Gorunescu.ro

Think. Feel. Give.

Thoughts

România cu comorbidități

By on 20/10/2021

Comorbidități. O realitate tristă.

Sunt ale noastre. Trăim cu ele de sute de ani. Unele mai mari, altele mai mici. Le-am acceptat și le târâm șchiopătând după noi, la fel cum un soldat bătrân își cară cu el rănile și beteșugurile căpătate în zeci de ani de lupte corp la corp cu sabia.

„Să moară și capra vecinului”, „ba pe-a mă….i”, „ba nu, eu am dreptate”, „ce mă, vin ăștia să ne-nvețe”, „las că știu eu mai bine ce trebui făcut” sunt tot atâtea expresii ale unor traume colective prin care am trecut vreme de generații.

Suferim grav de lipsă de încredere, generalizată.

Suferim grav de lipsă de empatie față de cei din jur. De egoism. Lumea se sfârșește la apexul propriei burți, ce trece de acest punct cardinal nu ne mai interesează. Bine, hai, ne mai pasă puțin de membrii familiei, poate și mai puțin de membrii familiei extinse și a cercului de prieteni. Restul, not my problem.

Timp de multe sute de ani pe acest teritoriu fragil, aflat la margine de imperii, au năvălit slavi, huni, turci, tătari, și alții. Mica populație existentă, incapabilă prin numărul redus să opună rezistență furiei migratoare, lăsa totul și fugea în munți. Sau, puținii care se îmbățoșau să lupte, plăteau în general cu viața curajul lor. Timp de mai bine de o mie de ani a avut loc o selecție naturală, în care „capul ce se pleacă, sabia nu-l taie” devenise criteriu de supraviețuire.

Ce s-a întâmplat în acest timp? S-a dezvoltat o mentalitate colectivă extrem de păguboasă a supraviețuitorilor.

În timp ce în civilizațiile mari și stabile dimprejur oamenii își dădeau mâna, colaborând pentru binele comun și ridicând edificii și lucrări de infrastructură grandioase care rezistă până azi, noi ne-am ascuns roadele în pământ de frica năvălitorilor, foarte atenți să nu se uite și vecinul peste gard. De ce? Pentru că la momentul critic al invaziei, se rădea tot. Care puteau să fugă, fugeau să se ascundă, lăsând în urmă bătrânii care legănau copii mici pe picioare, în speranța că nu-i vor ucide.

Ce rost avea să te înțelegi cu vecinul tău, să te unești cu toată comunitatea ca să construiești o biserică mare în sat, nu mai zic de școală, când peste un an atacau musulmanii și puneau foc la tot ce avea cruce deasupra. „Lasă mă, că știu eu mai bine ce e de făcut” „Ascunde sacii ăia cu grâu într-o groapă mare, să nu-i găsească turcu. Vezi să nu te vadă careva”

Ce rost avea să ai încredere în aproapele tău, când cei care trebuiau să colecteze birul pentru înalta poartă aliniau tot satul și încercau să scoată prin toate metodele, de la „turnătorii” de ocazie, informații despre cine mai ascunsese ceva provizii numai bune de „taxat”. Când chiar domnitorii fanarioți din fruntea țării, împreună cu elitele boierești, aveau ca singur țel mazilirea aproapelui, ca să acceadă el sau ei la putere. Ce semnal putea să dea populației o elită al cărei singur țel în viață era supraviețuirea?

Și din păcate aveau dreptate. Nu era un simbol al superiorității prost înțelese, cum e azi. Era un rezultat al experienței de tip trial-and-error, în care vedeau că cei care colaborează de bună credință cu asupritorii, sfârșesc cu capul tăiat împreună cu toți copii lor de sex masculin, ca nu cumva să ducă numele mai departe – vezi cazul lui Constantin Brâncoveanu.

Și tot așa, timp de sute de ani, în mentalul colectiv s-au plantat foarte adânc neîncrederea în semenii umani și evident, pe lângă ea, nepăsarea față de semenii umani. Și, pe lângă ele, neîncrederea în tot ce e străin. Ba chiar am dezvoltat un bogat vocabular prin care etichetam tot ce era străin față de noi, ca măsură de precauție suplimentară. Pentru că străin însemna moarte. Păgân. Necredincios. Mai nou „alopat”.

În caz critic, eram fiecare „pentru tine însuți”. Alergai singur pe picioarele tale, până la ascunzișul din pădure sau din munți. Nu aveai cum, și nici timp să ajuți pe alții să scape. Cine obosea, era bolnav, bătrân, etc, era lăsat în urmă și astfel sacrificat.

A supraviețuit doar cel nepăsător, neempatic, egoist.

Selecție naturală.

Sute de ani.

Și nici măcar nu e vina noastră că suntem așa ca națiune. Și nu suntem de blamat. Și nu e nimeni vinovat, altul decât contextul istoric și și fizico-geografic. Pur și simplu, am dat curs celui mai vechi instinct al speciei umane. Cel de supraviețuire.

Și vine iar un moment de supraviețuire. O pandemie. Și, ca la apăsarea unui întrerupător, încep instant să lumineze în capul nostru toate ideile plantate acolo de mentalul colectiv timp de sute de ani. Tot ce e străin e moarte. Drumul cunoscut e cel sigur.

„Trebui să fugim”„Lasă că știu eu mai bine ce e de făcut, ăștia nu ne vor binele”„Vine OMS-ul, Fauci să ne-nvețe, Gates să ne vaccineze”„Da ce mă, noi nu ne descurcăm, că au trecut atâtea peste noi, apa trece, pietrele rămân” și toată pleiada arhicunoscută de replici cu care omul simplu își argumentează de fapt frica de moarte, și dorința de supraviețuire.
Și repet, nu este el de vină. Este instinctul de supraviețuire în plină desfășurare. Sunt decizii luate emoțional, nu rațional.

Numai că acum nu mai poți să fugi în munți. Nu te mai ajută la nimic. Nu mai aleargă nimeni după tine cu sabia scoasă din teacă să te violeze sau să-ți taie capul, după caz.

Inamicul e microscopic. Și poate ajunge oriunde. Adus de absolut oricine. În adâncul tău știi asta. Și practic fiecare ființă umană din jurul tău îți poate aduce moartea. Practic, peste noapte, subconștientul tău asimilează orice contact uman ca periculos. Iar asta lasă urme extrem de adânci în comportamentul tău. Toți au devenit inamici. Nimeni nu mai e de încredere. Eventual, mai rezonezi temporar cu cei aflați în aceeași dilemă cu tine: În cine să mai am încredere, când vine vorba de propria supraviețuire?

După părerea mea umilă, singura modalitate prin care poți pune stop acestei pandemii în România este s-o vindeci de aceste comorbidități.

Să cobori de pe tronul înalt pe care te-ai cocoțat, în jurul oamenilor, să le vorbești pe limba lor și să le recâștigi încrederea. Și când mă refer aici la tron înalt, mă refer la elitele care conduc țara, nu numai cele politice. Vorbesc de cultele religioase, vorbesc de lideri locali, vorbesc despre presă, vorbesc despre autoritățile locale, vorbesc despre oamenii care au influență și notorietate în societate, artiști, oameni de cultură, influenceri online, ziariști, bloggeri, profesioniști din toate domeniile. Vorbesc de asociațiile profesionale ale medicilor și personalului medical, colegii, sindicate, etc. Vorbesc de elitele locale, primari, bulibașe, popi, învățători, fermierul la care se duce tot satul toamna să ia arenda. Vorbesc de toți oamenii care au realizat ceva în viață și sunt priviți ca model sau exemplu de cei din jur, sau pur și simplu sunt lideri naturali și cuvintele lor au greutate în societate.

Este celebru pe rețelele sociale cazul lui „Nea Tacu”, un bulibașă din Oltenia care s-a vaccinat, iar prin exemplul lui a convins sute de oameni din etnie s-o facă:

*captură ecran cont FB RO Vaccinare

Este celebru cazul Greciei, unde biserica ortodoxă consideră vaccinul un „Dar de la Dumnezeu”:

*captură ecran New York Times

E deja celebră în Ialomița inițiativa Asociației Bădăran, care a pus banere pe șosele ce ironizează, într-un mod macabru, dar de mare impact emoțional, pe cei care iau în derâdere campania de vaccinare.

Exemplele de implicare, din toate domeniile, sunt peste tot în jurul nostru.

Haideți să nu mai lăsăm să moară oameni degeaba.

Haideți să convingem oamenii că singura soluție existentă pentru oprirea pandemiei este vaccinarea în masă.

Haideți să nu ne oprim aici, la campania de vaccinare, și să vindecăm România de comorbiditățile neîncrederii și egoismului. Și de oricare altele. Avem nevoie de un popor sănătos, și sus la mansardă.

Mulțumesc.

Un popor beat

By on 07/10/2021

* structura atomică a virusului SARS-CoV-2, Wikipedia. Fiecare sferă reprezintă un atom.

Da da, exact așa ne comportăm.

Ca un om beat, care s-a urcat la volan și conduce fără centură, pe o șosea montană, cu gheață pe jos, fără parapeți de protecție.

Vaccinarea este similară cu purtatul centurii, sau spălatul pe mâini. E prevenție.

Purtăm centură nu ca să ne ferim de accidente, ci în cazul că avem unul, să avem o șansă în plus să scăpăm cu viață.

La fel, ne spălăm pe mâini înainte de masă ca să nu ne îmbolnăvim, poate grav.

Cu actualul mers al pandemiei în România, cu 300 de decese pe zi, să nu te vaccinezi este similar cu a te urca beat la volan și a conduce fără centură. Ai cam aceleași șanse sa scapi cu viață.

Până ieri muriseră în România 38.260 de oameni din cauza infectării cu noul coronavirus. Cam cât populația orașului Fetești. Un oraș întreg șters de pe hartă. Mulți dintre ei nu purtau centură, sau serviseră un păhărel de licoare intoxicantă din propaganda antivaccinistă. „Noi suntem daci liberi. Noi nu ne vaccinăm. Noi suntem aici de 2000 de ani, virușii trec pietrele rămân” Și alte povești de genul acesta, bune pentru adormit un copil de 2 ani. Asta până ajungi la ATI în nevoie de oxigen vital. Și da, atunci știința medicală e bună să își salveze viața. Și ai încredere în medici. Și ai vrea să te vaccineze. Dar e prea târziu. Și abia atunci îți pare rău că nu i-ai ascultat când te implorau să te vaccinezi.

Un studiu INSP de la finalul lunii Septembrie arată că 92% dintre românii care au murit de covid nu erau vaccinați.

Scriu mare de tot ca să se înțeleagă: NOUĂ-ZECI-ȘI-DOI-LA-SUTĂ!

Nivelul de cunoaștere științifică mondială despre acest virus mortal a ajuns la nivel de atom – vezi poza de mai sus. Ar fi păcat să nu dai crezare științei medicale, care îți transmite pe toate canalele oficiale că modalitatea cea mai bună de prevenire a formelor grave de boală și a decesului este vaccinarea, și să te bazezi pe povești și fabulații. Și să îți asumi astfel riscuri inutil de mari.

Îți place să te urci beat la volan? Să conduci fără centură? Să nu te speli pe mâini înainte de masă? Mie îmi place să cred că nu.

Alegerea îți aparține.

Advertising fail III

By on 29/09/2021

Iată că după episoadele unu și doi, saga „advertising fail” continuă pe blog.

Ai spune că în 2021, marile companii angajează firme de advertising cu copywriteri profesioniști, care să le facă campanii (sic!) integrate.

Dar nu. O cacofonie mare cât blocul fâlfâie azi pe fațade.

*photo credit FB Florin Floreanu

Parcă văd discuția din biroul marelui tarabostes. Pamflet:

„-Lasă mă, ce ne trebuie nouă agenție de publicitate, ce ,noi îi plătim degeaba pe băieții ăia de la marketing? Să pună mâna să vină cu un mesaj creativ, care să prindă la public!”

Mare boss. Respectul pentru fiecare meserie în parte trebuie să fie la locul lui. Finanțe-bănci e o meserie, marketing e o altă meserie, advertising e o altă meserie, mai mult artă, mai mult creativă. Dacă pentru primele două îți trebuie o diplomă de ASE, la ultima îți trebuie ceva umanist, filologie, jurnalism, comunicare, sau nu neapărat – măcar aplecare spre limba română, plus multă imaginație și creativitate.

Lăsați oamenii de meserie să și-o practice. Reclamele trebuie făcute de profesioniști, la fel de bine cum în spitale trebuie să lucreze medici, nu vraci.

Altfel nu ne mai facem bine.

Later edit:

Cacofonia se repetă și pe site-ul băncii:

*captură ecran https://www.unicredit.ro/ro/imm.html#home, 29.09.2021

O nouă experiență, cea de moderator

By on 26/09/2021



Hai că pe-asta n-o făcusem, să moderez bătălii politice.

Pe 26 Septembrie 2021, a avut loc la Amara competiția internă a USR-PLUS pentru alegerile Biroului Național. Acesta fiind organismul colectiv de conducere a partidului, un fel de executiv care se ocupă de buna funcționare a respectivei formațiuni politice.

Ei au căutat pe cineva din afara partidului, apolitic, și cu experiență în mass-media, mi-au făcut propunerea să moderez dezbaterea electorală internă, propunere pe care am acceptat-o probono. Adică fără bani, ca să nu spună cineva mai tîrziu că am făcut bani din politică sau m-am aservit nu știu căror interese. Etc, etc, știți cu toții placa, ați auzit-o de nenumărate ori, iar eu prefer să-mi păstrez independența editorială, ca să pot scrie unbiased despre ce forță politică vreau, cum vreau și când vreau.

Le mulțumesc pe acestă cale organizatorilor că și-au asumat acest risc cu mine :), pentru că mă știau gură-mare de pe blogul pesronal și din rețelele sociale, unde scriu destul de acid pe temele alese de mine.

Job-ul meu a fost destul de simplu, să pun candidaților un set de întrebări prestabilite de către organizatori, apoi să-i invit să-și adreseze fiecare un set de câte două întrebări identice opozanților, apoi am mai luat un set de câte două întrebări de la participanții prezenți fizic în sală. Pe lângă asta, trebuia să mă asigur că se respectă timpii de răspuns și să nu las discuțiile să devieze grav de la subiect. Easy-busy.

Au fost trei echipe candidate, reprezentând cele trei curente politice din interiorul USR-PLUS. Tot evenimentul a durat puțin peste două ore, și este disponibil online pe pagina USR-Plus de Facebook, aici.

Pe final doresc să le mulțumesc organizatorilor evenimentului pentru privilegiul oferit, de a ieși din sfera de confort personal – nu e lipsit de emoții să te adresezi unui public online de, probabil, mii de oameni – și, de asemenea, doamnei și domnilor candidați care au fost extrem de civilizați și politicoși, au respectat timpul de răspuns afișat pe ecrane și nu au deviat de la subiect în declarații politice sforăitoare, cum eram obișnuiți din politica de televizor dâmbovițeană din ultimii 31 de ani.

Probabil cineva poate spune „-Ce mare brânză este să te adresezi unei audiențe de 100-150 de oameni?”. Păi cam este, pentru că dacă ai puțină imaginație, vezi cu ochii minții mulțimea de oameni din spatele ecranelor, care urmăreau live-ul de pe FB. Mi-am adus aminte de experiența de radio în Călărași, din anii 90, când aveam fix aceleași emoții la gândul că mă adresam unui public invizibil, de sute sau mii de oameni, dar la fel de prezent.

A fost o experiență complet nouă pentru mine, civilizată, interesantă, o dezbatere pe idei, fără atac la persoană. Un exemplu de urmat.

Cât ne costă un minut pierdut în trafic. Studiu de fezabilitate gratis pentru statul român.

By on 05/09/2021

Varianta scurtă, pentru cei care se plictisesc repede de citit, ar fi că pentru fiecare minut, pe care fiecare cetățean al țării îl petrece pe loc, într-un ambuteiaj auto, într-un tren care e blocat pe șine sau într-un avion care întârzie cu orele, statul român pierde în jur de 0,1 EURO, sau 10 eurocenți.

*PIB pe cap de locuitor. Sursa: Banca Mondială

Argumentația pe lung pentru cei interesați:
Se dă PIB-ul României, pe cap de locuitor, pe 2019: 12.919 USD, sau 10884 EUR la cursul BNR. Adică, fiecare român, produce în medie, într-un an, cumulat, produse și servicii în valoare de 10884 EUR.
Anul 2020 a avut 251 de zile lucrătoare, din care dacă scădem cele 21 de zile de concediu legal, ajungem la un număr de 230 de zile în care fiecare român a muncit.
10884 EURO pe an, împărțit la 230 zile lucrate, fac 47,32 EUR/zi. Atât produce un român pe zi.
Împărțit la 8 ore de muncă pe zi ajungem la un PIB/oră/cap de locuitor de 5,915 EUR.
Împărțit la 60 de minute ajungem la un PIB/min/cap de locuitor de 0,09858 EUR.

PIB/minut/locuitor pe care eu, din dorința de a simplifica următoarele calcule, l-am aproximat la 0,1 EUR. Dacă sunt math nazi printre voi, puteți folosi cu încredere 0,09858, sau vă puteți face propriile calcule cu 4 zecimale.

Dar pentru ușurință, haideți să cădem de acord că fiecare român (copil, adult, senior) produce, în fiecare minut, produse și servicii de 10 eurocenți.

Și deci fiecare minut în care respectivul cetățean în pierde în trafic, înseamnă 10 cenți care nu sunt produși. Adică sunt pierduți. Pentru totdeauna.


Să revenim.

Caz concret, bariera Drajna, pe care o cunosc extrem de bine. Statistica personală în zeci de ani m-a învățat că la aproximativ 50% din treceri ai șanse să prinzi bariera pusă. Dintr-o MZA (medie zilnică anuală) de 12.000 de vehicule, asta înseamnă că cel puțin 6.000 dintre ele stau la barieră. Dacă stai 10 minute (care este foarte puțin pentru cei care cunosc situația, se stă și 40-50 min, dar hai să punem 10 min de dragul calculului), asta rezultă în 60.000 de minute pierdute, cumulat, de cei care pierd timpul la barieră.

Sau, transpus în sume de bani pierdute, 6.000 EUR zilnic. Sau 2.190.000 de EUR anual. Iar aici e contabilizată doar perioada de timp în care ești neproductiv. Nu carburantul ars degeaba, nu poluarea, nu stresul asociat, care și ale sunt niște costuri adiacente.

În concluzie, fiecare an de pasaj Drajna neconstruit, a costat statul român 2.190.000 EUR. Pasajul Drajna va costa 19.856.115 EUR (conform contractului deja semnat) ceea ce înseamnă că se amortizează în doar 9 ani.

Vă las pe voi să calculați, cu cifra de 0,1 EUR/min/persoană ce alte fezabilități doriți. Există recensământul Cestrin cu media zilnică de trafic, există raportări pe Waze de exemplu cu timpul mediu pierdut în diverse ambuteiaje.

Un alt exemplu, în anii trecuți, din Slobozia până pe plaja Mării Negre (Mamaia sau Eforie, e egal) făceai 1-1:30 ore. Anul acesta, din cauza pandemiei, s-au făcut, în weekend, între 3,5-4 ore, din ce am aflat de la cei care s-au încumetat (eu nu am avut tupeul). Adică, în loc să stai în mașină 3 ore, ai stat 7, pentru o zi de plajă. 4 ore în plus, sau 24 de EUR pierduți de persoană. Dacă înmulțești asta cu 300.000, rezultă o pierdere în ambuteiajele de pe litoral, de 7.200.000 de EUR pe care statul român i-a pierdut, în weekend-ul de Sfantă-Mărie. Bani cu care se pot dezvolta pe viitor soluții de afluire a traficului în zona litoralului, cu ar fi viitoarea centură DX4 Eforie-Techirghiol, viitoarele noduri Ovidiu și Poiana de pe A4.

Epilog: O să apară acum cârcotașii de serviciu care să spună: „Ma frend, dacă vrei să de duci de Sântă-Mărie la mare îți asumi și statul în ambuteiaje. Și oricum, ai timp de pierdut, că ești turist și oricum nu produceai în zilele acelea” Ceea ce nu este neapărat greșit, până la urmă, cel puțin partea cu asumarea. Dar, poate în loc să stai 4 ore în mașină, stăteai 4 ore la o terasă, la un restaurant, și făceai vânzare, și se plăteau niște salarii, se punea în mișcare niște economie reală, care producea plusvaloare. Sau mai prindeai o zi de plajă, mai închiriai un șezlong, mai luai o înghețată, un porumb fiert, o ceafă cu cartofi.
Așa, doar ai pierdut timp, și statul român PIB, adică bani. Adică educație, sănătate, siguranță, și multe altele, pe scurt viitor mai bun.

Statul român, în schimb, nu are voie să-și asume, indiferent, ambuteiaje și timpi morți în orice tip de transport, inclusiv cel feroviar de exemplu, ci să lucreze proactiv pentru eliminarea lor.

Think about it. Mulțumesc pentru atenție.

Pompierii, acești „eteriști moderni”

By on 18/08/2021

*captură ecran Digi24

Cea mai frumoasă lecție de patriotism românesc am primit-o de la un grec. Eram în vara lui 2008 într-un circuit, ajunsesem la Atena, pe colina Acropole, să vizităm celebrul Partenon, templul ridicat de antici acum 2500 de ani.

Ne-a întâmpinat, în românește, un ghid grec, care făcuse facultatea în România, și ne-a spus următoarea poveste despre sacrificiu și umanitate:

*Partenon, foto Wikipedia

„În timpul războiului greco-otoman de la începutul secolului 19 (1821-1822), grecii asediau garnizoana otomană care-și făcuse sediu pe Acropole. Timp de mai multe săptămâni grecii trăgeau în turcii de pe colină, turcii trăgeau în grecii de jos. Printre greci, erau și luptătorii români din faimoasele „Eterii”, acele organizații revoluționare apărute în provinciile românești, în perioada revoluției lui Tudor Vladimirescu de la 1821, care vizau eliberarea de sub jugul imperiului otoman.
Era așadar o luptă de uzură, un asediu clasic, fără prea mare progres. Până într-o dimineață, când asediatorii au observat că din templul antic de pe Acropole dispăruseră niște grinzi. Azi una, mâine două, în fiecare zi templul dispărea sub ochii lor.
Cauza era una foarte simplă, turcii rămăseseră fără plumbi pentru puști, iar noaptea demontau structurile și topeau plumbul care fusese turnat în antichitate în șanțurile dintre piesele de marmură, pentru a le rigidiza.

În grinzile și stâlpii structurii erau practicate niște deschideri atent calculate, în care se inserau niște cleme de fier pentru rigidizarea îmbinării grindă-stâlp, peste care era turnat plumb topit pentru protecția anti-coroziune a fierului. Un sistem ingenios, care a rezistat mii de ani, până la asediu.
În momentul când au realizat sacrilegiul care se desfășura sub ochii lor, detașamentul de români a oprit lupta, au afișat steagul alb al păcii și au trimis o delegație cu un car plin cu gloanțe de plumb la otomani.
Mesajul fiind: „Luați gloanțele noastre, ca să trageți în noi. Mai bine murim noi, de propriul plumb, în loc să dezasamblați acest monument antic.”
Un moment unic de sacrificiu personal, și de realizare a condiției umile umane, în fața istoriei trecute și viitoare.
Momentul a fost apreciat la adevărata lui valoare de către greci. Atât de mare a fost recunoștința pentru curajul și umanitatea „fraților eteriști din România” încât grecii au hotărât, după război, să numească o stradă centrală din Atena după capitala României – București – în greacă Voukourestiou, în cinstea luptătorilor români care s-au sacrificat pentru Parthenon și Grecia.”


Astăzi, aflată în centrul Atenei, lângă piața Sintagma și parlament, strada Voukourestiou este pietonală, cunoscută pentru boutiq-urile high-end și magazinele de aur și bijuterii.

strada Voukourestiou – București din Atena, foto Wikipedia

2021.

200 de ani mai târziu.
Într-un fel diferit, dar totuși atât de similar, povestea se repetă.

Pompierii români răspund apelului Greciei de combatere a incendiilor de vegetație din insula Evia. 108 pompieri și 22 de autospeciale pleacă să stingă incendiile.

108 „eteriști moderni” aduc un omagiu demn înaintașilor lor de acum 200 de ani, luptând nu cu același adversar, dar cu aceleași idealuri: sacrificiul personal, binele comunității.

Iată două interviuri care documentează pentru posteritate acțiunea lor:

De final nu pot decât să mă înclin și să mulțumesc oamenilor care își pun viața în pericol pentru semenii lor, indiferent de modul în care o fac.
Nu există ceva mai nobil decât să-ți sacrifici viața pentru aproapele tău.

Thassos, insula apusurilor și a karmei

By on 10/08/2021



Apusurilor dacă stai pe malul vestic, probabil pentru cei care au stat în est este insula răsăriturilor. Dar să nu ne împiedicăm de semantică și geografie și să povestim.
Ne-am hotărât, un grup de prieteni, să mergem în vacanță în Thassos, o insulă mult prea lăudată de toată lumea, în special pentru aproprierea de România, în marea majoritate a cazurilor aflându-se la o zi de condus distanță.

Zis și făcut, facem planuri, căutăm cazare, căutăm să mulțumim pe toată lumea din grup cu perioada vacanței. Sarcină imposibilă, așa că cei 4 arhangheli se făcură trei, Luca și Matei. Adică familiile lui Radu și Dan.

Buuun, datele stabilite, traseu de două zile Slob-city – Skala Rachoni(ou) cu escală la Stara Zagora la plecare (o idee excelentă după cum se va dovedi mai târziu) și la Veliko Târnovo la întoarcere. Pentru că unii au copil de 2 ani și alții n-au chef să conducă 12 ore sau mai mult.
Plecare pe 1 August, prima aglomerație în vamă la Giurgiu, unde se stă cred mai bine de două ore. Apoi mers în coloană până la destinația primei zile, Stara Zagora, 8 ore de la plecarea din Slobozia. O zi de muncă la volan, la 38 Celsius. Orașul se prezintă foarte fain, neașteptat de civilizat, cu un centru pietonal cu terase și restaurante, și cu un aparthotel foarte chic – Fox Rooms, recomand.

Centrul pietonal Stara Zagora
Fox Room Aparthotel Stara Zagora

Ne uităm pe Waze, a doua zi ar fi un traseu de 5 ore și ceva până la hotel, cu tot cu traversarea cu feribotul. Decidem să nu plecăm cu noaptea în cap, ci după mic dejunul inclus în preț, care se servea la o cafenea din spatele aparthotelului. Dimineața Waze-ul ne dă un ambuteiaj de doar 12 minute la vama bulgaro-elenă Makaza-Nymphaia. But karma is a bitch, așa că la momentul ajungerii noastre acolo coada era de 2 ore și ceva. Pentru că e 2 August și prindem în flux lumea care plecase cu noaptea-n cap din România. Noi măcar eram relativ odihniți, dar vedeam stresul și nervii din comportamentul celor care coborau din mașini după 8-10 ore de condus. Se uitau de-a lungul cozii și le puteai citi pe buze strămoșeștile „urări de bine” în timp ce privirile le căutau cu înfrigurare, și fără succes, un WC public. În stânga perete de piatră, în dreapta parapet metalic și prăpastie, nici un pom, tufiș, nimic. Zero obstacole după care te-ai putea ascunde. Noroc cu indicatorul de 200m până la vamă, așa că lumea o lua ușor pe jos.
În fine, după așteptarea de rigoare, pe două benzi, ajungem la container, dăm actele la bulgar, grecul doar se uită pe ele, pe PLS (Passanger Locator Form) – un formular pe care trebuia să-l completezi cu cel puțin 24 de ore înainte și apoi pe certificatele europene Covid-19, fără să le scaneze undeva într-un sistem informatic, apoi ne lasă să plecăm.
În timp ce eram la coadă, mă sună un număr de Grecia:
-Hello, Mister Radu? I am from the Hotel Rachoni Bay, you have a reservation at us today. Are you still coming? – mă întreabă o voce de bărbat,
– Yes I am, we are at Makaza border, we will be there in the afternoon – îi răspund.
– Ok, we are waiting for you, have a nice trip. – conchide grecul de la telefon.
Bun, totul este aranjat pentru noi, de acum suntem pe modul vacanță, gândesc relaxat. Big mistake, cum aveam să aflu în doar câteva ore.

But karma is a bitch #2, iar la câteva sute de metri de vamă, check point de test Covid.

Punctul grecesc de testare rapidă Covid, de la vama bulgaro-elenă Makaza-Nympheia

O grecoaică a la Miss Piggy (pamflet) îmi face semn să opresc, mă conformez calm, știam că se fac testări aleatoare Covid. În timpul acesta vorbeam la telefon cu un colaborator, puneam la punct detaliile unei întâlniri săptămâna viitoare, îl întrerup:
Stai puțin că mi se bagă un tester Covid în nas.
În acest timp văd cu coada ochiului cum grecoaica e cu un ochi pe mașina lui Dan din spatele meu și cu celălalt la bățul din nasul meu. Strâng tare din nară pe bețișorul lui Moby Dick, ea se debusolează o fracțiune de secundă, suficient cât să-l văd pe Dănuț cum eschivează prin spatele meu linia de morcovi de pe șosea.
Un român scăpat de bețisorul testant” gândesc fericit și imatur, în timp ce îmi reiau convorbirea întreruptă de mama Dolores cu scobitoarea ei. După nici 2 minute vine semnalul de plecare, testul rapid spune că eram Covid-free.
Conducem relaxați restul de drum până la feribot, unde karma se transformă într-o lady și prindem feribotul pe picior de plecare.
Hurry, hurry, it`s leaving! – ne făceau semne disperate polițiștii și tăietorii de bilete. Opresc o secundă cât să întreb dacă e feribotul de Limenas, Adina sare scurt din mașină să ia bilete pentru ambele mașini, apoi intrăm, ghidați de personalul din port, pe unul din cele 4-5 feriboturi aliniate frumos ca la o linie de start. Apuc doar să mă dau jos din mașină și să-i fac semn Adinei că se urcase pe feribotul corect (săraca era deja cu telefonul la ureche, mă suna să vadă pe ce vas ne-am urcat, pentru că de la coada casei de bilete nu se vedea) că se și închide ușa mare din spatele punții, iar în doar câteva momente ne punem în mișcare.
Un sistem foarte bine pus la punct” gândesc, obișnuit cu bacul de la Chiciu, în timp ce urcăm pe punțile destinate pasagerilor și începem să ne relaxăm și să facem poze.

Prima surpriză plăcută, Thassos-ul este o insulă muntoasă înfiptă în mare. Chiar nu mă așteptam, pozele din satelit indicau ceva relief, dar nu mă așteptam să fie atât de dramatic. Sincer să fiu nici nu m-am documentat anterior, atât din lipsă de timp cât și dintr-o dorință de a descoperi totul la fața locului, fără a avea o idee preconcepută sau așteptări. Am petrecut maxim două seri cu prietenii căutând diverse cazări și uitându-ne pe pozele proprietăților.

Mare greșeală, aveam să aflăm în curând. Trebuie să te documentezi foarte bine, să citești toate review-urile, și de pe Booking, și de pe Google Maps sau forumuri.
Ajungem la Limenas, un oraș-port foarte cochet, situat într-un mic golf al insulei. De fapt majoritatea localităților turistice din Thassos sunt situate în golfuri unde este nițel teren plat pentru construit și puțină plajă. În rest, muntele se termină destul de abrupt în mare, formând faleze cu puțină utilitate turistică sau imobiliară.
După aproximativ 8-9 km, ajungem la Skala Rachoni, la hotelul Rachoni Bay, de 3 stele, unde aveam rezervarea făcută pe Booking.com. Și aici karma și-a dezlănțuiț tot bitch-inessul de care a fost capabilă. Afară 38 Celsius. În recepția semideschisă la exterior, tot 38 Celsius, nu exista aer condiționat. Scoate Gorunescu triumfător rezervarea printată din rucsac și o așază pe birou:
-We have a reservation made on Booking.com at your hotel.”
Recepționista o ia, se uită la nume, apoi o pune la loc și spune

Wait a second, I have to call the owner, is a problem with your reservation. Pune mâna pe telefonul fix și sună. Si sună. Și sună. Proprietarul nu-i răspunde. Se întoarce către mine, ca spre un copil de 3 ani care nu înțelege situația:

„-He is not answering”. Serios? Nici nu mă prinsesem.

O întreb care e problema cu rezervarea, și îmi răspunde senină că nu știe care e problema, că doar proprietarul știe. O rog să verifice în calculator dacă îi apare rezervarea, nici măcar nu mă bagă în seamă, repetând „I have to call the owner of the hotel”. Îi spun că mă sunase un bărbat mai devreme, în timp de eram la coada de la vamă, să mă întrebe dacă venim, i-am confirmat că suntem pe drum și pe la 2-3 vom fi la hotel.
Între timp îmi anunț și grupul, deja prăbușiți de cele 38 de grade pe diverse suprafețe orizontale (ghiveciuri cu pomi, gard, că în recepție nu exista nici măcar un scaun sau bancă, de fotolii ce să mai vorbim) că avem o problemă, dar nu știm ce problemă avem, că singurul care știe e patronul care însă nu răspunde la telefon.
Decid să-l sun pe numărul de pe care mă sunase mai devreme, surpriză, răspunde recepționera în fața mea de pe telefonul fix. Deja mi se aprinde un prim semnal de alarmă că ceva e foarte în neregulă aici. Îi arăt iar rezervarea printată de pe Booking, în care hotelul confirma camerele noastre. Dar nu mă mai bagă în seamă, pentru că apare un grup de bulgari cu un autocar, pe care se apucă să-i cazeze tacticoasă, cu chei, brățări la mână de all-inclusive, tot tacâmul, complet indiferentă la drama noastră.
Dar nu aveam de gând să o las așa. După ce termină cu grupul mă așez iar în fața ei, cu rugămintea să-l mai sune pe patron, pentru că noi nu putem să stăm la infinit cu un copil de 2 ani la 38 de grade. Reușesc să aflu cumva de la ea că e o problemă de suprarezervări la hotel (overbooking) și nu sunt camere. Iar situația nu poate fi tranșată decât de proprietar. Deja tot grupul e super nervos, nivelul de alertă nucleară se duce la DEFCON 1 (război iminent), explorăm toate opțiunile, și decidem să mergem la o tavernă din apropriere să mâncăm de prânz, poate până atunci se rezolvă această „neplăcere” și ne putem începe sejurul. Până la tavernă întrebăm la hotelul adiacent dacă au camere, o doamnă foarte drăguță și amabilă ne informează că totul este complet rezervat în Thassos în această perioadă, și se apucă să dea niște telefoane pe la prieteni. „Există și oameni de treabă în Grecia” gândesc mulțumindu-i și în gând și cu voce tare. Din păcate nici ea nu are succes, așa că ne continuăm și mai triști drumul spre taverna aflată la doar 100 de m de hotel.
Ne așezăm la o masă la Taverna Olga`s Place, comandăm, iar când ne aude că vorbim românește, proprietarul, Vasili, mare om mare caracter, vine la masa noastră: „Eu știu românește, eu am restaurant la Alba Iulia, țe fați?”
Bineînțeles că în capul bietului grec se deșartă toată frustrările noastre legate de cazarea eșuată la Rachoni Bay. Vasili ne ascultă relaxat, apoi ne spune că el îl cunoaște pe patron, că sunt prieteni, și ne promite că ne rezolvă el. Deja nivelul de alertă NATO trece pe DEFCON 3. Se închid chepengurile la rachetele nucleare, personalului militar i se servește o masă caldă. Vasili ne aduce chestiile reci pe care le comandasem, apoi pleacă să-l sune pe proprietarul hotelului Rachoni Bay. Supriză. Grecul îi răspunde din prima, apoi îl văd pe Vasili gesticulând nervos și îndreptându-se spre mare, probabil ca să nu ne deranjeze. Omul revine după câteva minute de parlamentat la telefon, cu toate privirile de la masă ațintite pe el mai ceva ca sateliții americani pe Cuba în `63 la criza rachetelor nucleare. Fidel Castro îl vede pe Dănuț lângă mine cu mâna pe butonul nuclear și ne ia ușor:
„-First of all you have to calm down, everything is solved. Este o problemă de overbooking la Rachoni Bay, dar el mai are un hotel de 4 stele, mai bun, și vă dă acolo cazare două nopți, apoi când se eliberează reveniți aici. O să vină el aici la mine la tavernă să vă ia să vă ducă acolo.
La aflarea detaliilor începem să vorbim toți 4 odată, dar realizăm în scurt timp că nu prea avem alte opțiuni, nici măcar rezervarea de pe Booking.com nu o puteam anula fără să pierd toată suma. Eram legați de mâini și de picioare, la mila grecului.
Între timp apar și toate vietățile marine și terestre pe care le comandasem, și în timp ce dezbăteam gradele de rudenie dintre sepie, calamar și caracatiță, apare și grecul nostru, proprietarul de la Rachoni Bay. Mie deja mi-era antipatic înainte de a-l cunoaște, așa că atunci când i-am văzut fața de valutist arab din Gara de Nord combinată cu cea de hamal escroc din Cairo, tabloul caragialean despre personaj a devenit cum nu se poate mai complet.
„-E o problemă de overbooking la Rachoni Bay”, ne spune el senin de parcă ar fi vorbit despre un hotel de pe fața ascunsă a lunii, „dar vă dau camere la Alea Suites, un hotel de 270 de EURO pe noapte, mult mai bune decât ce-ați plătit voi, altă mâncare, restaurant, alte camere, o să vedeți diferența, nu se compară, e la 4 stele, nu la 3 ca la Rachoni Bay, e tot hotelul meu, e aici aproape, la 2 km” continuă cu aroganța cu care arunci din mers un bănuț unui cerșetor în Centrul Vechi. Adică, în traducere, voi sunteți niște săraki care v-ați cazat la 100 EUR pe noapte, iar eu, în mărinimia mea, vă dau să „mirosiți” pentru două nopți condiții de 270.
Tentaculele caracatiței din furculița mea începuseră să prindă viață, așa că-i spun grecului, pe cel mai calm ton de care eram în stare, oprind drumul furculiței la jumătate: „Ne aștepți să terminăm de mâncat, timp în care studiam propunerea ta, apoi venim noi la tine la recepție și îți spunem ce am decis.” Fără te rog, fără please, fără să-i las loc de manevră, exact cum el nu ne-a lăsat nouă. Îl văd în spatele meu pe Vasili care îi face un semn discret să dispară din peisaj, sau explodează mămăliga românească la el în tavernă.
Vasili după ce pleacă marele proprietar de hoteluri de la Rachoni-ul de Jos: „-Mâncarea la mine la tavernă e mai bună ca la 4 stele.” Aveam să-i dau dreptate în doar câteva ore.

Paranteză:
Îl întreb pe Vasili, la finalul sejurului nostru, ușor intrigat, De ce multe localități din Thassos au „Skala” în denumire? Am căutat pe Google Translate și înseamnă scară.
Îmi răspunde, cu o mină savantă și ușor amuzat, explicându-mi ca unui copil de 6 ani:

„-Skala înseamnă scară. Adică, ca să ajungi de la localitatea de sus (să spunem Rachoni, la cea de jos, Skala Rachoni, trebuia să cobori treptele scării.”
– Adică Skala Rachoni – Rachoni e echivalent cu sintagma din România Sâmbăta de jos – Sâmbăta de sus?”
– întreb eu luminat.
– Exact” confirmă prietenul Vasili, ușor amuzat de satisfacția mea de preșcolar care a descoperit gravitația.

În fine, ca să nu mai lungesc povestea, ne ducem la Rachoni Bay, mă asigur că-i plătesc patronului cazarea cu cardul de pe Booking, toată suma, ca să nu am mai târziu probleme cu platforma online, și să avem siguranța rezervării, în caz că mai apare ceva neprevăzut. O idee genială, avea să se dovedească mai târziu.
Marele patron de hoteluri de 3 și 4 stele ne arată un A-classe roșu, ponosit vai mama lui, care văzuse și vremuri mai bune, în sensul că fusese vopsit cu altă nuanță de roșu peste cea originală, iar vopseaua „nouă” era mai mătuită și sărită de pe cea veche, originală, care nu făcea de rușine constructorul de la Stuttgart: „Vă țineți după mine, e aproape celălalt hotel.” Și continuă, văzându-mi probabil sarcasmul din privire la vederea cotețului pe 4 roți: „Este company car, mașina mea e în service”. Probabil cu probleme grave, gândesc eu, că toată săptămâna l-am văzut în mașinuța bi-roșie, care îmi aducea aminte de umerii mei cojiți de 2-3 ori de la soare, în copilăria de pe malul Dunării, fără acces la Piz-Buin cu SPF50.
Și nu uită să-mi reconfirme generozitatea lui: „Vezi clădirea aia galbenă de peste drum?” spune arătându-mi un paralelipiped de Vama Veche cu accesele în camere direct de pe holurile aflate la exterior, pe balcoane, și cu niște sisteme solare de încălzit apa pe terasa plată de beton. „Este a tatălui meu, puteam să vă dau cazare acolo 2 zile, dar am hotărât să vă dau ceva mai bun, în compensație pentru deranjul vostru.”
Dacă până în clipa aia oscilam între a-i scrie sau nu un review negativ pe Booking, deja cortexul meu a început să indexeze rapid serviciile online pe care puteam să-i facem PR: „Dănuț, tu te ocupi de forum Thassos și Grecia, eu de Booking, Google, blog post + reclamație la Customer Service pe Booking.com” fac eu planul de acțiune online.
Adică, mă frate, înțeleg, shit happens, „am dat camerele la închiriat și colo și colo, și s-au încurcat rezervările, și ne cerem mii de scuze, uite, vă dăm în compensare două zile la un nivel mai sus față de ce-ați plătit ca compensație” ăsta era genul de mesaj de pus cenușa în cap pe care eram pregătit să-l accept ca fiind, să spunem, profesionist. Dar când tu vii cu aroganțe de milionar care aruncă o firimitură unui milog, nu primești la schimb nici un fel de compasiune din partea mea. În definitiv eu am rezervat ferm un serviciu, pe care tu te-au obligat, la fel de ferm, să mi-l prestezi. Iar fermitatea termenilor rezervării este dată de chiar reputația platformei Booking.com, care are zero toleranță față de potențialele escrocherii. Au fost hoteluri delistate de pe Booking pentru „contravenții” mult mai mici, de tipul oferit camere la recepție cu preț mai mic decât pe booking.

Ajungem într-un târziu, pe la 6 seara, rupți de căldură de 38 de grade cumulată cu stresul situației, la Alea Suites, o proprietate chic proiectată și mai puțin chic executată (cred că a trecut Dorel cu gletiera și pe acolo), practic formată din grupuri de bungalouri printre care sunt aruncare piscine mai mari sau mai mici, sau chiar piscine private la vilele exclusive. Nu m-a impresionat absolut deloc, era o proprietate de maxim 3 stele. Bineînțeles că ziua de plajă este pierdută, mai apucăm doar să pornim aerul condiționat din camere înainte de cină. Care și ea este la 36-37 Celsius, pentru că aerul condiționat din restaurant nu este pornit sau nu funcționează sau așa sunt regulile anti Covid, iar toți pereții din sticlă sunt retractați ca să facă loc aerului să circule. În zona de bufet suedez se intră doar câte 6 persoane, cu măști și mânuși , ceea ce duce la formarea unei cozi interesante. Dar mă rog, acestea sunt condițiile epidemiologice, în definitiv Grecia e în zona roșie, trebuie să acceptăm limitările și să ne bucurăm de vacanță. Ne uităm cu speranță la prognoza meteo care promite de la 38 să ajungă șa 36, apoi la 35, apoi să se stabilizeze la 33 pentru restul sejurului. „În sfârșit karma are și ceva bun pregătit pentru noi” gândesc cu voce tare.
N-am apucat să folosim plaja de la Alea Suites, care deși promitea, era puțin departe de camere, în sensul că între hotel și plajă mai era o stradă cu două rânduri de case, iar accesul se făcea pe o alee destul de lungă. Dan a găsit în apropriere Arriba Beach, cu toată plaja umbrită de niște pini enormi, unde aveam să ne petrecem aproape tot sejurul.

vedere panoramică Arriba Beach

Personal super prietenos, muzichie sud-americană în surdină, sezlonguri gratis și umbră până la apus, sunt rețeta unei locații de succes.
Un măslin multisecular, învelit în sticle goale de tequila, stătea mărturie a petrecerilor pentru adulți consumate acolo:

Din lista de recomandări:

  • taverna Sakis, o cină la apus de poveste, poza din deschiderea articolului
  • taverna Olga`s Place a prietenului Vasili, seară grecească joi, sau vineri, sau și joi și vineri, că nu mai țin minte
  • taverna Augustos din Teologos, cu un berbecuț la proțap de vis
  • Muzeul Arheologic din Thassos – o călătorie foarte interesantă în trecut
  • Simi restaurant în portul Limenas, perfect pentru cine romantice în doi, iar, cu un apus de vis
  • Blue cafe, unde proprietarii s-au dat peste cap să ne facă toate poftele de înghețate și limonade
  • Of course, Arriba Beach
  • Taverna Pefkospilia, un rib-eye steak, pregătit la mare artă, medium-rare, de mare angajament
  • Elia Beach and Beach Bar – personal foarte politicos, și prietenos cu turiștii, apa de 0,5 EUR, rece, era aici oferită gratuit dacă comandai un expresso. Șezlongurile, la fel gratis, mai puțin rândul de la apă care erau 5 EUR în Iulie și August.
  • De la Roben am luat ulei de măsline, din producție proprie – „Cooperativa Agricolă de Măslini Thassos”
  • To Palio Klisma Fish Tavern – pește proaspăt și bine gătit

    M-a impresionat că marea majoritate a tavernelor și restaurantelor îți ofereau, la plecare, din partea casei, câte o feliuță de pepene sau câte o baclava, în semn de prețuire pentru clientul care le-a trecut pragul.
    Prin acest mic gest de curtoazie noi îți mulțumim că ai ales să fii clientul nostru astăzi, te așteptăm să revii cu drag” părea să spună, în interpretarea mea, gestul lor.

    N-am reușit să explorăm tot Thassos-ul, mai lăsăm și pentru vacanțele viitoare. Impresia generală, lăsând la o parte uscăturile, care există peste tot și de care te poți feri citind foarte atent review-urile, este aceea de turism bine organizat, cu oameni binevoitori, care realizează că turismul este principala sursă de venit a insulei.

    Thassos-ul este o destinație care trebuie bifată, măcar o dată în viață. Nu pot generaliza, ar fi o greșeală, dar pot să dau un singur sfat: puterea review-urilor e regină. Informați-vă foarte bine, din toate sursele, booking, google maps, portaluri de călătorii, forumuri, etc, despre proprietatea sau locațiile pe care vreți să le vizitați. Scorurile acelea din review-uri sunt destul de edificatoare.

    Epilog:

    După două zile la Alea Suites, a trebuit să predăm camerele la 11:00, ca să ne cazăm la 13:00 dincolo, la Rachoni Bay. Alt deranj, altă trambalare cu tot bagajul. Îi spun recepționerei de la Alea Suites că pe mine nu mă interesează orarul lor, eu nu eliberez camera până nu ia legătura cu celălalt hotel și îmi confirmă că acolo totul este pregătit pentru a ne primi. Ea îmi spune că celălalt hotel nu e problema ei, și că oricum ea pleacă de acolo, că era ultima zi de muncă. I-am spus că o înțeleg perfect.
    Ajungem la Rachoni Bay, camera noastră nu avea cearșafuri, nu aveam telecomandă de televizor și de aer condiționat. De la recepție mi-au spus să iau telecomanda de la prietenii din grup și să pornesc aerul condiționat, ceea ce am și făcut, pentru restul săptămânii aceasta făcând naveta între camere. Mi-am cumpărat, de la supermarket, o telecomandă universală de TV, cu 7 EUR, pe care am vândut-o grecului la final.
Rachoni Bay, salteaua asta nu s-a mișcat de pe hol tot sejurul.
Rachoni Bay, recepția unde calculatorul era tot timpul oprit, iar evidanța se ținea pe tot felul de caiete și hârtii
Rachoni Bay, restaurant
Rachony Bay, mobila din baie, umflată de umiditate. Total inacceptabil.

Păcat de proprietate, Rachoni Bay are o locație fabuloasă, pe plajă, (na, că i-am pus și link spre pagina oficială, să nu zică cineva că am ceva cu bietul hotel,) dar un management care o va duce spre faliment. Ceea ce probabil e de bine, poate o vor cumpăra niște oameni responsabili.

La urcarea pe feribot, Karma ne zâmbește din nou, urcăm în mare viteză iar la câteva secunde ușa grea de metal a feribotului se închide în spatele nostru.
„-Dar nu avem bilete” protestez către băiatul care ne grăbea să ne urcăm pe vas că pleacă.
„-Lasă că vă puteți lua și de pe vas”, mă lămurește el. 30 de EUR de mașină.

Dar povestea nu se termină aici, ce credeați. Karma se decide să ne mai dea un ghiont, așa, de despărțire: „Hello, I`m here!”.
Eram în Veliko Târnovo, un oraș medieval superb, unde ne decisesem să ne oprim o noapte, pe drumul de retur din Thassos. Primesc mesaj de la Booking că rezervarea mea de la Rachoni Bay a fost anulată de proprietate, pe motiv că nu au putut debita cardul bancar. Minciună gogonată, verific pe aplicație, banii au fost rezervați pe 2 când făcusem tranzacția cu cardul, transferul fizic se făcuse pe 5 August. Grecul escroc, și mincinos acum, a anulat rezervarea mea pe 9 August, la 4 zile după ce-i intraseră banii în cont, ca să nu-i scriu review negativ pe Booking, care i-ar fi scăzut și mai mult scorul, care deja ajunsese la 6.6. Văd că azi, la data scrierii articolului a coborât, fără aportul meu, la 6.4.
Bineînțeles, belea acum, nu e cardul bun, aplicația Booking mă punea să-mi reintroduc datele cardului. Iritat, sar peste toți pașii prin care mă punea aplicația să trec ca să-mi revalidez cardul, și sun direct la asistență clienți Booking.com, în Anglia. Îmi răspunde o voce feminină foarte de treabă, căreia îi explic pe îndelete speța mea, că totul a fost achitat corect, prin card, și că dacă vrea îi pot pune la dispoziție extrasele bancare. Îmi spune că trebuie să facă niște background checks, și revine ea cu un telefon. Mai mult ca sigur probabil au și ei acces la tranzacții, pentru că în nici 5 minute mă sună înapoi. Îi reconfirm că omul este un escroc și un mincinos, că pune turiștii platformei Booking.com în situații în care nu ar trebui să fie, mă asigură că nu o să am probleme cu cardul pe viitor și că vor declanșa o investigație asupra acestei proprietăți. Investigație pe care o voi urmări cu mare interes pe blog.

PS: Niște proprietari germani de pensiune din zonă, cu care am discutat, ne-au confirmat că individul practică overbooking-ul de mulți ani, și nici măcar nu cooperează cu ceilalți proprietari de spații de cazare din zonă atunci când are excedent de turiști.

Va urma.

Până atunci, vacanțe frumoase!

Disclaimer: Acest articol este un pamflet, bazat însă pe experiențe personale.

Despre creșterea vârstei de pensionare

By on 03/06/2021

Cel mai bun pamflet găsit zilele acestea pe net (textul nu-mi aparține), cauzat de recentele idei, aruncate în spațiul public, despre creșterea vârstei de pensionare:

„România 2030. A trecut un an de când a intrat în vigoare legea pensionării la 80 de ani, este 7 jumate dimineața și e debandadă pe străzi, dronele încearcă să dirijeze bătrâni care au uitat unde au jobul, cărucioare electrice blochează traficul. Mă fac și eu că merg la muncă, dacă află ăștia că m-am pensionat la 60 mă linșează, am găsit doi tataie chercheliți fluturând pamperșii deasupra capului că au reușit să ia prima pensie, particip la bucuria lor. Trece Poliția Muncii și legitimează doi tinerei de 60 care par fără muncă, erau de-ai lor în civil. Noroc cu asiaticii, mai vezi un tânăr pe stradă. La o bancă este coadă, s-a lansat creditul “Dinți noi”, pe geam un poster cu Iliescu rânjind “Sari suta cu mine!”. Deja Șoșoacă este la al doilea mandat și lansează programul “Gerovital pentru toți”, azi este sărbătoare, patriarhul Teodosie face Boboteaza de vară. Mă scormonesc de un bitcoin să iau o dronă spre casă, de când doamna Dancilă este președintele BNR s-a dus dracului leul.”

Normal că întreaga societate a reacționat negativ, de principiu, pentru că în timp ce unele categorii ies la pensie la 45 de ani, după 20 de ani de muncă, cu pensii de o mie de EUR și peste, pe marea majoritate îi sperie spectrul ieșirii la pensie la 70 de ani sau mai mult, cu 1000-2000 de lei, după 50 de ani de muncă. Sunt niște discrepanțe crunte în sistemul de pensii, fără a intra în discuțiile despre pensii speciale.
Da, sunt de acord că bugetul de pensii va fi în pericol când va începe să iasă la pensie (2032 la bărbați) cea mai numeroasă generație a României, cea a „decrețeilor” – infamul decret de interzicere a avorturilor datează din 1966, având ca rezultat dublarea nașterilor în 1967. Și sunt de asemenea de acord că până atunci trebuie identificate soluții, eliminate „specialele” și mai ales eliminate discrepanțele.
Dar, eu sunt de părere că creșterea vârstei de pensionare nu va rezolva situația, și să argumentez:

  1. Omul la 62-65 de ani, cât este vârsta actuală de pensionare, este deja uzat fizic, plusvaloarea pe care o mai poate produce este mică, cel mai probabil sunt distribuiți în joburi simple, ușoare, care nu necesită efort intens, dar și prost plătite.
  2. Antreprenorii vor căuta tot timpul persoane active, apte de muncă susținută 8 ore, iar ca persoană peste 50-55 de ani ai și azi dificultăți să-ți găsești un loc de muncă. Imaginați-vă că cineva rămâne șomer la 68 de ani. Cine-l angajează?
  3. Procentul de populație actual al Românei de peste 65 de ani este de 10%, urmând să crească la 13-14% în 2030:

Sursa: Eurostat

Haideți să presupunem că din aceștia, undeva la 3-4% s-ar încadra în targetul de 65-70 încă apți de muncă, teoretic. În practică, mai puțin de jumătate ar mai putea să stea în picioare mai mult de două ore, fără a mai lua în calcul depunerea de efort. Dar, de dragul matematicii, să presupunem că 2% ar mai putea să muncească. Din care probabil încă pe jumătate, adică 1% ar mai putea presta munci intense, în agricultură sau industrie, de exemplu.
Restul ar fi distribuiți, la pază, pontaj, birou, evidență etc, diverse poziții de care ai nevoie într-o companie, dar care nu-ți aduc plusvaloare importantă și deci pe care nu le poți plăti serios.
Astfel, eu presupun că această creștere a vârstei de pensionare, fie și cu 5 ani, nu va aduce un impact mai semnificativ de 1% la buget.

4. Toată lumea se uită la capătul greșit al spectrului de vârstă. Și aici vine contribuția mea personală.
În tot vestul Europei, după ce ai terminat 8 clase ai posibilitatea, de la 14 ani, să te înscrii la o scoală de meserii – la noi existau vestitele școli profesionale – care, după 2 sau 3 ani, adică la 16-17 ani, te pregătesc să fii tâmplar, zidar, sudor, electrician, și așa mai departe. Iar în acești 2-3 ani de formare tu faci deja practică în producție, produci plusvaloare și adaugi PIB în economia țării. De la 16-17 ani deja ești profesionist cu patalama și te poți angaja în câmpul muncii. În Germania am cunoscut tâmplari de 18 ani care aveau casă și mașină luate (sau contractate în rate) din munca lor de până atunci.
Și credeți-mă, la 17 ani, luat individual, ai de 2 ori energia și productivitatea la care o ai la 70, iar dacă o calculezi global la nivel de țară, puterea de muncă a unei generații de 16-18 ani este de câteva ori mai mare, probabil de cel puțin 5 ori, decât a generației 65-68, pentru că pur și simplu la 17 ani toată lumea este capabilă de efort, în timp ce la 68 de ani nu.

Sfaturi personale pentru guvernanți:


Reconstruiți învățământul profesional la nivel de masă, iar în 10 ani veți beneficia de o forță de muncă tânără, în gama 16-18 ani, net superioară ca aport la PIB, spectrului de vârstă 65-70. Sunt domenii întregi unde antreprenorii caută disperați forță de muncă, ajungându-se la soluții extreme ca de exemplu aducerea de salariați din alte țări.

Colectați mai bine la buget, eliminați economia gri și neagră, eliminați discrepanțele faraonice din sistemul de pensii, și veți mai adăuga și de acolo procente bune.


Printr-o planificare atentă lăsați și generațiilor viitoare dreptul de a se bucura de pensia la care vor fi contribuit zeci de ani.

Azi am fost (din nou) live pe Europa Fm, la Cătălin Striblea, invitat Cătălin Drulă

By on 14/05/2021

*Captură de ecran din live-ul pe Facebook al emisiunii Europa FM

După niște ani buni de la ultima oară când am prins un slot la discuțiile cu ascultătorii ai Europa FM, episodul din 2016 aici, azi am revenit cu două întrebări pentru ministrul transporturilor Cătălin Drulă, intervențiile mele la min 39:15 și 45:30 din emisiune.
Bine, eu mai aveam în cap și niște întrebări despre terminalul T2 Otopeni, (la care by the way Pro Infrastructura a cerut studiul de fezabilitate și ministrul Cuc i-a răspuns că e confidențial, deși e făcut pe banii noștri) despre recentul anunțat drum de mare viteză București – Alexandria care a stârnit un viu interes, despre portul Constanța și domeniul naval, dar din politețe am decis să mă rezum la doar 2, cam așa am constatat că este uzanța pe la conferințele de presă.


Primul subiect și cel mai important este cel al siguranței rutiere, și de ce nu, în general în transporturi – dar, mă rog, pe rutier este carnagiul în România. Și am adus în discuție exemplul american, unde organizația NTSB – National Transportation Safety Board este agenția guvernamentală (la fel ca NASA sau CIA dacă vreți – agenții independente finanțate de guvern și deci de contribuabilul american) care se ocupă de siguranța în transporturi. Concret, anchetează cazurile producerii accidentelor navale, aeriene, feroviare și rutiere de pe teritoriul american, și propune soluții ca tragediile să nu se mai repete. Mai mult decât atât, elaborează strategii pentru legislativ atunci când identifică probleme sistemice care trebuie corectate prin legislație.
România are un Consiliu interministerial pentru siguranță rutieră, consultativ, fără personalitate juridică, dar are un website din anii 90 și mă tem că o activitate pe măsură. Aflăm de acolo că CISR e înființat pe baza HG 437/1995 și că:

„Primul-ministru coordonează activitatea C.I.S.R., iar activitatea curentă a C.I.S.R. este condusă de ministrul transporturilor, având calitatea de preşedinte. Secretariatul C.I.S.R., denumit în continuare S.C.I.S.R., este asigurat de Ministerul Transporturilor, prin Autoritatea Rutieră Română – A.R.R.”

Dacă suntem curioși, pe pagina ARR există o „Direcţia Siguranţa Infrastructurii Rutiere” dar care nu pare să aibă vreo activitate de comunicat public, în afară de:

Costuri medii ale accidentelor cu persoane decedate si ale accidentelor rutiere grave

In temeiul prevederilor art. 27 din Legea 265/2008 privind gestionarea siguranței circulației pe infrastructura rutieră, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Autoritatea Rutieră Română – A.R.R. publică valorile costului social mediu al unui accident soldat cu persoane decedate şi ale costului  mediu al unui accident rutier grav, după cum urmează: 

Anul 2016 – costul social mediu al unui:

  • Accident grav:                                                              760.158,42 RON   –    169.270,16 €
  • Accident soldat cu persoane decedate:                     4.883.603,01 RON   –  1.087.468,38€

Anul 2017 – costul social mediu al unui:

  •  Accident grav:                                                           770.040,48 RON   –     168.569,09 €
  • Accident soldat cu persoane decedate:                     4.947.089,85 RON   –  1.082.964,44€

O informație totuși utilă, dint-o anumită perspectivă: dacă luăm statistica deceselor din accidente rutiere (by the way publicată de poliție) aflăm că în 2019 au murit 1864 persoane, adică România a suferit un cost total de 2.018.645.716 EUR. Două miliarde de EURO/an pierderi pentru țară, fără a putea cuantifica pierderile morale și emoționale. O cifră enormă, oricum ai privi-o. Înseamnă, pe ultimii 10 ani, 20 miliarde de EUR, un buget cu care vă las pe voi să vă imaginați ce se putea face în domeniul siguranței rutiere.

Eu o să aduc doar două exemple de ce o astfel de organizație sau agenție, funcțională, ar trebui să existe.


1. Este nevoie de strategii integrate pentru reducerea numărului de accidente rutiere. Soluțiile punctuale, cum a fost de exemplu introducerea de radare fixe pe DN1, au dat într-adevăr rezultate, scăzând dramatic numărul de accidente datorate vitezei excesive, dar, nu doar infrastructura precară sau lipsa educației sau lipsa coerciției duc la accidente, ci un cumul de toate acestea și multe altele. O astfel de agenție, independentă, al cărei personal nu se schimbă la fiecare schimbare de ministru, intrând astfel la sertar toate proiectele mai mult sau mai puțin politice la care s-a lucrat, ar elabora strategii naționale care ar fi propuse mai apoi legislativului ca parte a angajamentelor României asumate în cadrul UE de atingere a țintelor de siguranță rutieră. Ar putea să colecteze date de la instituțiile implicate – poliție, experți, și să stabilească foarte științific și matematic care sunt cauzele generatoare de accidente grave și mai puțin grave. Pentru că fără a avea cuantificat foarte bine care sunt problemele, este cel puțin superficial și ineficient să te apuci să propui soluții.

2. în 25 Octombrie 2016 eram martor neputincios al unui accident în lanț pe autostrada soarelui cauzat de ceață, pe sensul opus. Întreaga experiență aici. 4 morți și 56 de răniți, după Digi24.

Un accident similar se întâmplă în state, infamul dezastru de pe Interstate 75, cu 12 morți și 42 de răniți.

Ce au făcut americanii după investigația NTSB? Recomandări către 5 agenții și ministere, instalarea unui sistem de detectare a ceții și de avertizare, în valoare de 4,5 mil USD, care monitorizează 4,8 km de autostradă, cu senzori, radare și camere și avertizează șoferii să reducă viteza cu semne dinamice de circulație care reduc viteza la 80 km/h când vizibilitatea scade sub 400m, și la 56 km/h când vizibilitate scade sub 150m. Suplimentar, s-au comandat studii de 100.000 USD pentru a calcula cantitatea de abur emisă de o termocentrală din apropriere și care se presupunea că a contribuit la dezastru.
Ce a făcut România după acest „cel mai grav accident în lanț pe o autostradă”? Păi, vizibil pentru mine sunt doar avertizările meteo de ceață densă, care parcă sunt o idee mai bine comunicate, și niște informări pe panourile cu LED-uri de pe A2 – Atenție ceață! Circulați cu prudență! Adaptați viteza! etc. Adică mai nimic concret, doar s-a bifat că s-a făcut ceva, cam cum e și site-ul CISR de mai sus. „Am bifat, am făcut-o și p-asta, ne merităm sinecurile” ar suna un pamflet cinic.

Dacă am fi avut un astfel de organism de talia, competența și prestanța NTSB, pe A2 am fi avut un sistem de semne de circulație adaptative, din 5 în 5 sau din 10 în 10 km, radare fixe și tot pachetul de siguranță pasivă care se regăsește pe autostrăzile din vest. Care să calmeze treptat traficul la 100, 80 sau chiar 60 km pe oră pentru a evita formarea situațiilor periculoase.

La al doilea subiect, despre CNIR – mult așteptata Companie Națională de Investiții Rutiere, am primit răspuns, este în curs de realizare și în curând va porni primele proiecte. Este o separație a domeniilor de bun augur, pentru că vechiul CNAIR moștenea o structură masivă cu o inerție birocratică pe măsură. Așa, ai o structură suplă de personal, care acționează rapid în funcție de necesitățile statului, și lași partea de întreținere și gestionare a infrastructurii existente (parte oarecum neglijată financiar în ultimii 30 de ani) pe seama CNAIR-ului, pe care îl tragi la răspundere pentru starea drumurilor.

Spre ca ideile bune din emisiune să găsească ecou în rândul oficialilor, și de ce nu, să fie puse în practică.

De final urez succes echipei de la MT, pe care o felicit pentru efortul de până acum și pentru rezultate.

Experiența mea cu COVID-19

By on 28/12/2020

După cum ați dedus din titlu, am reușit să am o întâlnire de gradul 3 cu noul coronavirus. Fără să fac nimic special pentru asta, ba dimpotrivă, am respectat regulile de distanțare socială, am purtat mască. Mi-am turnat pe mâini mai mult alcool în 2020, decât am băut în 47 de ani de viață.
Întâlnire care s-a lăsat și cu ceva simptome, și învățăminte, în cazul meu.

*virusul sars-cov-2, wikipedia

Și începe așa.

Ziua 1, 5 Decembrie 2020. O ușoară dar persistentă durere de cap, dis-de-dimineață, genul hangover. Aici trebuie să menționez că eu nu știu ce sunt alea dureri de cap, pentru că nu le-am avut, decât în cazuri absolut extraordinare. Durerea cedează la un Nurofen răceală și gripă descoperit prin casă. Mă rog, nu-i dau atenție prea mare, dar rămâne un semn de întrebare acolo undeva în colțul minții.


Ziua 2, 6 Decembrie. Ziua votului la parlamentare. Peste noapte începe o tuse seacă, am ceva frisoane și mă trezesc cu o frumoasă febră de 38,0 Celsius. Anulez mersul la vot (heartbroken, bineînțeles, am așteptat 4 ani ziua asta, am dârdâit de frig în Piața Victoriei să scap de mustața lui Dragnea) și orice altă ieșire din casă. Mă auto-izolez în altă cameră cu ieșire din ea doar cu masca pusă și dezinfectant la ușă. Sun medicul de familie, sun la 112 pentru testare. În doar câteva ore, apare ambulanța pentru testare, mă întreabă dacă pot să ies sau e nevoie să vină ei. Ca să le scurtez timpul pierdut, decid să ies, durează fix 30 de secunde prelevarea de probe din nări. Side note: nu credeam că poți băga în nasul unui om un băț lung de 10 cm. Întreb personalul de pe ambulanță în cât timp vin rezultatele, îmi spun că le trimit la București la analiză, și durează 24-48 de ore aflarea rezultatelor.

Între timp medicul de familie, pe baza simptomelor – febră, dureri musculare, tuse – îmi dă o listă lungă de medicamente de cumpărat, plus un pulsoximetru.
Ei, vă dați voi seama de nivelul de paranoia care se instalează când medicul tău te pune să-ți monitorizezi nivelul de oxigen din sânge. Încerc totuși s-o țin sub control (paranoia) și îmi spun că e doar o măsură suplimentară de precauție, just în case, și oricum dacă îmi fac griji nu o să moară virușii din mine mai repede.
Fac rost de toate medicamentele plus pulsoximetru, și încep tratamentul, deocamdată doar cu vitamine (C, D, zinc) niște nurofen răceală și gripă și niște sirop de tuse. Reacționează bine febra cu nurofenul de 200 pe care îl aveam deja, așa că nu trec pe cel de 400 prescris de medic, chiar dacă îl cumpărasem.
Prezența la vot este sub așteptări. Mă oftic că nu am putut vota. Deși propriu-zis nu eram confirmat pozitiv, nu îmi permitea conștiința să ies așa, bombă biologică pe stradă, cu atât mai puțin să pun în pericol oameni nevinovați care își făceau datoria față de țară. Mă interesez care este procedura pentru urmă mobilă pentru cei carantinați, din păcate cererile trebuiau depuse online până pe 5 seara ora 20:00. Nu s-au luat în calcul și urgențele medicale din ziua votului. Asta e. Lecție de învățat pentru viitorul ciclu electoral.

Ziua 3, 7 Decembrie. Dimineața febră 38,0 ca un ceas elvețian. Asta poate însemna două lucruri. Primul că nu e nici o evoluție în sus a nivelului de infectare. Și doi, dacă s-a stabilizat aici înseamnă că mecanismele de apărare ale corpului meu nu au considerat necesar să o crească peste acest nivel ca să omoare virusul, deci am ajuns la un oarecare echilibru, să zicem.
Bineînțeles că nivelul sănătos de paranoia instalată mă face să-mi testez de 10 ori pe zi saturația de oxigen, care apropo a fost constantă la 97 pe toată perioada, deci nu am avut o lipsă de oxigen și deci nici o afectare pulmonară semnificativă, alta în afară de cea semnalată de tusea seacă.
Febra și durerile musculare relativ ușoare cedează tot repede și tot cu nurofen răceală și gripă de 200. Mă simt relativ apt de lucru, așa că îmi petrec ziua la calculator, cu diversele mele proiecte.
Ziua 4, 8 Decembrie. Febra a scăzut la 36,8, rămânând doar o stare subfebrilă cu dureri oculare și musculare. Dimineața în jur de 9:00 vine și rezultatul de la DSP: pozitiv Covid-19. Haios este că se suprapun apelurile de la DSP și medicul de familie, ambii întrecându-se să-mi dea rezultatul, probabil l-au primit simultan prin mesaj. Primesc și decizia de carantinare pentru mine și soție, de pe 6 (data prelevării) până pe 19 Decembrie inclusiv. Din fericire fiul meu era la București, fiind student, așa că nu l-au inclus. A venit pe 6 doar ca să voteze, dar nu a putut veni să ne vadă. Trist și dulce-amar.
Țin să mulțumesc pe această cale medicului meu de familie, doamnei doctor Monica Platon, pentru profesionalismul și răbdarea cu care m-a îndrumat prin această aventură. De asemenea, mulțumiri adânci prietenilor și familiei, care au avut grijă de noi. Este imposibilă aprovizionarea cu strictul necesar fără să ai pe cineva în exterior.

Deja sunt mult mai relaxat, dându-mi seama că scăderea febrei înseamnă începutul sfârșitului pentru infecție.
Pun și un anunț public pe facebook despre rezultatul testării, cu intenția de a-mi informa prietenii, colegii și cunoscuții despre faptul că dacă au intrat în contact cu mine în ultima săptămână ar trebui să fie precauți, eventual să se testeze dacă au simptome. Primesc un val neașteptat de mare de mesaje de sănătate și încurajări, pentru care vă mulțumesc tuturor.

Nici nu îți dai seama cât de mult contează empatia umană decât atunci când ești chiar tu beneficiarul ei. Mă bucur că am prieteni și colegi ca voi.

Spre seară rămân fără gust și fără miros, semn că sarabanda simptomelor nu s-a terminat. Mai dă-i un mini val de paranoia: Oare la ce să mă mai aștept? Nu mă ajută nici unele mesaje care-mi spun să rămân vigilent, că simptomele vin pe rând.

Ziua 5, 9 Decembrie. Temperatura ajunge la 36,0, și rămâne acolo pentru toate zilele următoare. Dispar complet și durerile oculare și musculare, semn bun. Infecția chiar nu poate să mai producă efecte.
Ultima dintre instituțiile statului implicate în proces, Jandarmeria mă contactează, pentru că, nu-i așa, trebuie să verifice „leprozeriile”, sau „izoletele”, cum ne alintă prietenii.

„Leprozeriiiiiaaaaa, sunteți acasăăă? se aude, haios, de la un prieten venit să ne aducă de-ale gurii. Ce bine să ai prieteni și familie, cărora să le pese de tine când ți-e greu, gândesc involuntar cu un zâmbet în colțul gurii.

Ziua 7, 11 Decembrie. Revine gustul, fără miros, odată cu o porție de pui picant. E ciudat pentru că nu simt picanteria, doar gustul dulce, dar creierul îmi spune că e picant, pentru că arde papilele gustative. Dar fără miros, nu se simte complet senzația. Încă un lucru bun, creierul înregistrează detaliul și diminuează automat nivelul de paranoia cu -1. Orice mini îmbunătățire a stării de sănătate este căutată avid de cortexul cerebral care trebuie să-i comunice sistemului arhaic, limbic, care se ocupă de supraviețuire, să stea calm că nu e pericol.
Zilele 9 și 10, revine și ultima componentă lipsă, mirosul, dar treptat, întâi simt doar un parfum franțuzesc, apoi din ce în ce mai mult.


Ziua 16, 20 Decembrie. Putem într-un final să ieșim din casă. Dulce libertate 🙂

Gânduri de final.

Pe o scară de la 1 la 10, simptomele și felul cum mi-am perceput eu boala aș nota-o undeva la 3-4, simptome ușoare spre medii. Nu am căzut la pat, am rămas activ, în pofida unei pleiade largi de simptome: febră, dureri musculare, tuse, lipsa gustului și a mirosului, o relativă sensibilitate digestivă – arsuri – pentru care am rămas și acum pe un tratament profilactic. Chiar și după vindecare, câteva zile am rămas cu o sensibilitate de tuse la efort intens sau aer rece.

De la mare distanță cea mai mare este afectarea psihică, teama de necunoscut și lipsa interacțiunii umane fac ravagii la nivel mental. Ai nevoie de toată stăpânirea de sine că să rămâi focusat și să nu pleci cu gândurile aiurea.
Probabil faptul că mă vaccinasem antigripal doar cu câteva zile înainte a contat, pentru că am trezit întregul lanț molecular al sistemului imunitar din somnolență. Chiar dacă anticorpii sunt complet individualizați pentru fiecare virus, există zeci sau sute de reacții chimice până se ajunge la ei, iar multe dintre aceste cicluri de reacții au precursori și intermediari similari, care și aceștia trebuie sintetizați. Iar dacă organismul tău deja are niște „materii prime” deja disponibile, durata timpului de reacție la infectare scade considerabil și odată cu ea și gravitatea simptomelor.
Nu este o infecție de bagatelizat, iar cu ajutorul medicului se poate trata acasă. Dacă simptomele devin mai serioase, bineînțeles că trebuie cerută internarea.
Dacă mă vaccinez? Bineînțeles, în secunda 2 în care vaccinul va deveni disponibil pentru populația generală. Cu mențiunea că acum sunt mult mai relaxat în așteptarea lui, pentru că beneficiez de un minim de imunitate de câteva săptămâni.
Sper ca această campanie de vaccinare să fie un real succes și în câteva luni să punem punct acestei pandemii. Umanitatea are nevoie urgentă să revină la viața de dinainte, la interacțiunea socială, economia trebui să-și reia cursul normal, educația trebuie să continue normal și toate aspectele vieții așijderea.

Și singura modalitate eficientă și rapidă de a stopa pandemia este o campanie de vaccinare la care minim 60-70% din populație să răspundă prezent. Sănătatea speciei umane nu mai este o preocupare individuală, ci colectivă. Nu mai suntem responsabili de propria persoană, ci decidem prin comportamentul nostru dacă niște oameni la zeci, sute sau mii de kilometri, pe care nu i-am cunoscut niciodată, vor trăi sau vor muri.

Update: mirosul 100% (adică toate acele nuanțe și finețuri) mi-a revenit cam după 30 de zile de la data primelor simptome.


Update 2, 18.01.2020: Azi am făcut teste de anticorpi în familie.
Soției i-au ieșit negative, semn că nu a intrat în contact cu virusul, și semn bun pentru mine, am reușit să nu-l dau mai departe, nici măcar în interiorul familiei, păstrând cu strictețe recomandările de izolare, mască, igienă, după primele simptome.

Rezultatele mele mai durează puțin, pentru că au am vrut testul cantitativ.