În istoria rock-ului autohton, prezențele feminine se pot număra pe degete. Este o lume macho, unde trebuie, nu-i așa, să te dezlănțui pe scenă și să abuzezi sonor de microfon. Adică să urli la el până i se dezlipește membrana.

Nu e de mirare că după formațiile Venus și Catena de prin anii 70, au mai apărut doar o Dida Drăgan, o Zoia Alecu, o Crina Mardare, o Laura Stoica și alte câteva nume care ori au cochetat cu genul ori s-au avântat serios prin el.

Nu vreau să pornesc aici la Radio Joy o dezbatere despre rolul femeii în rock-ul românesc, it is what it is, nu suntem fierți pe political correctness și nici nu avem de îndeplinit producția la hectar a României de rock-erițe. Să cânți rock este o activitate foarte specială, care ți se potrivește sau nu.

Pe acest fundal specific masculin, intră iată în scenă o tânără domniță din Buzău, proaspăt absolventă de conservator, pe numele ei Dora Gaitanovici. Care nu are nici un fel de complexe legate de calitatea adezivului cu care se lipesc membranele microfoanelor profesionale și aruncă spre ele toți decibelii de care este capabilă. O face însă cu o claritate remarcabilă, reușind să transmită o gamă largă de emoții, de la vulnerabilitate la putere, adaptându-se cu ușurință diferitelor registre vocale.

Și nu doar atât, Dora își scrie singură muzica și versurile, iar împreună cu trupa omonimă cu care deja concertează de niște anișori prin cluburi și la festivaluri formează o familie, un grup de prieteni care locuiesc împreună și creează împreună.

Poate o cunoașteți pe Dora din aparițiile la Vocea Românei, Eurovision sau Electric Castle. Eu am descoperit recent albumul ei de debut, Descântec, din 2022, magistral structurat în povești cu întrebare-răspuns: Ana-Manole, Făt Frumos – Cosânzeana, Soarele și Luna, Miorița și Moldoveanu. Dar și sigle-urile Doar eu, Haină pe Inima ta, Pas cu pas și ultimul, de o sensibilitate ieșită din comun – Micul prinț.

Dora Gaitanovici aduce un suflu proaspăt în muzica românească prin originalitatea sa și curajul de a experimenta cu sunete și genuri diverse. Ea reușește să își păstreze autenticitatea în timp ce explorează noi direcții muzicale, ceea ce o face un artist inovator și de viitor.

Pentru că nu mă pot hotărâ la o singură piesă, pentru că pe mine m-a plimbat de la Tori Amos până la Evanescence, și pentru că este un artist nedrept de puțin mediatizat, vă las mai jos câteva care m-au impresionat. Merită toate click-urile, vizualizările, audițiile și biletele la concerte.

Enjoy:

Acum niște ani eram într-o vacanță de ski la Bansko. Foloseam taxiurile dimineața pentru a ajunge mai ușor pe pârtie și pentru a evita stresul găsitului unui loc de parcare. Aproape fără excepție, toți taximetriștii din Bansko aveau „la bord” un stick cu MP3-uri (nu apăruse încă streaming-ul) cu compilații ad-hoc cu manele. The original kings of manele cu Copilu de Aur, Salam, Guță & Co. Când mai aflau și că ești român, dădeau mai tare muzica, într-un gest de curtoazie, de a-ți face pe plac pentru că, nu-i așa, îți puneau muzica pe care ei o percepeau ca fiind reprezentativă pentru România. Ușor iritat (vai, cum, manele), zâmbeam de complezență și mulțumeam pentru cursă. După câteva zile de manele puse cu mândrie de gazde, realizez că pentru ei, manelele erau principalul produs de export al României, alături probabil de Dracula. Oriunde te duceai în Europa sau în lume, dacă răspundeai România la întrebarea where are you from, ți se întorcea invariabil răspunsul Dracula, sau Hagi, sau ți se puneau manele în taxi.

Așa că nu e de mirare că ieri, în timpul concertului Coldplay, a aterizat un puști din Bacău, Babasha pe numele său, să facă un moment de fusion rock-manele. Cei din trupă au analizat tendințele de pe YouTube, au văzut că tânărul avea vizionări cam câți oameni au mers la vot duminică (6,9 milioane) și au decis, bazat pe modelul lor de incluziune a unui artist local în show, să îl invite.

Ce nu aveau să știe cei de la Coldplay erau că în societatea română actuală, așa cum e ea, cu bune și cu rele, manele sunt asociate (de foarte mulți după cum s-a văzut din huiduieli) cu lumea interlopă, cu falsele valori (banii și dusmanii, nu-i așa), cu comportamentele belicoase și antisociale.

Mi se pare perfect explicabil, în acest context psiho-social, reacția majorității celor prezenți acolo la prestarea unei manele pe scena concertului. Este o reacție viscerală, emoțională, a trigger-ului unor butoane negative de stres. Și nu sunt ei de vină. Nu trebuie nimeni demonizat, culpabilizat.

Lumea care vine la un concert sau la un eveniment artistic o face pentru relaxare, pentru a ieși din cotidian, pentru vis, pentru idee, pentru că le place mesajul de incluziune, sustenabilitate, trupa, muzica, pentru alte un milion de motive, care au însă un punct comun – dorința de evadare din cotidian, dorința de a experimenta, fie și pentru câteva momente unice, hormonii fericirii alături de semenii tăi.

Vis și dorințe care au fost brusc spulberate (și din relatările celor prezenți efectul apăsător a mai durat minute bune după – era o tensiune palpabilă) de aducerea la prezent, la realitate. Cântatul unei manele a fost pentru mulți ca zgâlțâielile cuiva care te trezește din cel mai dulce somn că întârzii la serviciu, că mai ai de plată 25 de ani la apartamentul mult visat din complexul rezidențial de fite, de unde nici măcar nu poți pleca și scăpa de vecinul de sus care ascultă manele la maxim – pentru că nu-i așa, manelele nu au nici un farmec dacă nu le asculți și cu tot blocul, sau cu toată strada (stereotip. N.R.).

Hormonii fericirii, serotonina, dopamina, sunt înlocuiți instant la auzul ritmurilor orientale, în creierul oamenilor veniți și setați mental pentru altceva, de hormonii de stress, cortizol și adrenalină. Iar răspunsul la stres în aceste cazuri este unul de tip fight/flight/freeze. Unii au huiduit, unii au plecat, unii s-au minunat.

De ce este bun acest episod cu manele la Coldplay?

Pentru că ne face să discutăm, să ne autoanalizăm și posibil, să realizăm niște tipare greșite în baza cărora acționăm.

Ne face să discutăm despre stereotipurile mentale pe care noi ni le-am construit și societatea ni le-a implantat. La școală la ora de muzică ni se preda muzica clasică sau cea corală. De mici eram învățați despre subcultură ca fiind ceva de la marginea societății, din care nu poate ieși nimic bun (stereotip N.R.). Și e bine să stai departe de oamenii ăia, mamă, că nu știi ce ți se poate întâmpla (stereotip N.R.). Media îți arată interlopi petrecând pe ritmuri de manele cu oficiali ai statului, în cadrul anchetelor de corupție (stereotip N.R.)

Poate după mai multe astfel de episoade vom reuși să înțelegem mental, la fel cum am înțeles eu după o săptămână de manele la Bansko, că dacă nu ai aceste blocaje mentale, aceste filtre prin care vezi lumea, aceste stereotipuri, te poți bucura și poți aprecia, muzical, orice gen. Șoferii de taxi din Bansko dansau și se bâțâiau pe manele mai ceva ca dansatoarele din buric la conacele boierilor fanarioți acum 300 de ani. Fotbaliști lui Milano, la fel, rupeau băncile în vestiar pe o manea românească. De ce? Pentru simplul motiv că la auzul acordurilor muzicale foarte armonioase, în organismul lor, neinfluențat negativ de stereotipurile tipic românești, se secretau hormonii fericirii, nu ai stresului.

De ce pentru unii oameni un stimul poate declanșa o reacție pozitivă, euforică, și fix același stimul, una de stres, vă invit să reflectați.

Și poate, cerebral gândind și nu emoțional, niște responsabili cu turismul ar putea include, alături de Dracula, și manelele ca avantaj cultural unic al acestei țări. Nu e simplu să fii nr. 1 în trending pe YouTube, peste Eminem de exemplu. Ar trebui să profităm de fenomenul cultural. Dar pentru asta ar trebui să ne depășim blocajele.

Peace.

Stimate domnule Primar ales,

Încep prin a vă felicita pentru câștigarea competiției electorale pentru funcția de primar al municipiului Slobozia și a vă ura succes în această funcție.

Succes de care cu certitudine veți avea nevoie, dată fiind multitudinea de probleme pe care le veți moșteni de la predecesorii dumneavoastră, cea mai importantă fiind de departe lipsa apei potabile din oraș.

În calitate de cetățean al Municipiului Slobozia, și de membru al grupului „Vrem apă curată la Slobozia”, ce are peste 5000 de membri (grup care nu ar fi trebuit să existe într-o țară civilizată din UE), nu pot să nu îmi exprim nemulțumirea profundă cu privire la situația critică a apei potabile din orașul nostru. Deși noi toți am urmărit cu interes eforturile și dedicația făcute până acum pentru a rezolva această catastrofă edilitară creată de fostul dumneavoastră coleg din PSD – dl. primar Ionașcu, realitatea este că locuitorii Sloboziei suferă zilnic, de 16 ani deja, din cauza lipsei de apă potabilă. Este inadmisibil ca în anul 2024 să ne confruntăm cu o astfel de problemă de bază.

În ciuda promisiunilor, până în prezent nu am văzut măsuri concrete și rapide pentru a rezolva această criză. Ne dorim fapte, nu doar cuvinte frumoase. Apa potabilă este un drept fundamental și nu o opțiune. Este crucial să ne asigurăm că fiecare cetățean are acces la apă curată și sigură.

Sper sincer ca mandatul dumneavoastră să înceapă cu prioritizarea acestei probleme vitale și să demonstrați că sunteți cu adevărat dedicat îmbunătățirii condițiilor de viață ale locuitorilor din Slobozia. Așteptăm acțiuni urgente și eficiente pentru a transforma orașul nostru într-un loc mai bun, așa cum ați promis.

Partidul dumneavostră a primit din partea electoratului nu numai funcțiile de primar și președinte de Consiliu Județean, dar și o largă majoritate, alături de colegii de coaliție PNL, în ambele consilii – local și județean. Aveți împreună cu Consiliul Județean, majoritate absolută în acționariatul Urban SA.

Din Octombrie, de la preluarea efectivă a mandatelor, veți avea astfel absolut toate pârghiile legale și administrative pentru a acționa rapid. Toate tipurile de control asupra tuturor actorilor implicați. Și zero scuze de inacțiune.

Aveți suficient timp până în Octombrie să vă informați cu privire la statutul actual al lucrărilor la sistemul de apă al orașului – iată aici un mic istoric al articolelor de presă, denumit pompos Compendiu al articolelor de presă despre apa din Slobozia. Aveți de asemenea timp să discutați cu firmele care se ocupă de potabilizarea apei și cu specialiștii din mediul universitar pentru optimizarea soluției de potabilizare, pentru că și costul actual al metrului cub este una din frustrările colective. Nu mai deschid aici subiectele canalizării și epurării, și acelea importante și cu impact public negativ.

Așteptăm cu toții de la dumneavoastră un plan de acțiune, cu pași concreți, cu consultări publice pentru soluțiile propuse, proces la finalul căruia să putem închide acest capitol nefast din viața noastră.

Vă asigurăm de sprijinul nostru în identificarea, dezbaterea și susținerea metodelor de potabilizare a apei.

Cu stimă,

Radu Gorunescu

„Aveam 11 ani când a început războiul, și 12 ani când au venit soldații. Erau peste tot. Am coborât cu bolul meu de fructe și am ieșit în grădină. Ta ta ta ta ta ta! Mama mea a fost ucisă când s-a aruncat peste mine ca să mă protejeze. Știi, când ai 12 ani și-ți vezi mama murind ca să te protejeze, nu uiți niciodată.”

Este mărturia cutremurătoare a unei bunici franceze către nepotul său, în clipul de promovare a alegerilor europarlamentare „Use your vote. Or others will decide for you. European elections, 6-9 June 2024.”, lansat de Parlamentul European.

„În Timișoara s-a tras în tineret în fața catedralei” este mărturia unei alte bunici, româncă, către nepoata sa. Mărturie care mi-a adus instant în fața ochilor toate imaginile de la Revoluția din 1989.

Grozăvia războiului, lagărele de exterminare în masă a milioane de civili nevinovați, este relatată cu ochii mijind în lacrimi de un bunic olandez: „Tatăl meu a fost trimis la Auscwitz și ucis acolo. Mama mea m-a dat spre adopție știind că s-ar putea să nu mă mai vadă niciodată. Nu am avut unchi și mătuși, mă gândeam că asta era ciudat. Nu aveam nici bunici. Toată lumea avea bunici. Eu nu aveam pe nimeni.”

„Nu ar trebui niciodată să iei democrația ca pe un dat. Trebuie întotdeauna să o susții, și să o protejezi” îi transmite un bunic italian nepoatei sale.

Un testament al generației care a simțit pe pielea ei ce înseamnă înlocuirea libertății cu tirania.

Un clip emoționant, care ne aduce aminte, dacă uitasem cumva, că democrația se câștigă foarte greu și se poate pierde într-o noapte.

Mergem să votăm, da?

Sau alții vor decide pentru noi.

Pe vremea dictaturii de tip bolșevică a lui Ceaușescu ne însoțeam cu toții părinții la piață, mai apoi, pe măsură ce creșteam și părinții aveau încredere că puteam gestiona niște bugete mici, eram trimiși singuri la cumpărături, unde puteai observa următorul fenomen.

În piața mare din Călărași (acum abandonată unui etern șantier) își înșirau pe tarabe produsele micii producători de fructe și legume. În fiecare dimineață apărea un activist de partid care scria cu cretă pe o tablă neagră prețurile care se vor practica în acea zi. Tabla avea un titlu simplu, scris cu vopsea albă: „MERCURIAL”, cu o trimitere la zeul roman al negoțului, Mercur.

În acele vremuri triste nu exista comerț liber, toți, toată piața, erau obligați să vândă la prețul afișat. Nu conta dacă roșiile tale erau mari sau mici, țuguiate sau rotunde, verzi, pârguite, coapte sau ușor trecute (de bulion), toate se vindeau cu, să zicem 3 lei pe kg, la bunul plac al unui tarabostes, care dicta prețul după criterii alese arbitrar sau după cum se trezise dimineața.

Nu exista o concurență reală între producători, bazată pe cerere și ofertă. Motiv pentru care tot timpul era penurie de aproximativ orice. Dacă te duceai la neamurile din Curtea de Argeș, de la Călărași, te duceai cu pește – acesta fiind din abundență. De acolo veneai cu țuică de prune, și produse de zootehnie, fiind zonă submontană unde se făcea mult fân. Și așa mai departe, în fiecare zonă geografică a țării se producea un excedent în ceva, care apoi se regla prin portbagajele zecilor de mii de Dacii care făceau tranzitul între rubedenii.

De ce? Pentru că nu exista un comerț liber, și portbagajul de Dacie reprezenta modul societății de a umple golurile rămase în debarale. Era modalitatea naturală de a răspunde unui sistem opresiv, în care arbitrarul celor vremelnic la butoane definea totul, de la porția de pâine (da, aveam pâinea pe cartelă, aveam dreptul la 1/2 pâine de persoană pe zi) până la prețul diverselor produse.

34 de ani mai târziu, observ aceeași obsesie a activistului de partid. Unde? La primul ministru al României, preocupat foarte tare de prețul detergenților.

„Va exista un control asupra pieței detergenților unde există creșteri de prețuri total nejustificate. Vrem să întregim astfel cadrul măsurilor de stopare a scumpirilor demarat prin mecanismele de plafonare a prețurilor”, a spus Ciolacu.

Ne aducem cu toții aminte că printre primele măsuri anunțate de excelența sa la preluarea mandatului de prim ministru la începutul lui 2023 a fost plafonarea prețurilor la diverse, plafonarea adaosurilor comerciale și alte restricții de prețuri.

Acest tip de om, și nu vorbesc strict de premier, ci de toată camarila de partid(e) care îi susține și încurajează acțiunile populiste, nu înțelege un principiu simplu al economiei de piață:

Prețul unui produs, fie el detergent, carne, pâine sau energie electrică, nu este stabilit arbitrar de către prim ministrul țării. Prețul unui produs este reglat natural de cerere și ofertă. Este un mecanism simplu, eficient dar esențial al oricărei economii de piață, al capitalismului.

Da, ca prim ministru poți stabili prețuri arbitrar, ai acest prerogativ prin puterea pe care o primești. Poți plafona adaosuri și prețuri. Poți face asta inclusiv într-o economie de piață, dar doar pe perioade bine determinate, anunțate din timp astfel ca toți actorii implicați să aibă predictibilitate în timp, și făcute strict pentru a echilibra niște derapaje apărute ca urmare a unor crize, în acele rare momente când, din diverse motive de forță majoră, mecanismul de formare a prețului prin cerere-ofertă nu mai funcționează corect. De exemplu îți inundă China piața cu produce subvenționate de statul chinez. Da, acolo poți impune anumite măsuri protecționiste sau intervenționiste pe o anumită piață, menite să-ți salveze producătorii și industriile autohtone de la faliment, sau să protejeze o anumită categorie aflată în dificultate – de exemplu sectorul turismului în pandemie.

Nu poți face din plafonări și restricții de prețuri politica ta economică (și să te mai și bați cu pumnul în piept), pentru simplul motiv că ți se vor întoarce efectele înzecit peste bot. Cu cât vei ține mai mult prețurile clocotind sub presiune, cu atât va sări capacul oalei mai sus.

Aș vrea să văd prim minstrul României preocupat de crearea unui climat economic în care să producem mai mult (de exemplu să irigăm alea 3 milioane de hectare) iar prețul la produsele alimentare de bază să scadă natural, din efectul simplu al supraproducției. Este că nu v-ați gândit la asta? Este. E greu și este de muncit și de făcut strategii și de absorbit fonduri UE și făcut proiecte de țară? Este.

Eu asta aș vrea să văd în fruntea țării: oameni cu viziune economică pe termen mediu și lung și cu strategii bine puse la punct care să îndeplinească acea viziune. Nu pam-pam-uri populiste de pe azi pe mâine.

Societatea socialistă multilateral dezvoltată, în care un activist se cocoța pe un scaun ca să scrie mercurialul într-o piață din Călărași, a apus de 34 de ani.

Fie-i țărâna ușoară și să nu se mai întoarcă niciodată!

Mulțumesc pentru atenție.