In memoriam Valentin Băicoianu. Drum bun Vali, ne vedem pe partea cealaltă!

Da. Exact. România bananieră. Nu e o greșeală, îmi asum fiecare cuvânt din titlu. România este, din păcate dragii mei, o țară bananieră, în înțelesul peiorativ al cuvântului. Nu acela de țară ecuatorială în care cresc natural banane. Ci acela de țară la periferia civilizației unde pleci cu prietenii să te distrezi la un festival și vii între 4 scânduri.

Azi l-am condus pe ultimul drum pe Valentin Băicoianu, un prieten special, un suflet extraordinar, a cărui singură vină că nu mai este printre noi este că s-a aflat în țara greșită, la momentul greșit, în locul greșit. Omul s-a dus cu un grup de prietene la Neversea, iar când au plecat de acolo, în autobuz, fetele au fost acostate de niște scandalagii. Lucrurile au escaladat, Valentin a încercat să le apere, dar a fost doborât, a intrat în comă, a mai rezistat câteva zile în spital, apoi ne-a părăsit. Detaliile sordide aici.

Scriu și șterg la articolul acesta de trei zile, îmi vin și îmi pleacă idei din cap, i-am schimbat titlul de o mulțime de ori, sunt frustrat și dat peste cap. Singurul motiv pentru care nu l-am publicat până acum a fost din respect pentru Valentin și pentru familia lui. Nu mi se pare normal, în special din partea presei, să sară și să capitalizeze orice eveniment tragic, și mi se pare și mai lipsit de decență să distribui în continuu fiecare articol de ziar și să-l etichetezi pe cel plecat dintre noi.

Lasă oamenii sa-și plângă fiul, fratele sau iubitul, așteaptă să se facă cele creștinești. Oamenii care l-au cunoscut, prietenii, familia, sunt și așa destul de îndurerați ca sa aibă nevoie de lovituri în plus.

Revin acum la subiectul articolului – țara bananieră România. Înainte de Neversea, Primăria Constanța făcea cu mare tam-tam o conferință de presă, în care se spunea: ”Vrem să asigurăm cetățenii, că pe lângă festival, contează și orașul. Vom avea cealaltă unitate, Inspectoratul Județean de Jandarmi Constanța, care va participa alături de poliție la măsurile de menținere a ordinii publice. Constanța nu va fi neglijată! Festivalul este important, dar și siguranța cetățenilor neparticipanți la festival contează pentru noi”

Că vom avea Constanța împânzită cu 600 de polițiști, jandarmi, pompieri, scafandri, etc. Că nici musca nu va zbura neînregistrată nici meduza nu va înota nefilmată și cu amprentele luate. Va fi un paradis al siguranței și fericirii.

Nu și pentru prietenul meu. Pentru el nu a fost nimeni în autobuz, nici în stație, nici camere de supraveghere, nici în autobuz, nici în stație. Nici un jandarm, nici un om al legii.

Și acum o să se găsească unii să-mi spună că în nici o țară nu există siguranță absolută, că astfel de tragedii se pot întâmpla și în cele mai supravegheate și civilizate țări, în centrul Londrei dacă vrei. Da, și au dreptate. Dar când în Londra s-au introdus camerele de supraveghere în autobuze, nivelul de infracționalitate a scăzut, pe anumite segmente, și cu 25% – sursa aici.

Diferența dintre țările civilizate și țările bananiere nu este că nu se întâmplă tragedii. Diferența este că în țările civilizate se încearcă prevenirea lor pe cât posibil, sau, dacă inevitabilul s-a întâmplat, se fac comisii de anchetă multidisciplinare, se studiază cauzele și se caută soluții ca să nu se mai repete pe viitor. Siguranță 100% că nu se va mai întâmpla nu există, dar măcar instituțiile statului se mișcă, iar contribuabilul plătitor de taxe și impozite este informat pe toate canalele că statul lucrează la siguranța lui. Pentru că una din lucrurile de bază pe care le pretinzi de la statul la care contribui este să nu mori nevinovat pe stradă.

Nu și într-o republică bananieră, în care miniștrii sunt numiți după proveniența dintr-un anumit județ, nu după competențe, iar femeia de serviciu de la o școală generală „câștigă” concursul pe post doar dacă este din partidul potrivit. Ca să bifez extremele spectrului.

În republica bananieră facem conferințe de presă sforăitoare în live de Facebook, apoi ne lăudăm la bilanț de sfârșit de an cu mărețele realizări.

În republica bananieră cetățeanul este părtaș 50/50 cu statul și instituțiile sale la mocirla călduță în  care se scaldă (ca să-l citez pe CTP). Mai vine câte unul de pe afară și ne spune: „Măi, dar voi trăiți în mocirlă, în noroi!” La care i se răspunde: „-Da, dar uite ce călduț ne este.”

Da, suntem cu toții părtași la starea nației. Dacă nu te revolți, dacă accepți compromisul, lipsa de repere, de morală, de educație, de siguranță, faci parte dintre bananieri. Stai ca struțul cu capul în nisip, crezând ferm că „-Nu mi se poate întâmpla mie”. Ba da prietenaș, ți se poate întâmpla chiar ție, i s-a întâmplat prietenului Valentin.

Well, bananiera asta nu e țara mea, nu o recunosc, nu e țara pe care vreau s-o las moștenire fiului meu. Nici tu nu vrei. Hai s-o schimbăm împreună. Doar așa putem reuși. În memoria lui Valentin. Nu o să reușim imediat, și poate nici 100%.

Dar poate vocea noastră va convinge, de exemplu, poliția din Constanța (sau Vaslui, na, ca să nu creadă constănțenii că sunt caz special), măcar să monteze camere în autobuze și stații și să pună stick-ere mari cu mesajul „Acest autobuz este supravegheat video”. Poate un potențial criminal va fi astfel descurajat să ridice mâna asupra unui om. Poate un alt „Valentin” va putea fi salvat.

Și crede-mă că un Valentin salvat va fi o mare victorie.

Pe când lucram în radio, unul dintre concursurile preferate dintre noi, redactorii muzicali, era să ghicim, la prima audiție, care va fi noul no. 1. Mi-a ieșit de câteva ori bune. Piesa care urmează are clar material de hit, cel puțin la radio și în cluburi.

Ladies & gentlemen, dăm volumul la maxim și click pe play:

LE: Pentru audiofili: se aude mai bine dacă ai subwoofer sau dai bașii la maxim 🙂

LLE: L-am văzut cumva pe Gianluca Vacchi în clip?

Radio Joy te pregătește de concertul no. 3 al trupei Depeche Mode în România, la Cluj-Napoca, pe 23 Iulie. Este ultima reprezentație din sesiunea de vară din Europa a „Global Spirit Tour”. Istoricul complet al trupei, pentru curioși, e disponibil pe Wikipedia.

Prima oară m-am întâlnit cu ei pe o casetă pirat, în 86, când în Călărașiul natal era un tip Mircea, care distribuia casete cu „ultimele noutăți” din vest. Printre CC Catch, Modern Talking si Madonna, se strecurase „Stripped” un cântec dur, industrial, care începe cu un „ralanti” de buldozer (cel puțin buldozer îmi imaginam eu), și care nu semăna cu nimic din ce auzisem până atunci. Se auzea de parcă erau sunetele dintr-o oțelărie nu dintr-un studiou.

M-a fascinat pe loc, iar de atunci căutam în fiecare casetă cu „noutăți” un titlu nou semnat „Depeche Mode”. N-am avut mare succes până la revoluție, când fenomenul Depeche Mode a explodat în România, apărând chiar așa numitele „depeșoteci”, niște locuri underground unde se ascultau, pe lângă Depeche Mode, The Cure, Erasure, OMD, EMF, Kraftwerk etc, practic tot fenomenul electro-pop-new-wave era prezent.

De ce mergem la concert la Cluj? Bună întrebare. Răspunsul este în imaginile următoare. În 1988 numărai pe degetele de la o mână numele care aveau tupeul  să cânte pe un stadion de 88.000 de locuri pe scaune: Bruce Springsteen, Bon Jovi, Michael Jackson, etc. Când Depeche Mode au anunțat un concert pe Rose Bowl, Pasadena, unul din „templele” fotbalului american, în 1988, în cadrul turneului american 101, critica muzicală americană le dădea șanse mici. Habar n-aveau că urma să se întâmple asta (fii atent la momentul epic când se aprind reflectoarele pe public, dacă te uiți cu atenție vezi și o cârjă ridicată):

Ei bine, după ce am fost la primele 2 concerte din Romania, pot spune că Depeche Mode sunt una din puținele trupe care livrează pe scena, ca și acum 29 de ani la Rose Bowl, același sentiment de „We are one”.

Vino și o să te convingi.

PS: În deschidere o avem pe Maja Jane Coles.