ajungând la Potsdam, unde s-a semnat tratatul de pace din 1945 între Churchill, Truman și Stalin.

Întâmplarea, sau nu, face ca acest eveniment istoric să aibă loc la Cecilienhof, un palat construit de familia de Hohenzollern.

Când ghidul neamț a aflat că suntem din România, ne-a întrebat: Știați că la momentul când a fost aleasă ca familie regală pentru România, familia de Hohenzollern era cea mai bogată din Germania?

A fost întrebarea care pentru mine personal a declanșat o curiozitate referitoare la această familie, despre care manualele de istorie de pe vremea lui Ceaușescu scriau că au fugit cu un tren plin cu aur și tablouri. Știam foarte puțin, spre deloc, despre istoria regalității din România. Știam doar că lui Iliescu și criptocomuniștilor din FSN/PDSR/PSD le era frică de Regele Mihai, de ideea de monarhie, l-au împiedicat fie și numai să intre în țară, să-și viziteze mormintele părinților de la Curtea de Argeș.

De mic copil văzusem podurile lui Saligny de la Fetești-Cernavodă, silozurile Suka-Bau nemțești, făcute de regii României în porturile dunărene și pe rețeaua de cale ferată făcută tot de ei, gara regală din Curtea de Argeș (acum, la ceremonia funerară a Regelui –  o ruină).  Auzisem de castelul Peleș, văzusem poze cu el, dar n-am avut ocazia să-l vizitez decât după revoluție. Ceva, în mintea mea crudă de copil, nu se lega cu poveștile comuniste care încercau să demonizeze cu orice preț monarhia. Cum adică, podurile astea superbe, castelele, rețeaua asta de căi ferate, de porturi, de silozuri pentru „Grânarul Europei” – cum era denumită România în perioada interbelică, de drumuri naționale, rafinăriile de petrol (bombardate în istoriile bunicilor), toate astea erau construite de o monarhie malefică?

Pe urmă 23 August-ul? Iar ceva nu se lega. Scria clar în manualele comuniste de istorie că Regele Mihai a dat un „comunicat important pentru țară”, era mi se pare și într-un film istoric. Dar erau și multe mistificări, ni se băga pe gât, cu forța, rolul „mărețului partid comunist” la 23 August 1944. Care 23 August a fost ridicat la rang de zi națională de către comuniști, care culmea, n-au avut absolut nici un rol în evenimente. Avid despre adevăr, citesc „Istoria loviturilor de stat din România” a istoricului Alex Mihai Stoenescu, pe care v-o recomand.

Trec iată 28 de ani de la revoluție, în fiecare an se sedimentează tot mai clar adevărata istorie a monarhiei, și implicit a regelui Mihai, rolul lui central în 23 August, 23 August căruia îl datorăm probabil însăși existența statului român de azi în forma sa actuală.

Zilele din urmă sunt dedicate exclusiv Regelui Mihai, și poate în sfârșit națiunea română este informată corect despre adevărata istorie. Pe toate canalele curg documentare, sunt invitați istorici, aflăm de la însuși Majestatea Sa cum nu a plecat decât cu bunuri personale după abdicare. Unul din cele mai bune documentare este aici:

https://www.youtube.com/watch?v=gmc8F96rql8

N-am vrut să scriu nimic până după funeralii, pe blog, despre Regele Mihai. A fost modul meu de a păstra doliu, și de a lăsa familia să-și plângă pe cel plecat.

Ieri, 16.12.2017, românii l-au îngropat pe bunul lor Rege Mihai. L-am onorat așa cum se cuvine, ca pe un fost șef de stat. Ca pe un monarh. Ca pe un șef al armatei.

sursa foto: Dan Mihai Balanescu

Fără să fiu un monarhist, nu pot să nu recunosc meritele monarhiei care ne-a propulsat din evul mediu în modernitate. Oamenii ăștia, au venit ca cea mai bogată familie din Germania, într-o țară medievală, și și-au pus pe cap o coroană de oțel. Nu de aur. Din oțelul unui tun otoman capturat la Plevna, la 1877. Sunt regii care au dat pământ țăranilor români care au luptat pe front în 1877-1878 în războiul de independentă și 1914-1918 la Oituz, Mărăști, Mărășești. Acolo au primit românii pământ, ținând piept gloanțelor. „Pe aici nu se trece”. Nu l-a dat Iliescu. „Ne-a dat Iliescu pământul înapoi” era o butadă omniprezentă în anii 90. „Înapoi” e cuvântul esențial aici. Pământul era dat de regi, furat de comuniști la colectivizarea forțată din anii 50, în 90-91, la presiunea populară doar s-a revenit la forma de proprietate antebelică.

Nu pot să nu recunosc meritele Regelui Mihai. Este omul care s-a ridicat, la doar 23 de ani, atunci când timpurile au cerut-o, la înălțimea poziției avute, aceea de șef de stat, și chiar a depășit-o. S-a sacrificat pe el însuși, abdicând și plecând într-un crunt exil, pentru a salva țara. Țară pe care a iubit-o până la final.

El a dispărut doar fizic dintre noi, dar energia acumulată în ultimele zile arată că românii s-au scuturat definitiv de istoria scrisă de bolșevici, iar Regele Mihai rămâne mai viu și prezent ca niciodată în conștiința colectivă.

Condoleanțe familiei! Condoleanțe români!

Drum bun, Majestate! Mulțumim!

Pollice verso. Vechii latini foloseau gestul degetului mare întors în sus sau în jos pentru a decide soarta gladiatorilor învinși. Este o întreagă dezbatere despre semnificația gestului și modurile lui de semnalizare. Se pare că degetul în sus însemna că viața gladiatorului învins merită salvată, pentru că a luptat cu onoare și merită să distreze publicul cetății din nou. În același timp, degetul mare (policele) întors în jos însemna că publicul pasează gladiatorului învingător dreptul asupra vieții învinsului.

Pollice verso este magistral surprins într-o pictură semnată Jean-Léon Gérôme.

2000 și ceva de ani mai târziu, într-o fostă provincie romană, pollice verso e folosit din nou. Surprins, tot magistral, de George Călin/Inquam photos.

De data asta cu o cu totul altă conotație, Camera Deputaților adoptă sau respinge amendamente, la foc continuu, ca propuneri de modificare a legii 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, la Palatul Parlamentului din București, miercuri 6 decembrie 2017. Disperarea aleșilor se vede din faptul că cele câteva sute de amendamente nici măcar nu mai sunt citite, nici măcar titlul nu mai este citit, președintele de ședință citește numărul amendamentului, cei doi trei tarabostes pe care îi vedeți în poză confruntă numărul cu lista de votat/respins, apoi apare „pollice verso” pentru turma votantă din spate.

Stiu, sunt cuvinte grele. Dar reflectă de la sine realitatea. Pentru că din mare parlamentar și ales al poporului ai fost redus la un simplu spectator al luptelor de gladiatori, însetat de sânge și spectacol. Și nu mai ai altă putere decât să te uiți la împărat și să-i imiți gestul. Police sus, police jos. Esti o marionetă. Nu știi textul de lege pe care tocmai l-ai votat. Nu l-ai trecut prin filtrul propriu, prin cele 2-3 facultăți pe care poate le-ai făcut. Nu te-ai gândit nici măcar o secundă dacă reprezintă interesele celor care te-au votat. Nu știi nici măcar titlul amendamentului, măcar așa ca sa ai o idee cam despre ce ar putea fi vorba. Se strigă un număr. Te uiți înfrigurat după un pollice verso. Apare salvator. Și apăsacul de partid, apasă pe buton. Nu are luxul sau libertatea propriei opinii.

Sincer mi-e milă de voi. Am mai multă libertate, măcar de opinie.

Special am ales titlul „qui prodest” – cui servește, din latină, pentru că istoria se repetă.

Am câteva întrebări la care vă invit să reflectați:

1. Tu ca deputat PSD/ALDE/UDMR/whatever, te-ai gândit că nu contezi în fața celor câțiva tarabostes „pollice verso”? Că ești în clipa asta doar un număr pe tricou? Că la prima abatere sau mișcare în front ai zburat cu un „pollice verso” fără explicații sau judecată?
2. Tu ca deputat PSD/ALDE/UDMR/whatever, te-ai gândit că niște cetățeni cu drept de vot te-au investit cu încrederea lor ca să le servești interesele în cea mai puternică instituție a statului? Crezi că acești cetățeni își doresc ca tu să-ți aservești politic justiția, ca pe vremea împăraților Romei? Când cu un simplu gest, pollice verso, fără nici un fel de judecată, se decidea viața unui om?
3. Ce-i va opri pe tarabostes parlamentari, odată concentrată toată puterea statului român în mâinile lor, să decidă cu un simplu „police verso” cine trăiește și cine moare, cine obține cutare funcție sau cine e mazilit? Cine are acces la borcanul cu miere al fondurilor bugetare sau cine e prigonit cu controale și amenzi?
4. În 1989 am scăpat de o dictatură abominabilă, în care un secretar județean de partid sau un ministru decidea cu o privire dacă te lua securitatea în secunda 2, dispăreai pentru totdeauna și familia ta nu mai afla niciodată nimic de tine. Vrei să te întorci acolo?

Pentru că, dragii mei, în caz că nu ați înțeles, asta vi se pregătește acum, călcând cu aceeași atitudine de „pollice verso” peste doliul național.  Dictatura politicienilor. O să-i spun de acum „Dictatura Pollice verso”.

Cui prodest? Cui servește?

Nu nouă.

foto copyright: Inquam Photos / George Calin

Au încercat o „pleașcă”. Un mititel, un vin fiert, un șorici. Au crezul că au de-a face cu electoratul PSD, relativ ușor de momit cu pomeni electorale și promisiuni deșarte. Nici măcar nu cred că ordinul a venit de la Firea, ci de sus, de la „daddy” (pamflet):

„-Faci târguri peste tot, în toate piețele mari, să nu aibă ăștia loc de desfășurare! Dacă nu se potolesc, Carmen trimiți jandarmeria peste ei pentru proteste ilegale!”

„Să apucăm să dăm legile alea repede prin parlament de Crăciun, când lumea e atentă la sarmale și e plecată în concedii.”

I mean, seriously, parapeți din beton armat la un târg de Crăciun? Hai să fim serioși! Pe cine prosteau?

Ghinionul lui Firea este că un număr mic, dar motivat, de protestatari s-au împotrivit atât de tare, încât s-au creat busculade, oamenii au fost provocați, jandarmeria a intervenit în forță, cazul s-a mediatizat și viralizat. Firea cedează la 16:20 cu un anunț prin care decide mutarea „târgului” în altă locație. Istoricul zilei e relatat cu lux de amănunte aici.

Lecțiile de azi pentru d-na Firea, și nucleul relativ mic și în contracție de lideri PSD care încă îl susțin pe primul infractor al țării sunt:

1. Grupul infracțional organizat e în război cu noi toți, iar noi ne-am prins de asta, în ciuda zâmbetelor de pe sticlă.
2. Paranoia aia colectivă cu „statul paralel, Soroș, multinaționalele, binomul, Kovesi, casele lui Iohannis” poate să țină ca formă de manipulare pentru o parte a electoratului. Nu și pentru cei care se informează din surse independente de imixtiunea politică.
3. Prosteala electorală cu mici și sarmalele nu mai ține. Lumea s-a trezit din amorțire. Realizează că o pomană primită azi înseamnă un ochi închis complice mâine la potlogării: „Lasă, mă, ce dacă au câștigat și ei un contract fără licitație, uite, ne-au dat sarmale și vin fiert de Crăciun! Ce să facă, să nu fure? Că și tu dacă ajungeai acolo făceai ca ei!” Da, e o mentalitate care există din păcate, de tipul „o mână spală pe alta”.
4. Reforma justiției făcută la comanda și de către marionetele unui infractor, pe repede-înainte, fără a ține cont de opiniile specialiștilor, și reforma fiscală făcută de un premier fără card, ambele fără nici o legătură cu programul electoral și promisiunile din campanie care le-au adus voturi, vorbesc de la sine despre diletantismul și fățărnicia celor care ne conduc.
5. PSD-ul are nevoie de o reformă de mentalitate, de schimbarea a modului piramidal-dictatorial în care este structurat și condus, dacă vrea să aibă parte de electorat pe viitor.Iar lecțiile astea sunt valabile pentru toate partidele. Fără principii morale solide, fără democrație în interior, fără contact permanent cu nevoile și aspirațiile electoratului, nu vei mai avea succes politic decât pentru puțini ani.Vin din spate generațiile care nu pot fi manipulate și prostite cu elucubrații paranoid-colective sau pomeni. Vor viitor pentru ei și copii lor.