Toamna lui 1944.

Regele Mihai decide arestarea lui Antonescu, încetarea alianței cu Axa și alăturarea României la Alianță. Detalii istorice aici.

Pe cale de consecință, prin micul sat Blaju (fost Blaj, înființat de Blăjenii care fugeau din Blaj de opresiunea împotriva românilor din regatul Austro-Ungar undeva pe la 1800+), satul natal al tatălui meu – Emil Gorunescu, încep să curgă armatele.

Într-o primă fază elemente ale armatei germane, care se retrăgea haotic, peste dealuri, din zona Curtea de Argeș către valea Oltului. Tata, la vremea aceea în vârstă de 5 ani, îmi povestea că nemții s-au comportat foarte civilizat, cerând voie să intre în curte pentru a-și reface proviziile de apă din puțul de la poartă. Au stat foarte puțin, unul dintre soldați, blond cu ochi albaștri l-a luat pe tata pe genunchi și l-a lăsat să se joace cu părul blond, pe care tata nu-l mai văzuse până atunci – cam toată populația din zonă are părul închis la culoare. Au plecat fără să deranjeze cu nimic familia sau proprietatea, mulțumind la final.

La câteva zile apare armata roșie. Deja aveau o reputație de violatori, așa că toată populația feminină a Blajului a fugit în pădure, cum o făceau de sute de ani când veneau invadatorii. Bunica l-a luat pe tata de mână, abandonându-i pe cei doi frați ai lui, Victor și Virgil, sugari la acea vreme, într-un pătuț, în grija unchiului Ion aflat întâmplător în vizită, care bătrând fiind în baston a rămas să-și înfrunte soarta.

După cum vedeți din harta post-factum de mai sus, Argeșul a fost undeva la nivelul 2/4 pe scara jafurilor, așadar frica bunicii mele nu era chiar neîntemeiată.

În fine, întră rușii în curte, aud plânsete de sugari din casa mică (vă spun imediat povestea caselor), îl găsesc pe nea Ion în toiag lângă pătuțul cu doi sugari.

-At gde hazaica? (Unde e femeia? – transcriere fonetică aproximativă din rusă) îl întreabă unul dintre rușii mai inteligenți pe nea Ion, făcând conexiunea că dacă există doi noi-născuți, pe undeva prin preajmă trebuie să existe o femeie.

– Hazaica ghermanschi kaput! răspunde nea Ion, care avea doar corpul în baston, nu și creierul.

În fine, văzând rușii că nu au ce să mai scoată de la familia Gorunescu, încep să cotrobăie prin cele două case și acareturi.

Fac aici o mică paranteză cu istoricul familiei.

Bunicul Petre Gorunescu provine de undeva din zona Mușătești, tot din județul Argeș. Face școala de învățători la Pitești și este repartizat învățător în satul Blaj (actual Blaju), aparținând comunei Tigveni, Argeș.

Blaju își trage rădăcinile, cum am spus mai sus, din românii fugiți de opresiunile din Ardeal, ca multe alte localități din nordul județului Arges, exemplu Căpățănenii Ungureni (cei veniți din Ungaria), sau Corbi – cei veniți de la Matei Corbul (Matei Corvin). Despre „bejenie” puteți citi aici și aici.

Acolo, bunicul Petre Gorunescu îi este învățător bunicii mele Maria Donescu, descendenta uneia dintre familiile înstărite din sat, de care se îndrăgostește și o ia de nevastă. Pe vremea aceea, preotul și învățătorul erau fruntașii satului, erau cele mai bune partide, iar oamenii cu stare din sat visau să-și mărite fetele cu un om educat, cu școală. Așadar bunica primește o zestre frumoasă, un lot de casă și teren de câteva hectare, iar bunicul își ia angajamentul să clădească, undeva pe la finalul anilor 30 o casă cu cerdac și hol, cu 3 camere mari. Așa era aranjamentul matrimonial al acelor vremuri, nu râdeți.

Însă vremurile se schimbă iar bunicul pleacă pe front în 1943, iar bunica, nedorind să stea singură cu trei copii în ditamai căsoiul, își face o căsuță țărănească cu o cameră, sobă de gătit și cerdac, ușor de încălzit cu un braț de lemne și în care găsea ea că îi este mai ușor să le gătească copiilor și să aibă grijă de ei. Instinctele materne ale bunicii erau ușor de înțeles dacă vă spun că își pierduse primii doi copii, Dorin de 2 și Ion de 6 ani, la epidemia de holeră din 1938. Așadar, rămasă singură cu 3 copii, tata născut în 39 și cei doi sugari, fără bărbat acasă, decizia ei de a trăi modest e ușor de înțeles.

Revenim la toamna lui 44.

Deși trăia simplu, gospodăria bunicilor era din plin aprovizionată cu de toate, fiind familie de „chiaburi” – etichetă post război, din cauza căreia tata a avut mult timp de suferit – în definitiv, erau o familie de țărani care lucrau pământul, vreo 2-3 hectare, în regim de supraviețuire. Bunicul era, pe lângă învățător, apicultor, pomicultor și un vânător pasionat, rușii golesc rapid rastelul de 12 arme de vânătoare și munițiile, urcă în căruțe tot ce găsesc de valoare: lăzi cu mălai, garnițe cu carne, merinde, și bineînțeles, ceasul deșteptător și radioul Blaupunkt cu baterii de poștă. Davai ceas, davai palton, nu era doar un cuplet satiric al lui Constantin Tănase, ci trista realitate a României din toamna lui 44, așa cum reiese din mărturia tatălui meu și din harta de mai sus.

Rușii găsesc fotografia cu bunicul meu în uniformă de militar în armata regală, și îi apucă pandaxaliile. Că e criminal, că ăștia ne-au omorât pe noi, plus probabil o pleiadă de înjurături pe care le înțelegeau doar ei. Au luat poza înrămată de pe perete, i-au spart geamul și au jucat pe ea cu călcâiele cizmelor. După care, de furie și consumul alcoolului găsit din belșug, au devastat complet cele două case și acareturile, spărgând și distrugând orice obiect de oarecare valoare sau trebuință.

Priviți în ochii acestor oameni. Era acea privire de rămas bun, pentru că nu știai dacă o să mai revii, prin care ai fi vrut să le transmiți celor dragi toate sentimentele tale.

Din poza de rămas bun a lui Petre Gorunescu s-au scos pe hârtie mai multe exemplare, cum era practica pe atunci, pentru că s-ar fi putut să fie ultima amintire cu el. Din copiile de back-up una a supraviețuit cizmelor rusești și se află la loc de mare cinste în colecția mea personală.

Din fericire bunicul s-a întors de pe front și a mai apucat să trăiască mulți ani, până în 1982. N-a vorbit niciodată despre război, probabil ororile trăite pe front au fost mult prea mult. Au fost îngropate odată cu el.

Înapoi în prezent.

2024.

Fix 80 de ani mai târziu după acea toamnă de 1944.

Patru generații mai târziu de Gorunești, fiul meu este aproximativ în aceeași perioadă a vieții în care era bunica mea Maria Gorunescu în 44. Pericolul cizmei rusești pe fotografiile de familie este însă la fel de iminent.

El însă nu se mai desfășoară dur, cu forța, ci insidios, de tip calul troian, prin creșterea și promovarea în ani de zile a unui personaj care să le servească interesele. Sau cel puțin să nu se opună intereselor rusești, să fie inactiv și imobil, și să transforme țara într-o pradă ușoară – ne aducem aminte butada „dacă vin rușii România pică în 24 de ore”.

80 de ani și 4 generații mai târziu, fiul meu și noi împreună cu el, avem însă de ales.

Dăm țara pe mâinile rușilor, vrăjiți de mesajul mesianic al unui guru, care ne picură mieros în urechi exact mesajul pe care vrem să-l auzim, întorcând România 80 de ani în timp? Ajutat de un mecanism socio-electoral de manipulare care a scăpat complet pe sub radarul presei, lumii politice, serviciilor secrete, institutelor de sondare, societății în întregul ei?

Sau ne continuăm drumul euroatlantic spre progres, spre valorile fundamentale de libertate individuală și prosperitate, spre care au tânjit generații întregi sub talpa comunismului, timp de zeci de ani?

Pentru familia noastră alegerea este simplă și evidentă. Nu mai este vorba nici de partide, nici de persoane, nici de personaje, nici de măști. Măștile au căzut.

Sper doar ca alegerea voastră să fie la fel.

Pe 8 decembrie 2024 suntem chemați să ne dăm votul în turul doi al alegerilor prezidențiale. Acest vot este absolut esențial, iar prezența noastră cu mic cu mare, să apărăm sacrificiul bunicilor noștri de pe front este obligatorie. Este un efort atât de mic cu un rezultat atât de mare.

Avem de ales între lumină și întuneric, între Europa și Rusia, între libertate și gulag, între frică și speranță.

Tu ce alegi?

Epilog

Într-una dintre vacanțele mele de vară la bunici, în satul Blaju, de prin anii 80, tata, care văzuse undeva planurile IPTANA pentru rețeaua de autostrăzi, îmi spune, arătând spre dealul Momaia: – Vezi, pe undeva pe acolo va trece autostrada care va traversa munții.

Tata n-a mai apucat să vadă autostrada cu ochii lui, pentru simplul fapt că Ceaușescu, după ce-a făcut București-Pitești s-a oprit, din lipsă de bani. Se face acum, grație fondurilor masive ale Uniunii Europene.

Bunicul n-a mai apucat să-i vadă pe americani. Și-a trăit anii bătrâneții într-un regim opresiv care i-a colectivizat și bruma de pământ pe care o avea familia. De dealurile de libertate pentru care luptase pe front aveam să ne bucurăm abia după 89.

Satul Blaju mai are vreo 9 suflete și mai mult ca sigur va dispărea curând, pradă unor continue alunecări de teren, în care dealul curge la vale cu case, pomi, fântâni, biserici.

Dacă austriecii de la Porr se țin de treabă și străpung Momaia cu tunelul de autostradă de pe lotul 4 Curtea de Argeș-Tigveni al autostrăzii A1, este posibil ca undeva prin 2027 fiul meu să meargă pe autostradă de la Slobozia la Tigveni să-și vadă Goruneștii.

Pentru ei, pentru generațiile viitoare, s-a luptat pe front, s-a murit la revoluție, s-a intrat sub o umbrelă de securitate și ne-am alăturat celei mai puternice alianțe economice de pe glob.

Asta dacă România, condusă de un șarlatan cu deliruri mistice, nu virează brusc spre Rusia, iese din UE și Nato și pierde zeci de ani de progres întorcându-se la un mod de viață nesustenabil în mileniul 3.

Presupun că pentru toată lumea opțiunile sunt clare.

Următoarele cuvinte aparțin unui cetățean rus, dl. Konstantin Samoilov, jurnalist și activist rus:

„Acum o mie de zile, Rusia a invadat Ucraina și a început să ucidă ucraineni. De atunci, s-au întâmplat multe. Vladimir Putin a băgat țara în mari probleme. Rusia este cea mai sancționată țară din istoria omenirii. A fost sancționată și izolată de restul lumii din punct de vedere economic, social, sportiv, științific, cultural, în orice mod posibil. Rusia a devenit un stat paria. Dar toate acestea sunt departe de a fi cea mai mare sau cea mai gravă problemă cu care se confruntă Rusia acum. Această problemă este ceea ce se întâmplă în interiorul rușilor de rând. O numesc degradare morală. Țara degradată moral se confruntă cu un viitor întunecat.

O mie de zile. Este un număr înfricoșător. Voi vorbi astăzi foarte mult despre Rusia. Dar, de fapt, este vorba despre Ucraina. Ucraina este victima agresiunii rusești. Singurul lucru de care Ucraina și ucrainenii sunt „vinovați” este că încearcă să se elibereze de Rusia, de influența rusă, și că își doresc să fie liberi, să își decidă singuri viețile. Poporul ucrainean este minunat, prietenos, amabil, ospitalier. Și, de o mie de zile, sunt bombardați și aruncați în aer zilnic. Orașele, localitățile și satele lor sunt distruse. În Rusia, acest lucru este numit „eliberare”. Ucrainenii sunt uciși în fiecare zi. Țara mea face asta. Poporul meu face asta. Știu că să spun „vă rugăm să ne iertați” nu mai este suficient. Pur și simplu, nu știu ce altceva să spun. Și se pare că, din 146 de milioane de ruși, cetățeni ai Rusiei, eu sunt singurul rus care cere iertare. O voi spune din nou și din nou. O voi spune mereu. Ucraineni, dacă vedeți asta acum, dacă mă auziți, vă rog să ne iertați pentru o mie de zile din acest coșmar!”

Este apelul emoționant, tradus și adaptat de mine din blogul lui Konstantin, pe care vă invit să-l urmăriți aici:

Văd că se discută mult în online și în media despre niște ordonanțe care sā “salveze” fermierii afectați de secetă, prin amânarea ratelor la furnizorii de inputuri, bănci și companii de leasing.

Discuția, extrem de complexă și cu multe fațete, este acompaniată pe Digi24 de un tractor care ridică un nor glorios de sol în aer.

Degeaba cereți ajutor de secetă, dragi fermieri, dacă aruncați puțina umiditate din sol, și odată cu ea şi producția agricolă și deci banii, cu lucrări de sol.

Încerc câteva soluții de termen lung, pentru că amânarea ratelor e ceva de moment, care nu va rezolva economic sectorul agricol pe viitor:

1. Una din soluții este no-till, care pe lângă economia de 60-80 l/ha motorină (faceți singuri calculele în bani), vă conservă şi umiditatea din sol, vă conservă materia organică din sol, ba chiar o creşte în primii ani – aici fiind și o întreagă discuție despre sechestrarea carbonului în sol și obținerea de către fermieri de certificate verzi în acest sens, certificate verzi care pot fi de zeci de eur/ha.

Disclaimer: No-till nu este un panaceu universal, dar aplicat corect este benefic financiar. Sunt ferme foarte mari aici în sud, complet trecute pe no-till sau în plin proces de conversie, cu rezultate excelente – PM for details. Am fost în Iunie la Ziua Grâului, eveniment organizat de FAPPR, într-o fermă din județul Călărași, de 6.000 de hectare, complet trecută pe no-till, și credeți-mă, culturile erau superbe.

2. Digitalizarea. Sistemele de farm management (cele bune cum ar fi Cropwise Operations – pm for details) îți vor mai aduce, prin eficientizările operaționale, încă niște zeci bune de EUR/ha, iar dacă vorbim de aplicare diferențiată de îngrăsăminte, apă, semințe, pesticide, poate și mai mult.

3. Educația financiară. Din observațiile mele (și activez de niște zeci de ani în agribussines) este nevoie de foarte multă educație financiarā și managerială. Câți fermieri folosesc două instrumente simple, bugetul și planul de afaceri? Câți folosesc asigurările? By the way, dacă ar fi de dat un OUG – eu pe ăsta l-aș da: Asigurări agricole obligatorii. Așa cum nu ieși cu mașina pe șosea neasigurat, nu ai ce să cauți pe câmp neasigurat. Bineînțeles, va crește pâinea cu x procente pentru că va reflecta costul adițional. Dar nu rămâi fără un sector întreg la o adică.

4. Integrarea pe verticală. Dacă produci doar comodity (să zicem grâu) ești în concurențā cu țări uriașe care produc (Ucraina, Rusia, etc) la o fracțiune din costurile tale. Dacă produci oleaginoase, intri în competiție nu cu colegii fermieri – prețul la floarea soarelui este dictat de producția de ulei de palmier din Indonezia, care face anual 45-50 milioane tone. Trebuie să te gândești serios să adaugi plusvaloare produselor tale agricole. Mulți au făcut primul pas, construindu-și silozuri, câștigând astfel niște zeci de EUR/to. Dar poți merge mult mai departe cu integrarea pe verticală, poți face făină din grâu, apoi paste sau biscuiți. Există conceptul european “From farm to fork” se dau fonduri EU pentru integrarea pe verticală.

Veți spune: Sunt prea mic pentru asta, sau “eu nu știu nimic despre biscuiți”. Total de acord, și aici vine punctul:

5. Asocierea. Prin asociere, de la sute de hectare se poate ajunge ușor la mii, apoi la zeci de mii și chiar la sute de mii. Iar asociația, cooperativa sau uniunea, poate face un siloz, apoi un fnc, o moară, o fabrică de paste sau ulei. Și nu trebuie să se priceapă membrii fermieri la industrie, se angajează de către asociație personal specializat. Asociația poate face nu doar producție complexă industrială, se poate lansa în testare și cercetare, și poate constitui o forță de negociere importantă cu partenerii de afaceri și cu autoritățile, inclusiv guvern și parlament. Sunt astfel de asociații puternice deja în România, care sunt luate în serios.

Am clienți care au plecat de la producție și acum au lanț de restaurante. From farm to fork nu e un slogan sau o poveste, este un fenomen care chiar are loc.

Trebuie, ca țară, să ne gândim la strategii pe termen lung pentru toate domeniile, inclusiv pentru agricultură. Mediul asociativ poate propune astfel de ședințe de brainstorming, care să vină cu soluții concrete la problemele și provocările actuale, pe care mai apoi să le propună spre implementare legislativului și executivului.

Acum niște ani eram într-o vacanță de ski la Bansko. Foloseam taxiurile dimineața pentru a ajunge mai ușor pe pârtie și pentru a evita stresul găsitului unui loc de parcare. Aproape fără excepție, toți taximetriștii din Bansko aveau „la bord” un stick cu MP3-uri (nu apăruse încă streaming-ul) cu compilații ad-hoc cu manele. The original kings of manele cu Copilu de Aur, Salam, Guță & Co. Când mai aflau și că ești român, dădeau mai tare muzica, într-un gest de curtoazie, de a-ți face pe plac pentru că, nu-i așa, îți puneau muzica pe care ei o percepeau ca fiind reprezentativă pentru România. Ușor iritat (vai, cum, manele), zâmbeam de complezență și mulțumeam pentru cursă. După câteva zile de manele puse cu mândrie de gazde, realizez că pentru ei, manelele erau principalul produs de export al României, alături probabil de Dracula. Oriunde te duceai în Europa sau în lume, dacă răspundeai România la întrebarea where are you from, ți se întorcea invariabil răspunsul Dracula, sau Hagi, sau ți se puneau manele în taxi.

Așa că nu e de mirare că ieri, în timpul concertului Coldplay, a aterizat un puști din Bacău, Babasha pe numele său, să facă un moment de fusion rock-manele. Cei din trupă au analizat tendințele de pe YouTube, au văzut că tânărul avea vizionări cam câți oameni au mers la vot duminică (6,9 milioane) și au decis, bazat pe modelul lor de incluziune a unui artist local în show, să îl invite.

Ce nu aveau să știe cei de la Coldplay erau că în societatea română actuală, așa cum e ea, cu bune și cu rele, manele sunt asociate (de foarte mulți după cum s-a văzut din huiduieli) cu lumea interlopă, cu falsele valori (banii și dusmanii, nu-i așa), cu comportamentele belicoase și antisociale.

Mi se pare perfect explicabil, în acest context psiho-social, reacția majorității celor prezenți acolo la prestarea unei manele pe scena concertului. Este o reacție viscerală, emoțională, a trigger-ului unor butoane negative de stres. Și nu sunt ei de vină. Nu trebuie nimeni demonizat, culpabilizat.

Lumea care vine la un concert sau la un eveniment artistic o face pentru relaxare, pentru a ieși din cotidian, pentru vis, pentru idee, pentru că le place mesajul de incluziune, sustenabilitate, trupa, muzica, pentru alte un milion de motive, care au însă un punct comun – dorința de evadare din cotidian, dorința de a experimenta, fie și pentru câteva momente unice, hormonii fericirii alături de semenii tăi.

Vis și dorințe care au fost brusc spulberate (și din relatările celor prezenți efectul apăsător a mai durat minute bune după – era o tensiune palpabilă) de aducerea la prezent, la realitate. Cântatul unei manele a fost pentru mulți ca zgâlțâielile cuiva care te trezește din cel mai dulce somn că întârzii la serviciu, că mai ai de plată 25 de ani la apartamentul mult visat din complexul rezidențial de fite, de unde nici măcar nu poți pleca și scăpa de vecinul de sus care ascultă manele la maxim – pentru că nu-i așa, manelele nu au nici un farmec dacă nu le asculți și cu tot blocul, sau cu toată strada (stereotip. N.R.).

Hormonii fericirii, serotonina, dopamina, sunt înlocuiți instant la auzul ritmurilor orientale, în creierul oamenilor veniți și setați mental pentru altceva, de hormonii de stress, cortizol și adrenalină. Iar răspunsul la stres în aceste cazuri este unul de tip fight/flight/freeze. Unii au huiduit, unii au plecat, unii s-au minunat.

De ce este bun acest episod cu manele la Coldplay?

Pentru că ne face să discutăm, să ne autoanalizăm și posibil, să realizăm niște tipare greșite în baza cărora acționăm.

Ne face să discutăm despre stereotipurile mentale pe care noi ni le-am construit și societatea ni le-a implantat. La școală la ora de muzică ni se preda muzica clasică sau cea corală. De mici eram învățați despre subcultură ca fiind ceva de la marginea societății, din care nu poate ieși nimic bun (stereotip N.R.). Și e bine să stai departe de oamenii ăia, mamă, că nu știi ce ți se poate întâmpla (stereotip N.R.). Media îți arată interlopi petrecând pe ritmuri de manele cu oficiali ai statului, în cadrul anchetelor de corupție (stereotip N.R.)

Poate după mai multe astfel de episoade vom reuși să înțelegem mental, la fel cum am înțeles eu după o săptămână de manele la Bansko, că dacă nu ai aceste blocaje mentale, aceste filtre prin care vezi lumea, aceste stereotipuri, te poți bucura și poți aprecia, muzical, orice gen. Șoferii de taxi din Bansko dansau și se bâțâiau pe manele mai ceva ca dansatoarele din buric la conacele boierilor fanarioți acum 300 de ani. Fotbaliști lui Milano, la fel, rupeau băncile în vestiar pe o manea românească. De ce? Pentru simplul motiv că la auzul acordurilor muzicale foarte armonioase, în organismul lor, neinfluențat negativ de stereotipurile tipic românești, se secretau hormonii fericirii, nu ai stresului.

De ce pentru unii oameni un stimul poate declanșa o reacție pozitivă, euforică, și fix același stimul, una de stres, vă invit să reflectați.

Și poate, cerebral gândind și nu emoțional, niște responsabili cu turismul ar putea include, alături de Dracula, și manelele ca avantaj cultural unic al acestei țări. Nu e simplu să fii nr. 1 în trending pe YouTube, peste Eminem de exemplu. Ar trebui să profităm de fenomenul cultural. Dar pentru asta ar trebui să ne depășim blocajele.

Peace.

Pe vremea dictaturii de tip bolșevică a lui Ceaușescu ne însoțeam cu toții părinții la piață, mai apoi, pe măsură ce creșteam și părinții aveau încredere că puteam gestiona niște bugete mici, eram trimiși singuri la cumpărături, unde puteai observa următorul fenomen.

În piața mare din Călărași (acum abandonată unui etern șantier) își înșirau pe tarabe produsele micii producători de fructe și legume. În fiecare dimineață apărea un activist de partid care scria cu cretă pe o tablă neagră prețurile care se vor practica în acea zi. Tabla avea un titlu simplu, scris cu vopsea albă: „MERCURIAL”, cu o trimitere la zeul roman al negoțului, Mercur.

În acele vremuri triste nu exista comerț liber, toți, toată piața, erau obligați să vândă la prețul afișat. Nu conta dacă roșiile tale erau mari sau mici, țuguiate sau rotunde, verzi, pârguite, coapte sau ușor trecute (de bulion), toate se vindeau cu, să zicem 3 lei pe kg, la bunul plac al unui tarabostes, care dicta prețul după criterii alese arbitrar sau după cum se trezise dimineața.

Nu exista o concurență reală între producători, bazată pe cerere și ofertă. Motiv pentru care tot timpul era penurie de aproximativ orice. Dacă te duceai la neamurile din Curtea de Argeș, de la Călărași, te duceai cu pește – acesta fiind din abundență. De acolo veneai cu țuică de prune, și produse de zootehnie, fiind zonă submontană unde se făcea mult fân. Și așa mai departe, în fiecare zonă geografică a țării se producea un excedent în ceva, care apoi se regla prin portbagajele zecilor de mii de Dacii care făceau tranzitul între rubedenii.

De ce? Pentru că nu exista un comerț liber, și portbagajul de Dacie reprezenta modul societății de a umple golurile rămase în debarale. Era modalitatea naturală de a răspunde unui sistem opresiv, în care arbitrarul celor vremelnic la butoane definea totul, de la porția de pâine (da, aveam pâinea pe cartelă, aveam dreptul la 1/2 pâine de persoană pe zi) până la prețul diverselor produse.

34 de ani mai târziu, observ aceeași obsesie a activistului de partid. Unde? La primul ministru al României, preocupat foarte tare de prețul detergenților.

„Va exista un control asupra pieței detergenților unde există creșteri de prețuri total nejustificate. Vrem să întregim astfel cadrul măsurilor de stopare a scumpirilor demarat prin mecanismele de plafonare a prețurilor”, a spus Ciolacu.

Ne aducem cu toții aminte că printre primele măsuri anunțate de excelența sa la preluarea mandatului de prim ministru la începutul lui 2023 a fost plafonarea prețurilor la diverse, plafonarea adaosurilor comerciale și alte restricții de prețuri.

Acest tip de om, și nu vorbesc strict de premier, ci de toată camarila de partid(e) care îi susține și încurajează acțiunile populiste, nu înțelege un principiu simplu al economiei de piață:

Prețul unui produs, fie el detergent, carne, pâine sau energie electrică, nu este stabilit arbitrar de către prim ministrul țării. Prețul unui produs este reglat natural de cerere și ofertă. Este un mecanism simplu, eficient dar esențial al oricărei economii de piață, al capitalismului.

Da, ca prim ministru poți stabili prețuri arbitrar, ai acest prerogativ prin puterea pe care o primești. Poți plafona adaosuri și prețuri. Poți face asta inclusiv într-o economie de piață, dar doar pe perioade bine determinate, anunțate din timp astfel ca toți actorii implicați să aibă predictibilitate în timp, și făcute strict pentru a echilibra niște derapaje apărute ca urmare a unor crize, în acele rare momente când, din diverse motive de forță majoră, mecanismul de formare a prețului prin cerere-ofertă nu mai funcționează corect. De exemplu îți inundă China piața cu produce subvenționate de statul chinez. Da, acolo poți impune anumite măsuri protecționiste sau intervenționiste pe o anumită piață, menite să-ți salveze producătorii și industriile autohtone de la faliment, sau să protejeze o anumită categorie aflată în dificultate – de exemplu sectorul turismului în pandemie.

Nu poți face din plafonări și restricții de prețuri politica ta economică (și să te mai și bați cu pumnul în piept), pentru simplul motiv că ți se vor întoarce efectele înzecit peste bot. Cu cât vei ține mai mult prețurile clocotind sub presiune, cu atât va sări capacul oalei mai sus.

Aș vrea să văd prim minstrul României preocupat de crearea unui climat economic în care să producem mai mult (de exemplu să irigăm alea 3 milioane de hectare) iar prețul la produsele alimentare de bază să scadă natural, din efectul simplu al supraproducției. Este că nu v-ați gândit la asta? Este. E greu și este de muncit și de făcut strategii și de absorbit fonduri UE și făcut proiecte de țară? Este.

Eu asta aș vrea să văd în fruntea țării: oameni cu viziune economică pe termen mediu și lung și cu strategii bine puse la punct care să îndeplinească acea viziune. Nu pam-pam-uri populiste de pe azi pe mâine.

Societatea socialistă multilateral dezvoltată, în care un activist se cocoța pe un scaun ca să scrie mercurialul într-o piață din Călărași, a apus de 34 de ani.

Fie-i țărâna ușoară și să nu se mai întoarcă niciodată!

Mulțumesc pentru atenție.

Vânam constant în copilărie afișele cinematografelor fin Călărași după posterul unui nou film cu „Mărgelatu”. Nimic nu se compara cu cascadoriile lui Szabi Cseh, cu pistolul lui Mărgelatu sau felul în care mânca semințele de floarea soarelui direct din pălărie, în seria de filme Mărgelatu: „Drumul oaselor”, „Trandafirul Galben”, etc.

Florin Piersic este incontestabil actorul copilăriei generației mele, și în același timp o mare valoare națională. Nu degeaba toată lumea i se adresează cu „maestrul Piersic”, nu degeaba îl vizitează premierul și ministrul sănătății, nu degeaba de câteva zile starea sănătății sale ține capul de afiș al mass-media.

Motivele postării mele sunt însă altele, nu admirația și prețuirea colectivă națională pentru Florin Piersic.

Primul ar fi cel că totuși, deși este o persoană publică, are și el dreptul la intimitate. Are dreptul ca informațiile confidențiale despre diagnostic și tratament să rămână confidențiale, sunt drepturile pacienților consfințite de lege.

În orice țară civilizată spitalul (spitalele) unde era internat putea da o declarație simplă: „Starea pacientului menționat de dumneavostră nu este informație publică, nu avem dreptul să v-o comunicăm.” End of story.

A se vedea cazul Michael Schumacher, unde mass-media de pe un mapamond între se chinuie, de ani de zile, prin toate metodele, să afle până și cea mai mică informație medicală, cu zero rezultate. De ce? Pentru că acolo drepturile pacienților sunt sacre.

Drepturile, la modul general într-o democrație, sunt sacre. Dreptul la viață, la libertate. la sănătate, la proprietate, la demnitate, etc.

La noi se tratează dreptul la intimitate cu o lejeritate mult prea mare, se încep buletinele de știri cu cele mai mici informații medicale disponibile public despre starea sănătății marelui actor. Iar asta nu e deloc în regulă.

Al doilea motiv este cel legat de egalitatea în drepturi. Florin Persic, marele nostru actor, se bucură de o atenție, un tratament, transfer cu avion, transferuri multidisciplinare între spitale de stat de care foarte puțini au parte – a se vedea gravidele care nasc în fața spitalului pentru că nu le bagă nimeni în seamă.

Pentru că nimeni nu este mai presus de lege, sau nimeni nu este un cetățean de rang 2, mi-ar plăcea să văd același tratament aplicat și omului simplu de pe stradă.

Pentru că, dragii mei, o societate ajunsă la un grad mare de civilizație este una care poate fi catalogată ca atare după un foarte simplu parametru: grija și empatia umană pe care o acordă celor mai nevoiași și defavorizați membri ai săi – oamenii simpli, fără statut sau relații, care au o problemă, fie ea și medicală.

În momentul când fiecare dintre noi vom fi un „pacient Piersic” pentru statul român, voi considera că acest blog și-a atins scopul și mă apuc de gătit ca Daddy.

Am provocat zilele acestea – de pe 1 Martie până pe 8 Martie – bula de Facebok , să alegem în fiecare zi o categorie de femei celebre care ne-au impresionat personal.

Am avut așa:

1 Martie: Căntărețe

2 Martie: Pictorițe

3 Martie: Poete

4 Martie: Scriitoare

5 Martie: Femei importante din istorie

6 Martie: Actrițe

7 Martie: Femei care luptă pentru drepturile femeilor

8 Martie: Femeile eroine

Pe acestă cale îmi cer scuze balerinelor, femeilor cercetători, femeilor de stat și multor altor categorii, din cauza formatului ales este imposibil să le înghesuim în 8 zile. Dar promit să mă revanșez.

De ce am făcut această provocare? – vă întrebați, cu siguranță.

Înainte de a răspunde, dați-mi vă rog voie să mulțumesc tuturor celor care au intrat în joc și au răspuns provocării mele, îmbogățind prin aportul lor fiecare domeniu ales.

Am făcut-o pentru conștientizare. Există femei curajoase, femei inteligente, femei sensibile, femei cu capacități extraordinare, altruiste, patrioate, umaniste, empatice și așa mai departe, la fel de multe și în egal de multe domenii ca bărbații. Practic nu mai există domeniu de activitate uman în care femeile să nu fie prezente și să nu activeze cot la cot cu bărbații. De la artă, știință, educație, trecând prin industrie, apărare, servicii, comerț, mergând până în domenii de leadership, la femei politician, prim ministru, CEO de companii multinaționale, președinte sau regine.

Am făcut-o pentru mentalul colectiv, pentru mentalități, atăt cele masculine, cât și feminine. Pentru că dacă femeile activează cot la cot cu noi, bărbații, atunci se cheamă că sunt ființe umane cu aceleași drepturi și obligații ca noi, nu-i așa? 100% egalitate în drepturi și tratament egal.

Am făcut-o pentru că încă mai există zone de pe planetă în care femeile sunt ținute în casă (talibanii, etc) sau religii unde ele, deși textele sacre clamează egalitatea spirituală între sexe, sunt tratate diferit – Islamul, Ortodoxia Iudaică, Hinduismul, Budismul, Creștinismul (Da BOR, la tine mă uit acum – vrei să vorbim despre cât de marginalizat este rolul femeii în Biserica Ortodoxă Română?). Și plecând și de la acest tratament religios diferit, de mici copii ni se incumbă, ambelor sexe, ideea că există un sex „slab”, un sex „inferior”, un sex „fără drepturi”, sau „cu păcate originare pentru care trebuie să plătească în grup, pe vecie” – a se vedea de exemplu interdicția femeilor de a intra în altar sau de a sluji.

Suntem în mileniul 3 și ar fi totuși momentul ca umanitatea să conducă.

Una din principalele diferențe dintre societățile civilitate dezvoltate și cele care încă se zbat în trecut este felul în care își tratează semenii. „Există două idei delirante colective în lumea actuală, prima că unii oameni sunt mai presus de alții, iar a doua, derivată din prima, că bărbații sunt superiori femeilor” – spunea un fin psiholog, doamna Viki Dumitrache într-o emisiune la TV. Mi-au rămas aceste cuvinte în minte și o să le repet cât oi putea. Ei bine, societățile avansate, cu o educație individuală puternică , formate din indivizi care judecă cu propriul cortex prefrontal, nu se lasă influențate de emoțiile trecutului sau de curente trecătoare, ci trec totul prin filtrul propriei maturități și le așează acolo unde le este locul.

Societățile avansate se bazează pe principii, toleranță pentru diversitate și pe empatia umană. Se diferențiază prin grija pentru persoanele cu dizabilități, minorități etnice, sexuale, religioase sau de orice tip. Tratează în mod absolut egal femeile și bărbații, caucazienii și persoanele de culoare, copii și bătrâni, muncitorii necalificați și președinții, respectă legile și dreptul internațional.

Suntem, din fericire și noi pe acest drum ascendent, și deși mai sunt multe de făcut, progresul față de acum 35 de ani (epoca dictaturii) este evident și vizibil. Personal voi continua să evidențiez public toate lucrurile care mi se par derapaje de la valorile umanității de care ar trebui să ne bucurăm cu toții.

„Avem nevoie de atât de puțin ca să fim fericiți!” – Adina Gorunescu, bucurându-se ca un copil de valurile care se spărgeau la mal de niște stabilopozi.

Și continuă, tot ea: „Dacă oamenii ar fi corecți cu ei înșiși, și-ar da seama că nu au nevoie de foarte multe lucruri în viață.”

Și nu am putut să nu mă gândesc, instantaneu, că nu ar trebui să moară niște sute de mii de oameni pentru a lărgi teritoriile unei țări deja imense cu cât? Cu 1%?

Mă gândesc fără să vreau la războiul de la granițele noastre, complet inutil, pornit doar ca niște oameni care nu s-au autoevaluat să-și satisfacă niște false nevoi. Și la alții care își doresc tot felul de alte posesii fără să fie fericiți în momentul în care le au.

Puteți să-i spuneți calendarul Gorunescu, deși e generat de inteligența artificială.

Istoria acestui calendar preacă de la frustrarea blogărului Gorunescu, care exasperat de energiile total inutile la care lumea politică le consumă pentru o chestiune atât de simplă, a hotărât să întrebe gepeteul ce și cum.

Prima întrebare a fost una legată de perioada (perioadele din an) în care ar fi optimă organizarea alegerilor pentru a asigura o prezență cât mai mare la vot. Analizând statistic datele istorice despre prezența la vot, se pare că primăvara și toamna (septembrie-noiembrie) ar fi perioada optimă pentru o prezență la vot crescută – ceea ce ne dorim cu toții, electorat și aleși. Crucială ar fi evitarea vacanțelor de vară, când electoratul nu se află în localitatea de domiciliu.

Așa că fără alte amânări, am solicitat Ai-ului să genereze un calendar, pe următorii 100 de ani, pentru ambele cicluri electorale, cu două variante, pe care acesta le-a ales în Iunie și Noiembrie.

Varianta 1 – alegeri Iunie

Propuneri date alegeri locale/parlamentare Iunie – ciclu de 4 ani:

• 2 iunie 2024 (coincide cu alegeri prezidențiale)
• 4 iunie 2028
• 6 iunie 2032
• 1 iunie 2036
• 3 iunie 2040
• 5 iunie 2044 (coincide cu alegeri prezidențiale)
• 7 iunie 2048
• 2 iunie 2052
• 4 iunie 2056
• 6 iunie 2060
• 1 iunie 2064 (coincide cu alegeri prezidențiale)
• 3 iunie 2068
• 5 iunie 2072
• 7 iunie 2076
• 2 iunie 2080
• 4 iunie 2084 (coincide cu alegeri prezidențiale)
• 6 iunie 2088
• 1 iunie 2092
• 3 iunie 2096
• 6 iunie 2100
• 1 iunie 2104 (coincide cu alegeri prezidențiale)
• 3 iunie 2108
• 5 iunie 2112
• 7 iunie 2116
• 2 iunie 2120
• 4 iunie 2124 (coincide cu alegeri prezidențiale)

Propuneri date alegeri prezidențiale Iunie – ciclu de 5 ani:

• 2 iunie 2024
• 3 iunie 2029
• 4 iunie 2034
• 5 iunie 2039
• 5 iunie 2044 (coincide cu alegerile parlamentare și locale)
• 6 iunie 2049
• 7 iunie 2054
• 1 iunie 2059
• 1 iunie 2064 (coincide cu alegerile parlamentare și locale)
• 2 iunie 2069
• 3 iunie 2074
• 4 iunie 2079
• 4 iunie 2084 (coincide cu alegerile parlamentare și locale)
• 5 iunie 2089
• 6 iunie 2094
• 7 iunie 2099
• 1 iunie 2104 (coincide cu alegerile parlamentare și locale)
• 2 iunie 2109
• 3 iunie 2114
• 4 iunie 2119
• 4 iunie 2124 (coincide cu alegerile parlamentare și locale)

Varianta 2 – alegeri Noienbrie

Propuneri date alegeri locale/parlamentare Noiembrie – ciclu de 4 ani:

• 3 noiembrie 2024 (coincide cu alegeri prezidențiale)
• 5 noiembrie 2028
• 7 noiembrie 2032
• 2 noiembrie 2036
• 4 noiembrie 2040
• 6 noiembrie 2044 (coincide cu alegeri prezidențiale)
• 1 noiembrie 2048
• 3 noiembrie 2052
• 5 noiembrie 2056
• 7 noiembrie 2060
• 2 noiembrie 2064 (coincide cu alegeri prezidențiale)
• 4 noiembrie 2068
• 6 noiembrie 2072
• 1 noiembrie 2076
• 3 noiembrie 2080
• 5 noiembrie 2084 (coincide cu alegeri prezidențiale)
• 7 noiembrie 2088
• 2 noiembrie 2092
• 4 noiembrie 2096
• 7 noiembrie 2100
• 2 noiembrie 2104 (coincide cu alegeri prezidențiale)
• 4 noiembrie 2108
• 6 noiembrie 2112
• 1 noiembrie 2116
• 3 noiembrie 2120
• 5 noiembrie 2124 (coincide cu alegeri prezidențiale)

Propuneri date alegeri prezidențiale Noiembrie – ciclu de 5 ani:

• 3 noiembrie 2024 (coincide cu alegerile parlamentare și locale)
• 4 noiembrie 2029
• 5 noiembrie 2034
• 6 noiembrie 2039
• 6 noiembrie 2044 (coincide cu alegerile parlamentare și locale)
• 7 noiembrie 2049
• 1 noiembrie 2054
• 2 noiembrie 2059
• 2 noiembrie 2064 (coincide cu alegerile parlamentare și locale)
• 3 noiembrie 2069
• 4 noiembrie 2074
• 5 noiembrie 2079
• 5 noiembrie 2084 (coincide cu alegerile parlamentare și locale)
• 6 noiembrie 2089
• 7 noiembrie 2094
• 1 noiembrie 2099
• 2 noiembrie 2104 (coincide cu alegerile parlamentare și locale)
• 3 noiembrie 2109
• 4 noiembrie 2114
• 5 noiembrie 2119
• 5 noiembrie 2124 (coincide cu alegerile parlamentare și locale)

Haideți să nu ne mai pierdem cu toții timpul cu niște detalii care în ziua de azi se pot stabili pe următorii 100 de ani în circa 30 de minute, și să ne concentrăm energiile pe crearea de strategii care să ne îmbunătățească tuturor calitatea vieții.

Dacă vreți să modificați legea electorală cu aceste propuneri, be my guests. Dacă vreți să le suprapuneți cu cele europarlamentare pe următorii 100 de ani (oare există un calendar al alegarilor EU pe 100 de ani?), prin lege, be my guests. Dacă vreți să rafinați ideea cu date my bune (mie personal nu îmi convin foarte multele alegeri propuse de AI de 1 Iunie), be my guests. Dar hai să le batem în cuie odată pentru următorii 100 de ani, de exemplu.

Mulțumesc pentru atenție.

Cam asta e imaginea cu care rămân eu după două mandate Iohannis:

*captură ecran Youtube Euronews Romania, extras din vizita președintelui României în Zanzibar

Bine, am mai rămas și cu nesfârșitele presupuneri ale presei autohtone despre costurile și rosturile avioanelor private pe care le tot închiriază președintele nostru, în lipsa unui avion prezidențial. Nota redacției: în Europa noi și Albania nu avem avion prezidențial, Italia are 7 sau 8. Că nah, le mai folosesc și premierii, și miniștrii, și europarlamentarii, etc. Eu aici chiar nu sunt pe aceeași lungime de undă cu corul plângerii din presă că vai cu ce avion zboară Iohannis. Mi se pare firesc să circule cu o cursă privată, fie închiriată, fie a statului, ca un demnitar suprem al statului român. Ai nevoie de confort și relaxare să nu ajungi la destinație cu crampe la spate și transpirat, să poți lucra din secunda doi după aterizare în slujba statului care te-a trimis acolo.

Nu mi se pare normal să faci din asta un mare secret.

Nu mi se pare normal să nu vii în fața cetățeanului care îți finanțează excursiile în țări calde, fără mari schimburi economice cu România, cu niște rezultate ale vizitelor. A, dacă te duci în vacanță personală, în concediu, pe banii tăi, e fix treaba ta cum îi cheltui. Când însă te plimbi pe banii mei, am dreptul la o minimă informare.

Minimă informare care trebuie s-o spun, în aceste două mandate Iohannis, la mine n-a ajuns. Și eu mă consider un om destul de ancorat în realitate, și oarecum informat. Eu nu pot spune că pot identifica nu trei, nu două, nici măcar un singur moment de strălucire în politica externă de care să-mi aduc aminte, despre Iohannis. Ele probabil există, dar au fost făcute pe șest, fără tam-tam, și probabil nepoții noștrii le vor afla din cărțile de istorie. Eu vreau rezultate, vreau schimburi economice, vreau delegații numeroase cu ziariști, miniștrii, consilieri și tot alaiul de care e nevoie pentru a fructifica aceset momente unice.

Iar ce mi se pare mult mai trist este faptul că această lipsă de comunicare și transparență publică a președintelui Iohannis este un semnal pentru restul clasei politice: Ne-am văzut cu sacii în căruță la vot? Gata, nu trebuie să mai dăm nici o socoteală! Cum de ce? Păi dacă nici Iohannis nu spune pe unde se duce și ce face, noi de ce să spunem?

În total contrast mi se pare vizita premierului Ciolacu, necunoscător al limbii lui Shakespeare, care cu tupeu merge cu pleiadă de miniștri în state și se întâlnește cu oamenii grei din politica de peste ocean. Asta, cu tot respectul pentru ambele funcții din stat, nu e treabă de prim-ministru. E treabă de președinte.

Care președinte preferă escalele la scăldătoare în țări calde, în locul vizitelor de substanță cu greii planetei.

Portretul președintelui aruncat cu tot cu un băștinaș în ocean rămâne în istorie și în mentalul colectiv ca modul în care s-au cheltuit banii noștri. Pe niște mofturi. Păcat.