De Crăciun 2024 iată că serialul „România trebuie să se schimbe din temelii”, a cărui misiune este lupta proletară cu mentalitățile bolșevice, a ajuns la episodul 12.

Astăzi mă ocup de celebrul „Era mai bine înainte”, cu referire directă la perioada dictaturii comuniste instaurate de URSS la finalul anilor 40 în România. România bolșevică a fost condusă inițial de Petru Groza, apoi de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, încheindu-se cu bine-cunoscutul Nicolae Ceaușescu.

În ultimii ani tot apar fel și fel de studii sau sondaje de opinie cu deja celebră butadă „Era mai bine înainte” – exemplu aici. Problema cea mai importantă pe care o văd la ele este că cei născuți după 89, tineri care nu au nici cea mai mică idee despre ororile comunismului sub dictatura Ceaușescu, rostogolesc acest fel de gândire, auzit tot mai des prin casele părinților sau bunicilor, nostalgici la amintirea statului-tătuc care îți dădea de toate – repartiție pentru un apartament, frigider, mobilă și multe altele în rate, luându-ți în schimb toate, dar absolut toate libertățile personale.

Well kids, era cam așa:

• nu aveai voie să ieși din țară. Pașapoartele erau ținute la Miliție, și trebuia să faci cerere să ți le dea, cu ceva timp înainte, pentru o amărâtă de excursie cu ONT-ul până la Veliko Târnovo. De ieșit în țări din afara lagărului sovietic nici nu putea fi vorba.
• nu aveai voie, ca femeie, să faci avort
• nu aveai pluralism democratic, exista un singur partid PMR, transformat apoi în PCR. Orice tip de dizidență politică te transforma în inamic al regimului și erai eliminat fizic, orice foști membri ai partidelor istorice au fost trimiși în lagăre de „reeducare” – a se citi de muncă forțată, unde au fost deasemeni exterminați.
• nu aveai libertatea de exprimare. Orice tip de critică asupra regimului, asupra politicii, asupra mărețului conducător te transforma automat într-un obiect al unui dosar la secu, apoi, dacă nu te potoleai, îți înscenau ceva ca să te lege – pe vremea dictaturii nu existau deținuți politic, pentru că, nu-i așa, „gândeam toți ca unul în cuget și simțiri”, ci doar deținuți de drept comun. Te luau pentru mită, avere ilicită, sau orice alt motiv penal de drept comun le trecea prin cap să-ți găsească. Și credeți-mă, organele represive ale regimului „comunist” erau foarte inventive.

Pentru cei interesați de studiul în detaliu al perioadei de dictatură bolșevică 1948-1989, există raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România – pe scurt comisia Tismăneanu, un document exhaustiv de peste 600 de pagini care concluzionează, citez:

„Pe baza examinării a mii şi mii de pagini de documente, luând în consideraţie existenţa
unei imense literaturi analitice şi de mărturii care probează natura antipatriotică a dictaturii
comuniste, putem afirma că regimul comunist din România (1945-1989) a fost nelegitim şi
criminal.”

Întregul raport poate fi descărcat de pe web archive, care-l păstrează pentru posteritate. Pe vechiul site al președinției resursa apare ca neaccesibilă. Dar, ce să vezi, odată ce ai postat un act oficial pe net, nu-l mai poți șterge sau ascunde.

Așadar, nelegitim, adică nu a apărut ca urmare a unor alegeri libere ale cetățenilor cu drept de vot. A fost impus de armata sovietică în 1945. Și așa a rămas până la „loviluția” (un portmanteau între revoluție și lovitură de stat) din 1989.

Și criminal. Aici nu pot decât să citez concluziile raportului Tismăneanu:

„Principalele acţiuni criminale pe care ţinem să le amintim aici, ca argument suprem
pentru aceasta prea-mult amânătă condamnare sunt:
(1) abandonarea intereselor naţionale prin servilism neţărmurit în relaţiile cu URSS, după
impunerea guvernului-marionetă condus de Petru Groza (6 martie 1945). Regimul comunist
din România a venit la putere prin intervenţia directă a Uniunii Sovietice, a forţelor militare
sovietice aflate pe teritoriul ţării şi prin ingerinţa insolentă a lui A. I. Vîşinski, ministruadjunct de externe al URSS în afacerile interne ale României. Menţionăm aici rolul nefast al
lui Emil Bodnăraş ca secretar general al guvernului Groza, responsabil cu serviciul de
informaţii, precum şi al cvartetului dominant din PCR: Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker,
Vasile Luca şi Teohari Georgescu.
(2) anihilarea statului de drept şi a pluralismului prin înscenări şi fraude, mai ales după furtul
alegerilor în noiembrie 1946; agresiunile continue, prin fasciile de „oameni ai muncii”, în
realitate grupuri de lumpeni atraşi în PCR, împotriva partidelor şi forţelor democratice;
utilizarea antifascismului ca argument propagandistic pentru delegitimarea oricărei forme de
opoziţie anticomunistă.
(3) distrugerea partidelor politice, prin arestarea liderilor şi militanţilor, şi a continuităţii
constituţionale a statului român, prin lovitura de stat din 30 decembrie 1947, care a dus la
abdicarea forţată a Regelui Mihai.
(4) impunerea unui regim dictatorial total înfeudat Moscovei şi ostil valorilor politice şi
culturale naţionale; lichidarea sindicatelor libere, distrugerea social-democraţiei ca mişcare
politică opusă bolşevismului îmbrăţisat de PCR, anexarea nedemnă a justiţiei intereselor
regimului.
(5) sovietizarea totală, prin forţă, a României, mai ales în perioda 1948-1956 şi impunerea,
sub numele de „dictatura proletariatului”, a unui sistem politic despotic, condus de o castă
profitoare (nomenklatura), strâns unită în jurul liderului suprem;
(6) politica de exterminism social (lichidarea fizică, prin asasinat, deportare, întemniţare,
muncă forţată, a unor categorii sociale – burghezie, moşierime, ţărani, intelectuali, studenţi
etc) ghidată de preceptul luptei de clasă. Introducerea logicii vinovăţiei colective şi
persecutarea membrilor familiilor celor bănuiţi de intenţii ori acţiuni anticomuniste; utilizarea
unor criterii aberante pentru a distruge şansele copiilor din familii cu „origine nesănătoasă” de
a studia în învăţământul superior.
Ca urmare a politicii criminale a regimului comunist, au fost deţinute în închisori
şi lagăre, deportate/strămutate sute de mii de persoane. Cifrele propuse de cercetători,
luate în considerare de această Comisie, se situează între 500 000-2 000 000 de victime.
Dificultatea estimării provine din ocultarea sistematică de către Securitate, Procuratură,
Miliţie, Trupe de Grăniceri, Armată şi alte organe represive a informaţiilor privind
soarta multora dintre aceste victime.
(7) persecuţia minorităţilor etnice, religioase, culturale ori de orientare sexuală; persecutarea
minorităţilor de gândire de la Asociaţia Teosofică Română în anii 1950 şi până la prigonirea
mişcării Meditaţiei Transcendentale în anii 1980. De-a lungul întregii sale existenţe,
regimul a urmărit să suprime orice expresie veritabilă a libertăţii de gândire.
(8) exterminarea programată a deţinuţilor politici;
(9) exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistenţa anticomunistă armată în
munţi (1945-1962);
(10) represiunea împotriva cultelor şi exterminarea/persecutarea tuturor celor care se opuneau
comunismului, deopotrivă din rândul majorităţii etnic române, ca şi din rândul minorităţilor;
desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice. Persecuţiile împotriva mişcării sioniste.
(11) Arestarea, uciderea, detenţia politică sau deportarea ţăranilor care opuneau rezistenţă faţă
de colectivizare. Lichidarea violentă a revoltelor ţărăneşti (1949-1962).
(12) Deportările cu scop de exterminare. Represiunile etnice. Gonirea şi „vânzarea” evreilor şi
germanilor.
(13) Represiunea împotriva culturii, eradicarea valorilor naţionale, respingerea artei şi culturii
occidentale, cenzura extremă, arestarea şi umilirea intelectualilor neînregimentaţi ori
protestatari (1945-1989).
(14) Reprimarea mişcărilor şi acţiunilor studenţeşti din 1956. Arestarea studenţilor protestatari
(Timişoara, Bucureşti, Cluj, Iaşi) şi organizarea de şedinţe de denunţare a celor care au ridicat
glasul împotriva dictaturii şi în semn de solidaritate cu mişcările de emancipare din Polonia şi
637
Ungaria. Procesele împotriva studenţilor protestatari, organizate de PMR, UTM, UASR şi
Securitate (1958-1960).
(15) Reprimarea mişcărilor muncitoreşti din Valea Jiului (1977), Braşov (1987) şi a celorlalte
greve din anii 1980. Arestarea şi deportarea muncitorilor protestatari.
(16) Reprimarea oponenţilor şi disidenţilor în anii ’70 şi ’80. Arestarea şi asasinarea celor mai
periculoşi oponenţi – omorârea inginerului Gheorghe Ursu, condamnarea la moarte a
diplomatului Mircea Răceanu, arestat şi judecat în 1989; condamnarea la moarte a generalului
Ion Mihai Pacepa, a fostului ofiţer DIE Liviu Turcu, a lui Constantin Răuţă şi a altor persoane
pe care regimul le considera vinovate de trădare.
(17) Distrugerea patrimoniului istoric şi cultural prin dărâmările din anii 1980 (un sfert din
centrul istoric al Bucureştiului), inspirate de grandomania lui Ceauşescu şi de obsesia
lichidării marilor repere culturale şi istorice. Constrângerea unei părţi a populaţiei României
de a-şi părăsi locuinţele în numele politicii de „sistematizare” a zonelor rurale.
(18) Consecinţele criminale ale „politicii demografice” (1966-1989) soldate cu mii de morţi.
(19) Impunerea unor norme aberante privitoare la „alimentaţia raţională”, înfometarea
populaţiei, oprirea căldurii, starea de mizerie, de disperare provenită din degradarea fizică la
care regimul a condamnat un întreg popor. Notăm că nici un membru al conducerii PCR nu şia ridicat vocea împotriva acestei politici de exterminare prin frig şi foamete.
(20) Conceptualizarea mizeriei materiale şi morale, precum şi a fricii, ca instrumente de
menţinere a puterii comuniste. În „Programul PCR” adoptat în 1974 se vorbea despre
„umanismul revoluţionar ca adevărat umanism”, în practică triumfase cel mai devastator
antiumanism. Pretinzând că împlineşte dezideratele marxismului, regimul a tratat o întreagă
populaţie ca pe o masă de cobai supuşi acestui delirant experiment de inginerie socială.
(21) Masacrarea cetăţenilor, din ordinul lui N. Ceauşescu, cu aprobarea conducerii PCR, şi cu
participarea efectivă a unor unităţi ale Armatei şi Securităţii, în timpul Revoluţiei
anticomuniste din Decembrie 1989.”

Raportul Tismăneanu de condamnare a comunismului este un act de reparație istorică, asumat oficial de statul român, prin vocea președintelui de atunci Traian Băsescu, prezentat în fața camerelor reunite ale parlamentului. Detalii aici.

Așadar kids, nu era mai bine înainte. Regimul dictaturii comuniste a fost unul barbar și criminal.

Și atunci vă veți întreba de unde vine acest „Era mai bine înainte”, repetat obsesiv de foarte mulți. Este o himeră colectivă? Este un sindrom Stockholm la nivel de societate, in care victima fraternizează cu abuzatorul?

Este de fapt ceva mult mai simplu. Este reîntoarcerea psihologică la anii copilăriei, la anii adolescenței, când părinții aveau mare grijă să nu-ți lipsească nimic de pe masă, și aveau iar mare grijă să ai o copilărie fericită, indiferent de ororile prin care trecea societatea la momentul acela. Exemplul cel mai bun care îmi vine acum în minte este memorabilul film „Life is Beautiful” în care Roberto Benigni transformă pentru fiul său Holocaustul într-un joc, pentru a-l feri de realitate.

Pentru fiecare generație, cea mai fericită perioadă a vieții este cea primilor ani din viață. Pentru noi, decrețeii, cei născuți între 66 și 89, cea mai faină perioadă era cea „cu cheia la gât” – iar acum facem mișto de noile generații, hiperprotective cu progeniturile – „ehei, pe vremea mea ne lăsau ai noștri toată ziua pe afară”.

Pentru generația bunicilor noștri, perioada interbelică, cu charlestoane și vodeviluri era epoca de aur. Deși bunicii mele îi muriseră primii doi copii la holera din 38, pentru că nu apăruseră antibioticele, par example. Perioada interbelică era măcinată de aceleași molime ca în evul mediu, care rădeau felii bune din populație.

Pentru generația care a trăit ororile primului război mondial, nostalgia era „La Belle Époque” epocă de pace și prosperitate de la finalul secolului XIX – începutul secolului XX, când s-a construit turnul Eiffel și Bucureștiul istoric, cu clădirile CEC, ale Băncii Naționale, Atheneul și numeroase altele care i-au dat aura simbolică de Micul Paris.

Așadar, fiecare generație istorică, când dă de greu (crize, pandemii, războaie) își găsește confortul psihologic în epoca propriei copilării, când totul era idilic. Dar nu era deloc așa, era doar o epocă în care erau natural ferite de ororile înconjurătoare de către părinți, un mecanism de protecție socială, de perpetuare a speciei, pe care rasa umană îl are pentru a-și pregăti generațiile viitoare.

Sper ca acest articol să vă aducă puțină lumină în subiectul „era mai bine înainte”, pe care să-l percepem ca exact ceea ce este – un simplu mecanism psihologic de protecție a creierului nostru în fața greutăților vieții prin raportare la o perioadă idilică a vieții – copilăria și adolescența – în care nu percepeam greutăți, deși ele existau.

Am văzut recent pe Netflix „Anul nou care n-a fost”. Am retrăit toate spaimele acelor vremuri triste ale dictaturii comuniste. Mi-am amintit de carpeta pe care o aveau ai mei pe canapeaua extensibilă din sufragerie, fix modelul din captura de ecran de mai jos. Și odată cu ea mi-au revenit în fața ochilor și serile când învățam la lumina lămpii, în frig, cu puloverele pe noi ca personajul din film. Curentul se oprea la Călărași multe ore pe zi, ca să poată funcționa oțelăria electrică de la combinatul siderurgic.

Mi-am adus aminte de cozile la pâine pe cartelă, de lipsurile de tot felul, dar și de teama omniprezentă din sufletul adulților, de mama care-mi spunea: -Ai grijă ce vorbești la telefon, că e ascultat.

Îl recomand, în special noilor generații, ca film de cultură generală, pentru a înțelege mai bine de ce astfel de vremuri nu trebui să se întoarcă în România.

Și de ce, de fapt, nu există „era mai bine înainte”. E doar o iluzie convenabilă.

Vă rog eu frumos să acordați 5 minute din viață acestui clip, apoi discutăm de ce i-aș pune pe toți dacii liberi să dea acest test:

Am în lista de prieteni de pe Facebook cel puțin câteva zeci de prieteni, cunoștințe, foști colegi de școală, liceu și facultate, membri din familia extinsă. Care nu mai sunt, sau mai frumos spus nu mai sunteți în România.

Ne-ați părăsit pentru un trai mai bun. Unii ați simțit oportunitatea în carieră. Alții ați plecat să vă terminați studiile și vi s-au deschis drumuri în viață acolo, de nerefuzat. Alții din dezamăgire, lipsa unui loc de muncă, unei perspective clare de viitor. Mulți simțindu-vă păcăliți și înșelați de țara lor, de compatrioți, politicieni, aparatul de stat, sau șefii de la locul de muncă. Fiecare ați avut motivele voastre, și fiecare ați făcut acest pas cu inima îndoită, aruncându-vă în gol într-un mod de viață complet nou.

Toți aveți însă ceva în comun. Ați lăsat aici o bucățică din voi. Părinți, frați, surori, familii. Copii. Da, mulți ați plecat pentru a pune ceva pe masa copiilor, fără posibilitatea financiară de a-i lua cu voi.

Mulți dintre voi veți veni de sărbători, cu mașinile încărcate de daruri pentru cei dragi, cu sufletul plin de bucuria revederii. Și veți sta ore în sir la vamă la Nădlac, pentru că nu suntem (încă) în Schengen.

Vreau să vă rog ceva.

În orele alea când înjurați în barbă statul la coadă, gândiți-vă că la funcția supremă în stat candidează unul, dl. Călin Georgescu pe numele lui, care spune, citez: „Pentru mine este o mare onoare că nu am intrat în Schengen, subliniez asta în emisiunea dumneavoastră, mă bucur că n-am intrat în Schengen, este bine că n-am intrat în Schengen”. Și apoi meditați dacă împărtășiți aceleași valori de libertate personală cu omul.

Știu că vouă vă e bine acolo, în Norvegia, sau Germania, Spania, Italia sau Franța. Și mai știu că vreți ca și nouă, fraților voștri rămași acasă, să ne fie bine.

Nouă să știți că, de câteva săptămâni încoace, nu ne e bine.

Capul hâd al dictaturii ruse se ițește peste gardul democrației.

Au construit cu atenție o rețea de dezinformare și manipulare. De ani de zile. Cu Covid, cu 5G, cu Soroș, neomarxiștii, gheii, legebeteii care vor să ne adopte copii. Au targhetat atent microbule de oameni interesați de religie, de horoscop, de leacuri din natură, etc etc. Au construit atent comunități de neo-legionari, frății ortodoxe, arhangheli mucenici, pămânți strămoșești, glii străbune. În documentele desecretizate de CSAT și elaborate de mai toate serviciile secrete ale României, SRI, STS, SIE, MAI, se recunoaște, frontal, negru pe alb, de la vârful statului român, că România este ținta unui război hibrid al Rusiei.

*capturi nota SRI

Toate aceste documente desecretizate sunt disponibile public, iată aici un link, și chiar vă invit să le consultați pe îndelete și să judecați, rațional, pe cine doriți să votați.

Votul în diaspora pentru turul 2 al prezidențialelor a început deja, așa că vă invit să mergeți să alegeți.

Înainte de a pune ștampila, trebuie însă să-i cunoaștem pe cei care ne cer votul. Dacă despre doamna Lasconi există tone de informații publice, fiind jurnalist la ProTv atâția ani, apoi primar (la al doilea mandat) la Câmpulung Muscel, bucurându-se de o largă susținere a liderilor pro-europeni, a șefilor de stat – exemplu Maia Sandu, a partidelor pro-occidentale majoritare în noul parlament, precum și de o largă susținerea unei bune părți a societății, despre dl. Georgescu, până acum două săptămâni, nu prea se știa public mare lucru.

Apăruse prin Sputnik cu butada „Șansa României este înțelepciunea rusească”, făcuse niște băi reci în lacurile din Austria pe vremea pandemiei, avea un istoric ușor neclar de aventurier, și luări de poziție care mai degrabă te făceau să râzi superior.

Toate aceste poziții erau însă atent monitorizate de la Moscova, pentru că se aliniau perfect cu retorica Kremlinului, ca planetele pe un fir de ață în jurul soarelui. Ce șanse erau? Păi vă dau eu o idee. Ultima aliniere planetară perfectă a fost în anul 949 d. Hr, iar următoarea se estimează că va avea loc în jurul anului 2492. Cam atât de mare este șansa ca ideile unui candidat la funcția supremă în României să coincidă, pur și simplu întâmplător, cu ale unui regim mafioto-oligarhic care vrea ca „soldatul sovietic să-și spele șosetele în Atlantic”.

Că e dl. Georgescu este un aventurier politic, e fix problema lui. Că e gata să îmbarce România într-o aventură moscovită spre un trecut suveranist-distributist, condus de clanurile interlope împreună cu organizațiile neo-legionare și extremiștii de tot felul, cu pumnul în gura presei, este o grozăvie cu care nu putem fi de acord.

Am trăit în comunism. Am cunoscut foamea, pâinea pe cartelă, lipsurile de tot felul, frigul, învățatul la lampă că nu era curent, întunericul și fricile de tot felul. Bunicii mei munceau tot anul, apoi venea cooperativa și le lua vițelul și fânul, lăsându-le o căpiță de fân din trei. Cam așa era distributismul cooperatist. Dar cel mai grav era lipsa libertății personale. Nu aveai voie să spui nimic despre regim, că te legau. Nu aveai voie să ieși din țară, decât extrem de greu și doar în țări socialiste prietene. Nu aveai pluralism democratic, partide, alegeri libere, viață politică efervescentă. Aveai doar dreptul să muncești pentru societatea socialistă multilateral dezvoltată. Nimeni sănătos la cap nu mai vrea să se întoarcă acolo, iar din păcate, promisiunile d-lui Georgescu duc fix în acea direcție. Zilele astea bursa e pe pierdere din cauza șanselor ca un iresponsabil să preia frâiele la Cotroceni. Fiecare dintre noi am pierdut 250 de lei din pilonul 2 de pensii, pentru că acele fonduri de investiții la care cotizăm sunt cotate la bursă.

Așadar. Revenim.

Vă e bine acolo în Norvegia?

Vă e bine.

Vreți ca și nouă să ne fie bine aici?

Vreți.

Atunci puneți ștampila pe continuarea drumului euro-atlantic al României, și poate într-o zi veți putea reveni acasă cu inima împăcată.

Nu ne dați pe mâna rușilor!

PS: Ne e dor de voi și vă așteptăm cu drag de sărbători!

Nu sunt două.

Deși unii are vrea să ne facă să credem că sunt. Că există România „gheilor” și România „familiei tradiționale”. Că există o Românie a credincioșilor și una a ereticilor. Una a tradițiilor strămoșești și una a globalizării.

Sunt doar iluzii.

E o singură țară, divizată doar mental, iluzoriu. Și nu, nu ne putem permite să o divizăm fizic, ca pe Ucraina, ne luăm fiecare o bucată și trăim acolo cu cei la fel ca noi.

Ce se poate întâmpla însă, este să o ia pe una din două căi complet diferite.

Amu că ați citit desecretizarea CSAT despre legăturile cu Rusia, ați putut vedea monstruozitatea care ni se pregătea.

Războiul hibrid al Rusiei împotriva României, care este o formă de agresiune, despre care hăuleam eu pe aici pe net, este acum asumat, frontal, de instituțiile de forță ale statului român, coordonate de la cel mai înalt nivel – CSAT.

Votul de duminică, reiterez asta, nu este un vot între Lasconi și Georgescu. Nu avem de ales între ghei și familia tradițională – astea sunt false alegeri băgate atent pe gât de propaganda Kremlinului, încă la referendumul CpF, ca să ne abată atenția de la adevărata alegere. Plus multe alte teme mai mult sau mai puțin hilare, care au creat însă o supraîncărcare informațională cu teme irelevante, pentru a nu mai avea timp să discutăm subiectele importante. O foarte reușită și eficientă perdea de fum.

Perdeaua de fum a propagandei lui Putin a căzut. Capul hâd al dictaturii mafioto-neolegionare se vede în întreaga lui splendoare. Combinația de siloviki și oligarhi se vrea copiată de una legionari-clanuri, ambele atent coordonate de GRU/FSB și în fruntea căreia se așează o păpușă mecanică.

Duminică avem ales între România și Republica Sovietică România.

Între libertate și gulag.

Am un îndemn, în special pentru cei 48% dintre voi care nu au votat la aceste alegeri:

Mergeți la vot!

PS: Și nu uitați că de luni ne întoarcem la viețile noastre și trebuie să conviețuim împreună. E o singură țară.

Propunere pentru votul de peste 4, respectiv 5 ani.

În loc de buletine tipărite pe hârtie, în cabina de vot găsim niște terminale digitale, sub forma unor tablete, sau PC-uri cu touchscreen – similare celor din restaurante.

În loc să tipărim zeci de milioane de buletine de vot, este mult mai ușor să achiziționăm niște tablete/PC-uri

La aceste ultime alegeri parlamentare au fost 20.059 procese verbale, conform autorității electorale. Adică 20.000 de secții de votare. Hai să presupunem o medie de 5 tablete pentru fiecare secție.

Înseamnă 100.000 de tablete, pe care, la o achiziție centralizată statul ar putea să le scoată la 400 EUR chiar mai ieftin. Cu 40.000.000 EUR ai toată logistica digitală hardware a votului. Mai dai niște milioane de EUR, să zicem 10, pe partea de software.

Cu 50.000.000 de EUR ai rezolvat problema.

Știți cât a cheltuit statul român în 2024 pe cele 4 ture de alegeri? 3,8 miliarde lei, sau 760 milioane EUR.

E ceva diferență.

Avantaje:
– nu mai ai voturi anulate sau multiple, sistemul ți-a înregistrat un vot și a închis procesul – eventual duă un mesaj de confirmare a primei alegeri, de tipul „Ai selectat că votezi cu partidul XYZ. Confirmi selecția Da/Nu”

-centralizarea voturilor se face instant, odată cu prezența. La ora închiderii „urnelor” nu mai ai nevoie de exit-poll-uri, rezultatul se poate comunica direct pe website.

-nu mai ai nevoie de comisii și comitete electorale, ci doar de asigurarea ordinii publice și de asigurarea ordinii procesului de votare. Ce înseamnă asta – o reducere masivă a costurilor cu plata a sute de mii de oameni care compun aceste comisii, și pe care îi scoți din economia reală unde nu mai produc.

– precizie matematică – nu mai ai nevoie de renumărare, contestații, că s-au dus voturile nu știu unde, că s-a răsturnat căruța cu voturi, etc etc.

-democrația va fi clară, bine înfiptă în societatea, prin conștiința puterii votului.

Dezavantaje (da există și ele):

– ca orice sistem digital, poate fi hack-uit – aici intră STS-ul în schemă, care poate asigura logistica comunicației digitale securizate printr-un sistem informatic special

-neîncrederea publicului în noul sistem. Aici se poate lucra, se poate explica din timp, se poate inițial oferi ca opțiune la votul clasic pe buletine tipărite. Un sistem hibrid, care să meargă în paralel, pentru a-și dovedi eficacitatea și a înlătura temerile.

Se poate merge și mai departe chiar. În lumina noilor cărți de identitate electronice, să te poți loga de acasă în sistemul digital de vot, și să-ți poți exprima de la distanță opțiunea, într-un mod securizat. Dacă-ți poți cumpăra azi o mașină sau alte bunuri prin comerț electronic securizat, se poate face și vot electronic securizat.

Se poate merge și mai departe de atât. Statul poate da un incentive, o bonificație la taxe și impozite dacă ai votat. Să zicem pe următorii 4-5 ani ai 1% reducere din toate taxele statului dacă apare în dreptul tău bifa de „votat” în sistemul digital.

Să vezi cum sare toată lumea din tik-tok în ghișeul.ro secțiunea vot electronic.

Există sisteme de vot care funcționează, de exemplu în Estonia, unde în 2023, pentru prima oară în istorie, mai mult de 51% dintre voturi au fost exprimate electronic.

Deci este posibil.

Cum vi se pare?

În 1991 se folosea forța brută, ghioaga și violența, pentru schimbarea puterii politice prin forță. Se numea mineriadă, și arăta așa:

În 2024, metodele sunt mult mai fine, insidioase și se construiesc cu atenție în ani de zile.

Se studiază sociologic, mulțimile de oameni, masele critice de oameni care se raliază unor idei.

Par examplu, se studiază masa celor care votează la referendumul Coaliției pentru Familie, celebrul CpF.

Apar, ca din întâmplare în secțiunea de „columnist” a goarnei Kremlinului – Sputnik – propuneri de oficializare a masei critice într-un partid politic – a se vedea data articolului, 8 Octombrie 2018, imediat după referendumul CpF din 6-7 Octombrie 2018.

În articol se prevedea apariția AUR, one way or another: Dacă nu va fi CpF, o vor face alții:

Decizia de a dinamita România din interior fusese luată de mult la Kremlin, acum se identificase și calul troian.

La 19 Septembrie 2019 apare AUR, în alegerile din 2020 câștigă 9% din parlament, provocând o surpriză printre observatori, politicieni, institute de sondare a opiniei publice și în întreaga societate.

Nimeni nu înțelegea cum o construcție politică fără finanțare, fără suport, reușește să capteze o parte masivă din electorat.

În 2020, în plină pandemie când toți consumam rețele sociale pe pâine, AUR îl propune premier pe Călin Georgescu. Antivaccinist, anti-occidental, anti-euro, anti-nato, are un discurs care prinde repede la mase largi de oameni. Joacă emoțional cartea fricii, suntem în faliment, suntem otrăviți energetic și alte bazaconii care cadrează perfect cu temele conspiraționiste trasate de Kremlin.

Evident că cineva acolo la Moscova l-a indexat la „Favorites”, pentru că fiecare ieșire publică a lui Călin Georgescu este amplificată de Sputnik:

Amu.

Revenim la tehnică.

Ideea calului Troian este veche. Se identifică niște vulnerabilități în societate, se identifică masele critice de nemulțumiți.

Masa de nemulțumiți de 10 ani de inactivitate a lui Iohannis. Masa de nemulțumiți că de 35 de ani „nu se schimbă nimic”. Fricile de tot felul: 5G, Covid, vaccin, Soroș, homosexualii, neomarxiștii, reziștii, CpF-ul vin homosexualii să ne adopte copii, etc. Se condimentează cu lehamitea față de clasa conducătoare care se dă socialistă în ideologie dar zboară cu avioane private plătite de grupuri de interese.

Și aici vine mutarea de geniu a arhitectului.

Se împing aceste mulțimi una către alta ca să se intersecteze.

Punctul, sau zona de intersecție este ori în jurul unui candidat la prezidențiale (Călin Georgescu), în jurul unui referendum (CpF), sau în jurul unui partid (AUR).

Observați similaritățile?

De aici e simplu, se folosesc algoritmii rețelelor sociale, extremi de complecși, cu lumini calde, animăluțe, muzică de fundal, natură, femei, etc.

Se distribuie conținutul prin zeci, sute, apoi mii de conturi. Unele conturi reale, altele ferme de boți. Este o tehnică imposibil de dovedit în practică, sau extrem de greu, pentru că fermele actuale au telefoane individuale, cu IP individual, cu conturi individuale de rețele sociale, care mimează utilizatori individuali ocolind metodele de protecție ale algoritmilor rețelelor sociale. Nu se mai dau 1000 de like-uri pe secundă, se acumulează lent reach organic, cu like-uri și distribuiri care se viralizează lent.

Personal, privind câteva dintre postările domnului Georgescu (am cedat psihic la cea că nu ne trebuie mâncare că trăim din energie, că suntem ființe energetice și suntem otrăviți energetic), nu îl pot suspecta de o înțelegere intimă a algoritmilor Tik-Tok. Pentru mine este evident că nu se ridică la nivelul de IQ necesar manipulării, de unul singur, a maselor de peste 2.100.000 de votanți.

Are evident o echipă în spate, una extrem de profesionistă, și una care a reușit să zboare nedetectată sub radar. Sub radarul presei, al opiniei publice, al institutelor de sondare, al politicienilor, al societății. Atingând însă fix acele mase critice de alegători, și direcționându-i atent către un scop.

Câte astfel de organizații cunoașteți, sau credeți că sunt capabile de astfel de performanțe? Să coaguleze 22,9% din electorat în timp ce statul doarme dus?

Eu văd clar direcția est.

Și mă tem că peste două săptămâni suntem chemați să alegem între est și vest. Între viitor și trecut. Între alb și negru. Între Schengen și Ro-exit. Etc.

Apele tulburi ale politicii s-au clarificat, se vede prundișul de pe fund.

Și mă mai tem pentru ceva.

Dacă nu începem să investim în educație la modul serios acei 6% din PIB promiși, o să ne luăm cu toții case de la escroci imobiliari că așa ne-a spus cutare influencer, o să votăm cutare partid sau politician că așa am văzut pe tic-toc, sau o să ne urcăm pe un tren punându-ne viața în pericol că așa s-a dat provocare online.

Singura modalitate de a ne folosi propriul creier pentru a face alegeri este educația, care ne asigură propriile filtre, idei, principii și utilizarea rațiunii.

Disclaimer: Toate ideile de mai sus sunt doar o teorie a mea bazată pe intuiție și analiză, nu am nici un fel de dovezi de acte ilegale. Dacă există suspiciuni de infracțiuni, acestea trebuie cercetate de instituțiile statului.

Observ un lucru la actuala campanie de prezidențiale: Cam toți candidații beneficiază de suportul consistent al unor consultanți, pe toate domeniile – comunicare, strategie de campanie, sondaje, imagine, PR, social media.

Am însă pentru voi următoarea dilemă, la care vă invit să reflectați:

Dar pe noi, plebea, cine ne consiliază?
Cine ne învață ce să cerem de la viitorul președinte?

Am aici câteva idei, despre cine/ce ar putea să fie „consilieri ai plebei”:

1. Educația – Un sistem educațional puternic ar trebui să formeze cetățeni informați și conștienți, capabili să analizeze critic programele politice și să ceară măsuri concrete. Materii precum educația civică, istoria contemporană și economia ar putea juca un rol esențial aici, dar aceste subiecte sunt adesea neglijate sau insuficient predate.
2. Mass-media independentă – Jurnaliștii au misiunea de a informa publicul cu privire la performanțele și propunerile politicienilor. O presă liberă și responsabilă poate să demaște minciunile și să evidențieze realizările autentice, oferind cetățenilor date reale pe care să le folosească în luarea deciziilor.
3. Organizațiile civice și ONG-urile – Aceste organizații se ocupă adesea de educarea publicului cu privire la drepturile și responsabilitățile lor. Ele militează pentru transparență, integritate și implicare civică, explicând pe înțelesul tuturor ce ar trebui să aștepte de la liderii politici și de ce reforme are nevoie țara.
4. Accesul la dezbateri publice – Este important ca cetățenii să asiste la dezbateri unde se discută concret despre planurile candidaților. O dezbatere reală poate evidenția punctele tari și slabe ale fiecărui candidat și poate da publicului șansa de a vedea cine are viziuni coerente și cine doar promite.
5. Tehnologia și AI – În viitor, AI ar putea juca un rol crucial în educarea cetățenilor. Prin personalizarea educației și accesul la informații clare și obiective, AI ar putea ajuta oamenii să înțeleagă mai bine situația politică și să ia decizii informate.

Văd la TV și în online diverse idei sterile ale candidaților la președinție despre:

• taxe și impozite
• politici fiscale
• pensii și salarii
• creștere economică

Nici unul dintre aceste domenii economice nu intră în atribuțiile unui președinte. Președintele României, conform constituției, are mai multe atribuții, din care spicuiesc:

• Reprezentarea statului: Președintele reprezintă România pe plan internațional și este responsabil pentru relațiile externe. Poate semna tratate internaționale, pe care le supune spre ratificare Parlamentului, și poate acredita ambasadori.
• Garantarea respectării Constituției: Are rolul de a veghea la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. Poate media conflictele între puterile statului sau între stat și cetățeni.
• Comandant al forțelor armate: În calitate de șef al statului, președintele este și comandantul suprem al forțelor armate și poate aproba măsuri legate de apărare națională. De asemenea, prezidează Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT).
• Nominalizarea premierului: După alegerile parlamentare, președintele desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, care trebuie să fie aprobat de Parlament. De asemenea, președintele poate revoca premierul în anumite condiții.
• Dizolvarea Parlamentului: Poate dizolva Parlamentul în situații specifice prevăzute de Constituție, cum ar fi după respingerea a două propuneri succesive de formare a guvernului.
• Promulgarea legilor: Președintele promulgă legile adoptate de Parlament, dar poate solicita o singură dată reexaminarea acestora. De asemenea, poate sesiza Curtea Constituțională pentru controlul constituționalității unei legi.
• Grațierea individuală: Are dreptul de a acorda grațiere individuală, însă nu poate emite amnistii sau grațieri colective, acestea fiind de competența Parlamentului.

Vedeți undeva, între aceste responsabilități, creșterea economică? Pensiile? Prețul la detergenți? Eu nu.

Eu aș vrea să văd la candidații la președinție că abordează subiectele de interes din domeniile de atribuție ale funcției respective:

• politica externă, de preferință fără turism prezidențial prin paradisuri cu palmieri. Rolul geostrategic al României, ca parte importantă a flancului estic NATO, ca membru UE, ar trebui speculat la maxim în aceste momente istorice
• avem un război la graniță, iar lunar spațiul aerian este penetrat de drone rusești scăpate de sub control. În al treilea an de război ne scremem să avem o lege să le putem da jos.
• având rolul de garant al constituției, președintele ar putea porni:

Un proiect de țară care ar reforma din temelii actuala organizare administrativ teritorială a României.

România are nevoie de o reformă administrativă (este unul din subiectele mele preferate aici pe blog, în serialul România trebuie să se schimbe din temelii) „beneficiind” de o organizare administrativ-teritorială din secolul trecut.

Sunt 2863 de primării de comune, din care 23-25% nu se pot auto susține economic, fiind complet dependente de fondurile bugetare. Mai toate consiliile județene sunt dependente de subvențiile de la bugetul central, în special cele din județele mai puțin dezvoltate economic.

Potrivit unei analize recente, din 3.200 de unități administrativ-teritoriale (inclusiv comune), doar 32 reușesc să-și acopere toate cheltuielile exclusiv din încasări proprii, ceea ce subliniază provocarea financiară generalizată în administrațiile locale din România.

Bucureștiul este împărțit pe sectoare, după o lege din 1968, probabil bună la momentul respectiv. 56 de ani mai târziu, orașul s-a extins în peri-urban, creându-se o metropolă amorfă București-Ilfov, cu foarte mulți primar de sectoare și comune/orășele comportându-se ca niște vătafi pe moșie. Fiecare pune panseluțe și borduri cum îl taie capul, construiește obiective de infrastructură fără a se gândi la imaginea de ansamblu, cheltuie bani aiurea pe acțiuni de PR – „I love sexctor XXX”. Mă îndoiesc sincer că vreun bucureștean se identifică: „Eu sunt sectorean 3iar”. Hai să fim realiști.

S-au depus în parlament niște propuneri legislative, de către USR, aș spune cel puțin interesante, de reorganizare a Bucureștiului și a țării. Eu nu spun că sunt bune sau rele, spun că ar trebui să reprezinte un punct de plecare.

De exemplu eu personal nu aș pune niște limite de tipul orașe de 20.000 de locuitori și comune de 3.000. Eu le-aș da 2 ani de grație să se eficientizeze economic, să se comaseze pe interese comune – de exemplu localitățile de pa valea Vâlsanului s-ar putea uni pe ecoturism și salvarea aspretelui (poate e un exemplu hilar). S-ar putea să constatăm că după 2 ani unii reușesc, alții nu. Și s-ar putea să ne și dăm seama unde ar fi niște praguri de rentabilitate, și niște mecanisme.

Și aici ar putea să fie rolul președintelui și a proiectului de țară, proiect ce ar putea cataliza un brainstorming la nivel național. Să păstorească acest proces reorganizațional complex al țării, prin prisma prerogativelor constituționale de mediator între instituțiile statului.

România s-a supraîncărcat bugetar cu un aparat administrativ supradimensionat. Să ai 15 angajați la o comună cu 200 de locuitori e falimentar. Păstrezi primar și un secretar (ca să fie cineva cu normă întreagă pe acolo prin sediu) restul part-time sau voluntari. Sau îi angajezi la comun cu alte primării. Sau externalizezi ce se poate, pentru că trăim într-o lume online, digitală. Serviciile de contabilitate, juridic, SSM, curățenie și multe altele sunt de mult externalizate deja de mulți ani în mediul privat, în special de către firmele mici care nu și-ar permite o structură de personal stufoasă. Un contabil priceput ar ține toate primăriile de pe valea Topologului, de la izvorul de sub Negoiu până la vărsarea în Olt. Un birou de arhitectură bun, dintr-un oraș mare, ar putea să țină 2-3-4 județe actuale. O mare firmă de avocatură, specializată pe administrație, ar putea să reprezinte zeci, chiar sute de clienți în justiție.

Și nu, nu ai da pe nimeni afară, nu o luați ca pe o sperietoare. Ci doar specialiștii care oricum fac acea muncă s-ar reloca în mediul privat, unde ar fi plătiți în funcție de performanțe. Câte procese câștigi. Câte conturi de SSM gestionezi. Câte mii de m2 de diverse sedii de instituții ai de curățat. Câte ha de spații verzi ai de toaletat și întreținut. Câte străzi ai asfaltat. Și așa mai departe. Nu ești bun, dai faliment și vine altul să-ți ia contractul gras cu statul. Aici se va face diferența, pentru că statul reorganizat și suplu, va cere criterii de performanță de la contractori. Criterii de performanță pe care nu le poate cere de la proprii salariați, nici nu îi poate da afară dacă de exemplu pierd procese pe bandă rulată.

Așadar, ca să concluzionez, eu personal aș prefera ca stimații candidați să nu mai abereze pe teme preponderent economice, ci să se concentreze pe subiectele funcției – le-am dat eu unul interesant de gândire aici – cu plăcere.

Iar pentru noi plebea, ar fi interesant să ne concentrăm atenția pe parlamentare. Aici e puterea, aici se formează guvernul. Aici sunt politicile economice. Aici se împart banii. Aici e cașcavalul.

Eu înțeleg nevoia noastră de tătuc, am scris despre ea aici, dar interesul e în altă parte.

Partidele ne bagă în față tătuci, ca prin spate să se facă jocurile economico-financiare.

Și revine întrebarea?

Pe noi cine ne consiliază?

Noi muncim ca să plătim dările către stat, care stat, în respect constituțional față de cetățenii care-l compun până la urmă, ar trebui să le cheltuie strict în interesul lor. Cam undeva pe aici sunt lucrurile fundamentale pe care ar trebui să le cerem de la cei care ne conduc. Un stat simplu, suplu, digitalizat, eficient, neîmpovărător economic și fiscal, care îmi servește interesele.

Disclaimer: Deși în articolele mele apar diferite referințe politice, nu fac parte din nici un partid și nu candidez la nici o funcție.

JO sunt întotdeauna un moment bun să vorbim despre sport, pentru că sunt un eveniment rar, odată la 4 ani, care catalizează întreaga atenție a mapamondului spre ideea de unitate și pace. Sunt acele momente rare când realizăm că întreaga specie Homo Sapiens este unitară, că nu există diferențe de rasă, religie, culoare politică sau orientare sexuală. Există o diferență de sex, absolut firească, dată de construcția anatomică și fiziologia diferite, și de care nu se împiedică nimeni.

Sunt (JO) de asemenea un moment bun să vorbim despre sport în România, câtă importanță îi dăm fiecare dintre noi individual, apoi colectiv ca societate, apoi prin reprezentanții noștri în parlament și guvern ca politici și bugetare.

Fac parte dintr-o generație privilegiată, a decrețeilor cu cheia la gât, care, neavând alte alternative de petrecere a timpului liber, trebuia să iasă din case (aveam doar 2 ore de program TV, seara de la 8 la 10) și să se miște. Nu existau smartphone-uri care să te țină țintuit de ecrane toată ziua, nu existau rețele sociale, nu exista nici măcar internet, cel puțin nu în forma de azi, de sistem nervos al omenirii. Dacă voiai să afli ceva, singura sursă serioasă erau cărțile, ziarele și revistele, radioul și televiziunea. Cu handicapul de rigoare – cenzura comunistă, care avea mare grijă să nu care cumva să ajungă ceva din vest la cetățeni.

Mai era un amănunt pentru care eram privilegiați, și anume alimentația. Mai toată lumea mânca gătit în casă din alimente neprocesate – fructe, legume și produse animale crescute în curte, sau pește cei cu această resursă la îndemână. Carnea în comerț era o raritate și se stătea la cozi enorme pentru orice. Așa că mai toată lumea cu bunici la țară (și cam toată lumea avea bunici la țară sau la curte, pentru că blocurile abia atunci se construiau în ritm masiv, generația părinților mei fiind prima cu apartament la bloc – bunicii locuiau în case) creștea o pasăre, un porc, o vită pentru lapte și brânză, punea un pom fructifer pentru dulceață și avea o grădină de zarzavaturi pentru proviziile care te făceau să treci iarna cu bine. Toate gospodinele aveau o cămară cu zacuște, murături, dulcețuri și alte bunătăți la borcan, gen carne la garniță. Hrana procesată și ultra procesată de azi, cu foarte mult zahăr și E-uri, nu exista, sau era în stadiu incipient, zahărul fiind o raritate care se dădea pe cartelă.

Astfel că, generația mea era una de slăbănogi veșnic flămânzi, hrăniți natural și mișcându-se de dimineața până seara. Până la liceu și înapoi făceam 3 km pe jos, cam cât e Slobozia de lungă. Nu știu dacă aveam 1-2 în clasă mai rotofei, nicidecum obezi.

Nu stau lucrurile la fel azi.

Mă uit pe stradă la generațiile actuale de copii, de toate vârstele, și văd, la îngrijorător de mulți, semnele supraponderalității, ca să mă exprim elegant. Se face mult mai puțină mișcare și se mănâncă mult mai consistent, cu mult zahăr adăugat, se beau mult prea multe sucuri dulci, fresh-uri și mai noul bubble tea. Zici că părinții vor să-și vadă copiii obezi, atâta bubble tea, înghețate și prăjituri le cumpără de mici. Vin astfel din spate generații predispuse, prin stil de viață sedentar și alimentație greșită, spre un inamic al vieții de calitate – sindromul metabolic. Care, nediagnosticat la timp, poate duce spre o pleiadă de boli grave – diabet, boli cardiovasculare, cancer, Alzheimer, ciroză, ovar poli chistic, etc.

Ce e de făcut?

Două lucruri.

1. Campanie de conștientizare că ne hrănim greșit. Sunt niște muguri pe la TV cu „evitați excesul de sare, zahăr și grăsimi” dar este foarte puțin spre deloc. Trebuie niște programe naționale de alimentație corectă, trebuie educație în școli, trebuie un cadru legislativ care să pună alimentele nesănătoase pe niște rafturi dedicate, la fel cum de exemplu există raion de băuturi alcoolice, așa ar trebui să existe raion de zaharoase, cu doze maxim recomandate zilnic.

2. Sport. Mișcare=sănătate, știe toată lumea. Dar ce facem pentru asta? Mai nimic. Declarații sforăitoare ale politicienilor când se câștigă o medalie de aur, promisiuni, apoi se așterne praful. Avem nevoie de mișcare pentru a ne întreține ambalajul în care locuim, iar asta ar trebui să fie o prioritate națională. Avem nevoie de bazine de înot olimpic, baze de canotaj (de exemplu, am propus de nenumărate ori Canalul Siderurgic Călărași ca o bază ideală de antrenament și competiție pentru canotaj), terenuri de tenis, handbal, baschet, săli de sport. Mai mult decât atât, avem nevoie de personalul care să le întrețină și care să antreneze generații întregi. Avem nevoie de un cadru legal care să promoveze educația fizică în școli.

Sportul egal bunăstare națională, egal mai puțin oameni predispuși la boli, pe scară largă, lucru care se traduce până la urmă în siguranță națională. Un popor bolnav în masă este un risc pe care nici un stat nu și-l poate asuma, nu îl poate gestiona financiar, și exact spre asta ne îndreptăm.

Lucrurile trebuie schimbate până nu e prea târziu, vă invit să reflectați la asta, cu toții, și haideți să luăm atitudine, noi societatea civilă, și măsuri, cei ce ne conduc vremelnic destinele.

Nu știu de ce, probabil așa sunt construit, dar toată viața mea, de mic copil, am luat apărarea celui slab. Dacă un copil era hărțuit în gașca din fața blocului săream să-l apăr, de multe ori cu consecințe vinete. La fotbal țineam cu echipa care pierde. Dacă cineva chinuia un animal, câine, pisică, vită în jug, cal, porc whatever, trebuie să iau atitudine. Țin minte că odată m-am așezat între un bici și o vită care nu mai putea să tragă la deal iar căruțașul continua să o bată. L-am făcut să înțeleagă că bătaia nu îți dă energie să continui, ci hrana și odihna.

Simt, și astăzi, aceeași nevoie să mă așez între biciul public și un om care este, pe nedrept, ținta unei campanii de public shaming.

D-lui lector universitar Andrei Nae, că despre el este vorba nu i se contestă pregătirea profesională, activitatea academică sau cea de dascăl, ci faptul că s-a îmbrăcat în fustă.

*Regele Charles al Marii Britanii, în kilt, ceremonie oficială de inspectare a trupelor la castelul Balmoral, Scoția, sursa aici. Un caz celebru de port al fustei, de către unul dintre cei mai importanți oameni de pe planetă, nimeni nu se crizează aici. Oare de ce?

Fusta, după cum se poate vedea în poza de mai sus, are o lungă tradiție, fiind purtată încă din antichitate de legiunile romane, iar senatorii romani purtau togă, o rochie lungă drapată, simbol al statutului social.

Bunicii celor care acum vitriolează pe net împotriva „tupeului” profesorului de a preda în minijup ieșeau din casă în cămașă de noapte acum 100 de ani.

Problema nu este fusta, nici faptul că e purtată de un bărbat, nici faptul că e purtată într-un anumit context.

Problema este că avem noi niște probleme interioare de a-i accepta pe cei diferiți față de noi, în special pe minorități.

Generația mea, a decrețeilor crescuți cu cheia de gât, dădea „handicapaților” o conotație negativă, indiferent dacă erau în scaunul cu rotile din cauza unui accident, a unei boli sau a unei defecțiuni genetice. Puținii oameni în scaune cu rotile erau ținuți în casă de teama oprobiului public, a gemetelor, oftatelor și privirilor compătimitoare care însoțeau orice apariție publică a unui om cu handicap, indiferent de natura lui. Dacă voiai să jignești pe cineva, îi spuneai „-Handicapatule!”. Astăzi, 40 de ani mai târziu de anii 80, lumea îi tratează cu grija, respectul, empatia și atenția cuvenită pe cei într-un scaun cu rotile, le dă prioritate peste tot. Să ai un handicap nu mai este ceva de neaceptat, este o minoritate să spunem destul de bine integrată social.

Tot pe vremea comunismului, existau „sectele”. Adventiști, evangheliști, pocăiți, martorii lui Iehova, etc, erau cu toții băgați la grămadă la capitolul „sectanți”, oameni cu apucături diavolești de care era bine să te ferești. Dacă la serviciu se afla că X este „sectant”, partidul te lua la ochi și nu mai aveai nici o șansă de avansare profesională. Azi sunt culte religioase cu fix aceleași drepturi și recunoaștere ca religiile principale.

Tot pe vremea comunismului, homosexualii erau arestați, Homosexualitatea era încă incriminată penal până în România anului 2001, când s-a abrogat celebrul articol 200 din codul penal.

De ce? Aceeași teamă de diferit. Care mă rog, ține de instinctul de supraviețuire. Noi, cei din tribul nostru, suntem cu toții la fel și suntem siguri că fiind la fel nu vrem să ne omorâm între noi. Altul, din tribul vecin, vopsit în alte culori pe față, era diferit, deci inamic, voia să ne răpească femeile și copii și pe noi să ne ucidă. Toți membrii tribului care se nășteau diferit sau deveneau diferiți pe parcursul vieții erau ori alungați ori aruncați de pe stânci.

Teama de diferit vine iată din străfundurile primelor societăți umane și este și ceea ce coagulează acum diferitele grupuri de oameni sau societăți. Suntem toți la fel cei care vorbim aceeași limbă – națiuni sau popoare. Suntem toți la fel cei de aceeași religie. Mai nou suntem toți la fel cei care îmbrățișăm aceleași valori – a se vedea grupurile transnaționale de oameni – Uniunea Europeană.

Deși în UE suntem zeci de limbi și de religii, ai curajul să te urci în avion și să zbori oriunde pentru că ai certitudinea că acolo nu vei fi ucis de niște sălbatici.

Specia umană se civilizează iată, încet-încet, și reușim să ne adaptăm la acceptarea diversității, indiferent de culoarea pielii, religie, sex sau opțiuni sexuale sau alte diferențe dintre noi.

Reacția de bulli-ing online a domnului profesor este un sindrom de instinct de supraviețuire pe care nu reușim să-l conștientizăm și să-l explicăm rațional. Face parte din aceeași panică colectivă a coaliției familiștilor că vin homosexualii și lesbienele să ne fure copii, pentru simplul fapt că s-a propus ca aceste tipuri de cupluri să poată adopta copii orfani sau abandonați.

Odată ce vom raționaliza că apariția unui bărbat în fustă nu ne va pune în pericol, nici pe noi nici pe copii noștri cărora le predă, și că este un om absolut decent de la care ai numai de învățat, și că acel om îți plătește taxele și impozitele ca și noi, și beneficiază de aceleași drepturi și obligații ca și noi, ne va fi mult mai simplu să acceptăm că libertatea fiecăruia de a fi și de a face ce vrea în viața are zero importanță în rotația pământului în jurul soarelui, nu vine un cataclism ori tsunami, și nu murim.

Viața fiecăruia dintre noi va continua la fel, bună sau rea, indiferent dacă la 100, 1000 km de noi sau la Balmoral se poartă sau nu o fustă.

Într-o zi, peste niște sute de ani, vom realiza că suntem toți, toată specia Homo Sapiens, la fel.

Peace.

Pentru că pe 30.06.2024 domnul Grogu (alintat neaoș câteodată Grogulete) a împlinit un anișor, m-am decis să-i fac cunoscute plusurile și minusurile, fără o ordine neapărat. Am așteptat un an pentru publicarea acestui review, ca să fie cât mai reprezentativ și să acopere toate scenariile într-un mod uniformizant, în special partea legată de costuri și consumuri.

Plusuri

1. Preț pe km. Dacă la mașina anterioară aveam un cost (strict de carburant) pe km de 0,12 eurocenți, cu Tesla am overall un cost de 0,07 euro/km – date scoase din contabilitatea firmei pentru 35.000 km, la un cost mediu de 1,97 lei/kWh. Consum overall 18,5 kWh/100km, la stilul meu de condus, combinația mea de drumuri (locuind în Slobozia am 50% din drumuri ce conțin autostradă) și pentru toate cele 4 anotimpuri combinat. Pentru mine mașina este primordial o unealtă cu care îmi desfășor activitatea în firmă, iar costurile sunt importante. TCO- Total cost of ownership reprezintă nu numai prețul inițial de achiziție, ci și „carburantul” – în cazul meu energia electrică, piesele de schimb și service-ul.
2. Și aici intră costurile de service. La Tesla nu ai revizii la 10.000, 15.000 or whatever. Trebuie să-i schimbi odată la 2 ani filtrul de polen (chestie pentru care Tesla a publicat un tutorial de tipul DIY – nu trebuie mers la service) și trebuie verificat/înlocuit/completat lichidul de frână la 2 ani. La 6 ani trebuie înlocuit sacul cu agent sicativ pentru aerul condiționat, iar la fiecare 10.000 de km se recomandă o rotație a cauciucurilor, sau dacă diferențele față/spate depășesc 1,5mm. Îmi aduc aminte amuzat cum am întrebat, acum un an în ziua preluării, ca un automobilist petrolhead ce eram, la cât sunt intervalele de service, iar cei de la Tesla mi-au zâmbit și mi-au dat exact informațiile de mai sus.
3. Drive feeling. La 499 de cai-putere, este de la mare distanță cea mai puternică mașină pe care am avut-o. Putere care este livrată instant la toate cele 4 roți, ajutându-te în special la depășiri. Activitatea mea presupune drumuri lungi prin țară și nu numai, iar infrastructura nu te prea ajută să ajungi la timp la întâlniri, iar atunci orice cal putere în plus este un avantaj pentru mine. Din punct de vedere al comportamentului rutier, este cel mai aproape sentiment de supercar, livrat la jumătate sau sfert de preț.
4. Salvezi planeta. Dacă te interesează subiectele ecologice și nu vrei să-i sufoci pe cei din jurul tău cu gaze toxice de eșapament, ai aici un foarte bun argument. Știu toată dezbaterea despre cum mașinile electrice pleacă cu un mic handicap la emisiile de CO2 în timpul fabricației bateriilor cu litiu, dar acest dezavantaj inițial se transformă într-un mare avantaj pe parcursul duratei de viață a mașinii. Paritatea în emisii se atinge după doar 6 luni în medie, iar apoi un EV merge pe plus. Pe măsură ce mai toate industriile se vor de-carbonata, atât emisiile de carbon datorate fabricației, cât și cele datorate generării de electricitate vor scădea masiv.
5. Poți încărca oriunde. Dacă stai la casă și-ți montezi un sistem fotovoltaic – nu e cazul meu,  sunt în lucru să-mi pun stație la bloc și să înjumătățesc astfel costurile cu energia – va urma un articol dedicat aici pentru că este o adevărată odisee), ai energie gratis, pentru care nici măcar nu ai nevoie să te duci la benzinărie. Cu un EV nu ai cum să rămâi în pana prostului, în cel mai rău caz, poți cere curent într-un sat din poartă în poartă, cât să-ți ajungă până la prima stație. Nu poți pune benzină în loc de motorină. Nu poți pune benzină proastă sau GPL cu apă în el 😊- pățit. Tot curentul e la fel de bun.
6. Tableta centrală. Are multe funcții inteligente și control vocal pentru absolut orice – de la deschis torpedoul la selecția muzicii preferate pe Spotify sau Tidal, activabil printr-un buton pe volan. Practic nu ai nevoie să-ți iei ochii de la drum ca să inițiezi un apel sau să schimbi muzica. Partea de entertainment este realizată de un computer bazat pe un chip Ryzen, similar cu soluția din PS5, care stă undeva sub tălpile pasagerului față și este răcit cu antigel.
7. Pompa de căldură ca dotare standard. Are 9 kW (enorm) cu mai multe circuite care răcesc, încălzesc sau transferă căldură între, după necesități: șofer, pasager, baterie, electronicele de putere. Consumă foarte puțină energie, o idee mai mult iarna decât vara pentru că trebuie încălzită inclusiv bateria.
8. Consumul. Fiind un vehicul excelent proiectat aerodinamic și nu numai, în jurul conceptului de a fii cât mai eficient, consumul meu overall într-un an a fost de 18,5 kWh/100km. O idee mai mult decât sweetspot-ul raportat de Spritmonitor.de pentru același model, de circa 17,94 kWh/100km, pentru vehiculele care au trecut de 10.000km – am pus acest filtru tot ca să fie reprezentativ. Dar am o idee de ce consumul meu este ceva mai mare: talpa grea, multă autostradă, îmi place să fie tot timpul mașina condiționată termic când mă urc în ea și în general un neinteres despre condusul eco – mea culpa. Nu mi-am luat mașină electrică pentru a-mi schimba stilul de condus.
9. Se updatează over the air. În România Tesla vinde mașinile cu premium conectivity enabled, așa că ai tot timpul acces la internet. E util nu numai pentru update-urile sistemului de operare, destul de frecvente -una la câteva săptămâni, dar și pentru navigație (folosește o clonă de Google Maps) dar și pentru streaming, sau internet radio, sau YouTube și Netflix. Conținutul video este disponibil doar cât stai pe loc, din motive evidente de siguranță.
10. Încărcarea inductivă pentru două telefoane. Poziția telefoanelor este comodă și ideală, poți vedea informațiile inclusiv în timpul condusului, ceea ce bineînțeles nu recomand, să-ți iei ochii de la șosea.
11. Controlul prin aplicație. Poți climatiza mașina de la distanță (ah, webasto de mii de EUR), poți vedea exact unde este copilul tău când o conduce (și ce muzică ascultă) o poți descuia și împrumuta cuiva de la distanță prin vallet mode (limitat la 100 km/h) poți deschide portbagajul sau frunk-ul pentru un curier care a venit cu un pachet. Poți urmări camerele dacă ai Sentry Mode activat – care consumă totuși bateria destul de binișor, peste 1% pe zi.
12. Sistemul de sunet premium, sonorizarea și insonorizarea. Unul dintre motivele pentru care am ales M3LR (Model 3 Long Range – o să tot vedeți acronimul acesta printre cunoscători) a fost, pe lângă capacitatea bateriei, scaune încălzite și conectivitatea premium, sistemul de sunet. 12 difuzoare atent poziționate prin habitaclu + un subwoofer în portbagaj. Este de departe cel mai bun sistem de sunet pe care l-am avut eu personal într-o mașină, pus în valoare și de nivelurile foarte mici de zgomot ambiental care intră de afară. Geamurile față sunt duble, ceea ce ajută mult la insonorizare, iar habitaclul este decent insonorizat pentru nivelul de preț. Prin stick-ul USB din torpedou poți inclusiv să-ți asculți colecția personalăde muzică, inclusiv in format losless FLAC și ca audiofil amator trebuie să mărturisesc că se aude într-un mare fel, cel puțin pentru un sistem audio dintr-o mașină, care nu este cel mai favorabil listening environment.
13. Multe alte plusuri mici, printre care aș menționa capacitatea uriașă de depozitare a consolei centrale, scaune față reglabile electric, toate cele 5 scaune cu încălzire, banchetă spate rabatabilă fracționat, cotieră centrală spate, spațiu suplimentar de depozitare sub portbagaj pentru cablurile de încărcare de exemplu.
14. Inteligența. Nu poți pleca ca la o termică din benzinărie cu pistolul înfipt în mașină – știm cu toții compilațiile fail army cu oamenii care smulg furtunuri la benzinării– pentru că dacă încerci s-o pui în drive primești un bing și un mesaj că nu poți conduce și încărca în același timp. Dacă esți în drive, ai oprit și deschizi ușa soferului să cobori – iar ne aducem aminte de fail army și dubele de livrări care pleacă singure în modul creep – îți comută automat în park, cu beep-ul aferent. Pentru orice alte manevre pe care încerci să le faci și nu sunt safe primești un dublu bing, o atenționare sau chiar o frână dacă te încăpățânezi să treci foarte aproape de un pieton de exemplu.

Minusuri

1. Minusul pe care l-am constatat imediat la preluarea mașinii a fost plafonul panoramic de sticlă. Da, da, chiar el. Marea majoritate a clienților de mașini plătesc bani grei pe acest opțional, care la Tesla vine standard. Iar într-o zi de 30 Iunie cu caniculă, îți transformă habitaclul într-o seră de peste 55 Celsius în doar 10 minute după ce ai oprit aerul condiționat. Practic nu poți folosi mașina vara pentru drumuri lungi, în țările din jumătatea sudică a Europei, fără să-i faci ceva. Mulți posesori pun folii pe interior dar pierd frumusețea lui transformând-ul într-o sticlă aproape neagră. Eu am optat pentru niște panouri textile cu aluminiu pe partea de sus, care reflectă destul de bine energia solară și pe care le scot iarna pentru a mă bucura de lumină.
2. Ventilația în scaune. Nu exista nici măcar ca opțional în 2023, s-a rezolvat la facelift-ul 2024 unde este oferit ca dotare de serie. Eu am optat pentru niște huse ventilate pentru scaunele față, care-și fac foarte bine treaba, lăsând să funcționeze inclusiv încălzirea în scaune iarna, așa că nu a mai fost nevoie să le scot.
3. Suspensia este puțin cam rigidă pentru gustul meu, fără însă a provoca disconfort la drum lung. Eu fiind sensibil cu spatele am un criteriu simplu la cumpărarea unei mașini: merg cu ea minim două ore, iar dacă mă dau jos cu dureri de spate, indiferent cât de mult îmi place obiectul, nu îl cumpăr. Am avut ocazia să o testez 2 zile prin bunăvoința unui prieten și m-am convins că o vreau.
4. Calitatea vopsirii. După 33.000 km am plin de ciobituri pe partea frontală, montanții față, oglinzi, peste tot. Obiectul meu este făcut la Beijing, mă gândesc că ceva pe lanțul de preparare a suprafețelor/vopsire/calitatea vopselei poate fi îmbunătățit.
5. Computerul Autopilot cu noul sistem Tesla Vision cu 9 camere, combinat cu renunțarea la senzorii de parcare, are un lag destul de mare și-ți pune frână aiurea, sau evită pietonii care merg pe marginea șoselei după ce ai trecut de ei. Nu se poate folosi, țin majoritatea funcțiilor dezactivate pentru că mai mult mă încurcă la condus. Sunt old school și nu-mi place să ia altcineva decizii de șofat în locul meu. Cruise controlul adaptativ este singura unealtă utilă, și doar pe autostradă, unde nu ai pietoni, bicicliști, căruțe, etc.
6. Nu are integrare cu Apple Car Play și nici Android Auto, și nici nu sunt planuri de viitor. Eu folosesc un device USB care îmi face oglindire a telefonului pe ecran, o soluție incomodă, trebuie să-mi conectez telefonul la el de fiecare dată și mașina la el.
7. Nu este o mașină de 5 locuri. Am testat pentru câțiva km doar, este imposibil ca 3 adulți full-size să încapă pe bancheta spate. Este o mașină excelentă pentru 4 ocupanți la drum lung, și atât. Poate 3 copii până la vârsta de buletin ar încăpea, n-am testat.
8. Este o mașină grea, de 2 tone, care frânează ca atare. Fizica e fizică, aici nu se poate face rabat sau inventa lucruri, astfel încât am învățat să las o distanță semnificativ mai mare față de cel din fața mea și să iau în calcul inerția ceva mai mare în diferitele situații de trafic.
9. Garda la sol. Inexistentă, este un monopost lipit de șosea. Glumesc evident, dar necesitățile de proiectare aerodinamică cer ca între vehicul și sol să intre cât mai puțin aer, așa că urcarea fie și pe cea mai mică bordură este un challenge nerecomandabil celor fără experiență.
10. Raza de bracaj. Americană, făcută pentru preriile lui Old Shatterhand în care mergeai 3 zile călare fără să tragi de hățurile calului hăis sau cea. Descoperi lejer întoarcerea din 57 de mișcări.

Concluzii

Încărcarea în România și nu numai.

Frații mei, surorile mele. Nu e pentru toată lumea să pleci cu o electrică la drum lung. Am deja 21 de aplicații, cu cont la fiecare, cu configurare, cu împerecheat cardul de firmă, cu cerut cod fiscal și factură de la fiecare furnizor. Recent mi-a expirat cardul vechi și banca mi l-a schimbat. Tragedie greacă în aplicațiile diverșilor furnizori, la unele era super simplu de schimbat cardul, la altele era super dificil. Culmea, cele mai mari dezamăgiri, frustrări și pierderi de timp le-am avut la câteva rețele mari, cu ștaif, care bagă bani la greu în influencerii și blogerii români ca să le facă PR, nu dau nume că nu vreau să le mai fac și eu. Pe de altă parte există rețele similare în confort cu Tesla Superchargers, cu care faci contract pe firmă, factură lunar, și, cireașa de pe tort, îți recunosc automat vehiculul la conectare, nu mai ai nevoie nici de card, telefon sau aplicație, SMS să încarci credite sau conectări greoaie.

Aștept cu interes ca statul român și UE să reglementeze această junglă și să impună plata cu card bancar la fiecare stație publică/comercială. Abia atunci va fi accesibilitatea tuturor la această lume a mașinilor electrice. Momentan este rezervată celor tari de nervi și dotați în mod natural cu răbdare, monumentală uneori. Nu e așa o mare filozofie să instalezi un POS pe o stație, și nu toată lumea e pricepută la telefoane inteligente și aplicații. Dar card bancar avem cu toții.

Partea bună este că rețeaua de stații publice s-a superdezvoltat și ai multiple variante, chiar și în orașele mici. Pleiada de prețuri al Kwh este însă de la 1,1 la 2,9 lei, mă aștept să scadă pe măsură ce va fi o concurență reală între ofertanți. Stații gratis nu prea mai sunt, s-a dus fericirea taximetristului cu Spring care încărca gratis la centrele comerciale.

EV vs ICE și tranziția inevitabilă

Am mai scris pe acest subiect aici. Marele avantaj al tehnologiei electrice nu este neapărat faptul că este ecologică, ci eficiența energetică. Dacă la un motor cu aburi aveam un randament de 8-12%, la un motor cu ardere internă avem un randament teoretic de 30-40%, în practică de 12% (adică 88% din benzina pe care o cumperi se aruncă pe geam și doar 12% din ea te propulsează înainte), la un motor electric avem un randament de 80-95%. Și cu toții știm ce s-a întâmplat cu motoarele cu aburi – exponate de muzeu în cel mai bun caz. Exact aceeași soartă o vor avea și motoarele cu ardere internă, aceste bijuterii tehnologice, martore ale inteligenței umane, capabilă să facă lucruri absolut formidabile.

Dar, hei, viitorul este aici și ne bate la ușă, iar trecutul trebuie, este firesc, să se dea la o parte.

Singurele argumente valide pentru care nu se face tranziția în masă la EV-uri, și pe care încerc să le demontez aici, sunt :

• Prețul de achiziție ușor prohibitiv (estimările sunt că se va regla până prin 2030 când prețurile unui drivetrain electric vor fi egale cu cele ale unuia clasic), dacă îți faci calculele cât dai pe an pe benzină/motorină și-ți faci un TCO pe 5-10 ani, ieși pe minus grav, dacă conduci peste 15-20.000 km anual și dai astfel 2000-3000-4000 de EUR pe an pe carburanți (nu mai pun aici reviziile periodice). Actualmente un Model 3 SR este cât o Skoda Octavia ceva mai accesorizată, așa că nici prețul de achiziție nu stă în picioare. Dacă vrei să cumperi un sedan cu 500 de cai, tracțiune integrală și care-ți face suta în 4,2 secunde, trebuie să te gândești minim la un M3 care te va ușura de +100.000 EUR.
• Teama că nu se încarcă suficient de rapid. Nu mai este deja cazul, poți face un plin de la 20% la 80% în 30 de minute la o stație rapidă, cât ai servit prânzul sau faci niște cumpărături.
• Autonomia. „Păi eu cu VW-ul meu diesel 1,9 merg 1000 km cu un plin” – auzim asta zilnic. E o falsă temă. Nu am mers în viața mea 1000 km fără să opresc să mănânc, nici când făceam Frankfurt – Arad de la 5:00 dimineața la 23:00 seara. Și când ai oprit pentru masă sau chiar o cafea și un sandwich, bagi și fierul de călcat sau lanterna pe roți în priză -așa îl mai alint eu pe Grogu din când în când.
• Teama de schimbare. Asta e o caracteristică esențială a speciei umane care ține de instinctul de supraviețuire. Antilopa mergea pe poteca bătătorită spre iazul cu apă. De ce? Pentru că pe acolo nu a atacat-o niciodată leul. Dacă o lua prin desiș, trebuia să stea cu toate simțurile în alertă ca să fie sigură că scapă cu viață. Astea sunt mecanisme evolutive sedimentate în milioane de ani, și nu pot fi depășite decât cu folosirea intensivă a cortexului prefontal – partea creierului care se ocupă cu gândirea analitică, cu rațiunea. Ne aduceam cu toții aminte povestirile cu femeile care leșinau la apariția primelor locomotive cu abur, înspăimântate de zgomot și viteză. 200 de ani mai târziu, aceleași femei conduc cu 200 km/h pe Autobahn. E o chestie de exercițiu și obișnuință, probabil în câteva zeci de ani un EV va fi considerat ceva absolut banal și învechit, iar peste 100 de ani toată omenirea va zbura cu drone personale și va râde de autostrăzile cu nșpe benzi de dedesubt sau le va desființa.

Autonomia „mea” reală? Am venit de la Suceava (unde încărcasem la 100%) la Slobozia cu 2%, 450 km, iarna, condus intenționat în stilul le coq sportif, și tot intenționat nu am încărcat pe durata celor 2-3 opriri, deși aveam zeci de stații pe traseu. Am vrut pur și simplu să aflu pe ce mă pot baza la o adică. Probabil un stil de condus moderat, pe drumuri naționale, te duce la peste 500 km autonomie, posibil și către cei 576 teoretici 😊anunțați de Tesla.  Condus pe autostradă, cu 140 km/h pe cruise, nu treci de 300-350 km autonomie.

Range anxiety. Nu mai am. Dacă în primele săptămâni încărcam 100% pentru un drum de la Slobozia până la București sau Constanța, acum dacă am 50% am curaj să plec la drum. O țin constant acum între 20 și 80%.

Mi-aș mai lua Model 3? Da, plusurile atârnă mai greu în balanță ca minusurile, iar noul facelift a rezolvat deja câteva, ventilația în scaune și suspensia mai comodă, izolare fonică mai bună și eficiență cu 10% mai bună prin diverse optimizări de aerodinamică și nu numai.

Mulțumesc pentru lectură, vă aștept în secțiunea de comentarii.