Azi avem temă grea. Comasarea.

O temă foarte actuală, a cărei dezbatere mi-a fost provocată de excelentul material ProTv de la România, Te iubesc:

România cheltuie 40 miliarde lei – 8 miliarde de EUR, anual, cu finanțarea datoriilor autorităților locale și județene care nu se pot autosusține financiar. Din bugetul total de 110 miliarde de EUR cheltuieli bugetare totale pe 2022, 8 miliarde sunt o mare gaură neagră pe care nu ne-o mai putem permite, pentru că veniturile au fost de doar 93 de miliarde. Adică avem un deficit de 17 miliarde de EUR anual, din care mai bine de jumătate (opt, iată) se duc pe apa Sâmbetei. Ce înseamnă deficit? Înseamnă că statul trebuie să se împrumute de la bănci ca să acopere cele 17 miliarde. La care se vor adăuga dobânzi, că nici o instituție financiară nu e asociație caritabilă.

Acum, eu sunt de acord ca statul să facă datorii publice, chiar și mari, dacă banii respectivi sunt investiți în ceva lucrativ, care va aduce profit. Adică în dezvoltare. Uite, de exemplu, autostrăzi. Dacă vine primul ministru la noi, și spune așa: Guvernul a luat decizia să mai construiască, pe lângă cei 1000 de km de autostradă pe care îi avem, încă 2000 pentru că aici ar fi un sweet spot pentru o dezvoltare armonioasă a țării, și pentru asta trebuie să ne îndatorăm, dar am calculat că se va produce creștere economică datorită acestor investiții și în 10 ani ne scoatem banii cu tot cu dobânzi; eu aș spune un mare da.

Dar dacă guvernul spune: avem niște cheltuieli cu salarii și încălzirea pe care nu ni le permitem, dar trebuie să luam bani cu împrumut și să mai plătim și dobândă, și în fiecare an va trebui să facem la fel; eu voi spune nu clar.

Ce e de făcut în acest sens?

Se propun în spațiul public o serie de bareme de populație minimă pentru comasarea administrațiilor care funcționează pe pierdere, ba să nu mai fie comune sub 5000 mii de locuitori, ba să nu mai fie orașe sub 10.000.
Nu știu dacă asta e soluția neapărat.
Mai degrabă eu aș căuta o soluție flexibilă, în care primăriile să fie ajutate să se autosusțină financiar din taxele și impozitele locale, prin diverse metode, reduceri de personal, muncă part-time, muncă voluntară neplătită, angajarea la mai multe primării adiacente a unui specialist pe un anumit domeniu, și mai ales digitalizarea, care poate prelua foarte multe din costurile de funcționare.
Iar criteriul de comasare să nu fie un barem arbitrar de număr de locuitori, ci criteriul performanței financiare. Pentru că poți avea cazuri în care o comună cu 2500 de locuitori, bine plasată și manageriată, să performeze financiar mai bine decât una de 7000 în creierul munților.
Bineînțeles, un barem minim minimorum ca să nu mai existe cazuri ca cel al comunei Bătrâna – comuna cu 67 de locuitori – trebuie să existe, pentru simplu fapt că de exemplu ai nevoie de 200 de semnături ca să poți candida independent.
Dar principalul criteriu al unei eventuale comasări și reorganizări teritoriale noi în județe ar trebui să fie strict cel financiar: te descurci să te autosusții financiari, meriți să exiști. Altfel, faliment și cetățenii se vor vedea nevoiți să suporte din buzunar costurile datoriilor. Moment în care s-ar putea să fie puși în fața unei decizii radicale: Mai vrem sau nu să fim comună/oraș/județ? Vreau să plătesc lunar datoriile primăriei falimentare către furnizori, doar ca să scrie pe clădire că e primărie? Mă încălzește cu ceva?
Pe noi ceilați, care plătim din sudoarea frunții și a spinării 40 de miliarde de lei anual pe astupat găuri inutil, în loc să progresăm de acești bani, în loc să avem școli și spitale și șosele și siguranță și justiție, nu ne doare?
Aș propune la modul serios o perioadă scurtă, de 1-2 exerciții financiare în care să se modeleze și optimizeze ce primării se pot autosusține, iar ce este evident falimentar să fie reorganizat după această perioadă de test. Aici includem comune, orașe, județe.

Altfel, dacă nu facem nimic, ne ducem cu țară cu tot de râpă.

Mi-a plăcut o idee preluată de pe internet, care descrie într-o analogie foarte vizuală desfrâul bugetar ce se întâmplă acum: „Imaginează-ți că cinezi la restaurant cu familia sau prietenii, o masă normală, modestă, nimic ieșit din comun. Lângă tine o gașcă veselă petrece în stil mare cu șampanie și caviar, comandă cele mai scumpe feluri din meniu, bea și chefuiesțe, iar la finalul chiolhanului chelnerul îți aduce, pe lângă nota ta, și nota lor de plată.”

Idei?

Eu am spus-o și o voi repeta-o până lucrurile vor începe să se schimbe:

Această descentralizare făcută arbitrar, darea pe mâna unor mafii locale județe întregi, spitale, școli, descentralizate, iată, drumuri și poduri, a fost o mare greșeală.

Peste noapte acești baroni s-au trezit stăpâni peste niște bugete uriașe care le trec printre degete, bugete la care nu au avut nici o contribuție. Se fac WC-uri de zeci de mii de EUR în zona rurală de cascade de câte 3-4 firme subcontractate, se trag ape și canalizări care funcționează câteva luni sau deloc, se supraevaluează nu mai știu ce drum județean, dar când mergi pe el constați că în loc de două straturi de asfalt de 10 cm e unul singur de 3, și fără nimic dedesubt. Și câte și mai câte investiții, unele foarte utile și necesare, altele bani aruncați, gen grădiniță și loc de joacă pe câmp într-un sat de bătrâni.

Practic, din banii noștri ai tuturor, hălci masive de fonduri și puterea nelimitată care vine la pachet cu ele sunt date pe mâna unor indivizi fără scupule și a camarilelor construite atent în zeci de ani.

Aceste structuri putrede de putere trebuie dezrădăcinate ca niște buruieni toxice.

Și acest lucru nu se poate face decât printr-o adâncă reformă administrativă, cu eliminarea de primării neperformante, comasări de județe care nu se pot autosusține, și de crearea de mecanisme complet noi antifraudă și de transparență a circuitelor banilor în natură. Acești oameni trebuie cumva demufați de la bani, altfel aceste practici nu vor inceta niciodată. Nu trebuie să mai ia ei deciziile de investiții și plăți.
Trebuie toate nevoile de investiții și cheltuieli centralizate undeva pe un sistem digitalizat al statului, care alocă fondurile printr-un sistem transparent de licitații publice centralizat, fără mii de ordonatori de credite care încarcă inutil organigrame și ștate de plată cu mii de funcționari care fac aceeași treabă redundantă pe care o poate face un singur server din ziua de azi.

Plus luată puterea deciziei de cheltuire a banilor.

Primării, CJ-uri și ministere își fac bugetele în funcție de prioritățile comunităților localer și viziunile de viitor, dar nu le mai gestionează ei înșiși, ci sunt alocate de un sistem digitalizat care să nu fie sub controlul sau influența lor.

SEAP-ul este un început bun, dar trebuie rafinate mecanismele financiare, adiminitrative și legale din spate.

Liber la idei.

Am și eu o istorioară despre droguri, pentru autoritățile interesate.
În 2001 stăteam în cartierul Aviației, lângă Școala 12 (Școala Gimnazială Herăstrău). Ies din bloc și salut vecina:
–Bună Iza, ce faci? Știți, salutul acela de complezență, între vecini, care nu așteaptă neapărat un răspuns mai lung decât „bine”.
– Mă duc să-mi iau băiatul de la școală.
NR: Școala era „lipită” practic de bloc, la nici 30 de m. Copilul era a 8-a, 13-14 ani. Răspunsul ei mă face curios:
– De ce te duci să-l iei de la 50 de m? Mergeți undeva împreună?
– Vino încoace. Mă duce până la colțul blocului. Îi vezi pe tipii ăia 3 care fumeză vizavi? Ieri i-au oferit o „țigară” lui fi-miu. D-aia mă duc, că nu vreau să ajungă pe pat de spital.

Deci stimate autorități anti-drog.
Mamele de puștani de gimnaziu, în 2001, adică acum 22 de ani, știau foarte bine cum arată și unde sunt traficanții.

Le puteți întreba, faceți un sondaj anonim. Veți fi surprinși.

Haideți să lucrăm la cauzele fenomenului, nu la efecte.