Gorunescu.ro

Think. Feel. Give.

Thoughts

Despre fericire.

By on 25/02/2024

„Avem nevoie de atât de puțin ca să fim fericiți!” – Adina Gorunescu, bucurându-se ca un copil de valurile care se spărgeau la mal de niște stabilopozi.

Și continuă, tot ea: „Dacă oamenii ar fi corecți cu ei înșiși, și-ar da seama că nu au nevoie de foarte multe lucruri în viață.”

Și nu am putut să nu mă gândesc, instantaneu, că nu ar trebui să moară niște sute de mii de oameni pentru a lărgi teritoriile unei țări deja imense cu cât? Cu 1%?

Mă gândesc fără să vreau la războiul de la granițele noastre, complet inutil, pornit doar ca niște oameni care nu s-au autoevaluat să-și satisfacă niște false nevoi. Și la alții care își doresc tot felul de alte posesii fără să fie fericiți în momentul în care le au.

Propunere. Calendarul alegerilor din România pe următorii 100 de ani.

By on 13/02/2024

Puteți să-i spuneți calendarul Gorunescu, deși e generat de inteligența artificială.

Istoria acestui calendar preacă de la frustrarea blogărului Gorunescu, care exasperat de energiile total inutile la care lumea politică le consumă pentru o chestiune atât de simplă, a hotărât să întrebe gepeteul ce și cum.

Prima întrebare a fost una legată de perioada (perioadele din an) în care ar fi optimă organizarea alegerilor pentru a asigura o prezență cât mai mare la vot. Analizând statistic datele istorice despre prezența la vot, se pare că primăvara și toamna (septembrie-noiembrie) ar fi perioada optimă pentru o prezență la vot crescută – ceea ce ne dorim cu toții, electorat și aleși. Crucială ar fi evitarea vacanțelor de vară, când electoratul nu se află în localitatea de domiciliu.

Așa că fără alte amânări, am solicitat Ai-ului să genereze un calendar, pe următorii 100 de ani, pentru ambele cicluri electorale, cu două variante, pe care acesta le-a ales în Iunie și Noiembrie.

Varianta 1 – alegeri Iunie

Propuneri date alegeri locale/parlamentare Iunie – ciclu de 4 ani:

  • 2 iunie 2024 (coincide cu alegeri prezidențiale)
  • 4 iunie 2028
  • 6 iunie 2032
  • 1 iunie 2036
  • 3 iunie 2040
  • 5 iunie 2044 (coincide cu alegeri prezidențiale)
  • 7 iunie 2048
  • 2 iunie 2052
  • 4 iunie 2056
  • 6 iunie 2060
  • 1 iunie 2064 (coincide cu alegeri prezidențiale)
  • 3 iunie 2068
  • 5 iunie 2072
  • 7 iunie 2076
  • 2 iunie 2080
  • 4 iunie 2084 (coincide cu alegeri prezidențiale)
  • 6 iunie 2088
  • 1 iunie 2092
  • 3 iunie 2096
  • 6 iunie 2100
  • 1 iunie 2104 (coincide cu alegeri prezidențiale)
  • 3 iunie 2108
  • 5 iunie 2112
  • 7 iunie 2116
  • 2 iunie 2120
  • 4 iunie 2124 (coincide cu alegeri prezidențiale)

Propuneri date alegeri prezidențiale Iunie – ciclu de 5 ani:

  • 2 iunie 2024
  • 3 iunie 2029
  • 4 iunie 2034
  • 5 iunie 2039
  • 5 iunie 2044 (coincide cu alegerile parlamentare și locale)
  • 6 iunie 2049
  • 7 iunie 2054
  • 1 iunie 2059
  • 1 iunie 2064 (coincide cu alegerile parlamentare și locale)
  • 2 iunie 2069
  • 3 iunie 2074
  • 4 iunie 2079
  • 4 iunie 2084 (coincide cu alegerile parlamentare și locale)
  • 5 iunie 2089
  • 6 iunie 2094
  • 7 iunie 2099
  • 1 iunie 2104 (coincide cu alegerile parlamentare și locale)
  • 2 iunie 2109
  • 3 iunie 2114
  • 4 iunie 2119
  • 4 iunie 2124 (coincide cu alegerile parlamentare și locale)

Varianta 2 – alegeri Noienbrie

Propuneri date alegeri locale/parlamentare Noiembrie – ciclu de 4 ani:

  • 3 noiembrie 2024 (coincide cu alegeri prezidențiale)
  • 5 noiembrie 2028
  • 7 noiembrie 2032
  • 2 noiembrie 2036
  • 4 noiembrie 2040
  • 6 noiembrie 2044 (coincide cu alegeri prezidențiale)
  • 1 noiembrie 2048
  • 3 noiembrie 2052
  • 5 noiembrie 2056
  • 7 noiembrie 2060
  • 2 noiembrie 2064 (coincide cu alegeri prezidențiale)
  • 4 noiembrie 2068
  • 6 noiembrie 2072
  • 1 noiembrie 2076
  • 3 noiembrie 2080
  • 5 noiembrie 2084 (coincide cu alegeri prezidențiale)
  • 7 noiembrie 2088
  • 2 noiembrie 2092
  • 4 noiembrie 2096
  • 7 noiembrie 2100
  • 2 noiembrie 2104 (coincide cu alegeri prezidențiale)
  • 4 noiembrie 2108
  • 6 noiembrie 2112
  • 1 noiembrie 2116
  • 3 noiembrie 2120
  • 5 noiembrie 2124 (coincide cu alegeri prezidențiale)

Propuneri date alegeri prezidențiale Noiembrie – ciclu de 5 ani:

  • 3 noiembrie 2024 (coincide cu alegerile parlamentare și locale)
  • 4 noiembrie 2029
  • 5 noiembrie 2034
  • 6 noiembrie 2039
  • 6 noiembrie 2044 (coincide cu alegerile parlamentare și locale)
  • 7 noiembrie 2049
  • 1 noiembrie 2054
  • 2 noiembrie 2059
  • 2 noiembrie 2064 (coincide cu alegerile parlamentare și locale)
  • 3 noiembrie 2069
  • 4 noiembrie 2074
  • 5 noiembrie 2079
  • 5 noiembrie 2084 (coincide cu alegerile parlamentare și locale)
  • 6 noiembrie 2089
  • 7 noiembrie 2094
  • 1 noiembrie 2099
  • 2 noiembrie 2104 (coincide cu alegerile parlamentare și locale)
  • 3 noiembrie 2109
  • 4 noiembrie 2114
  • 5 noiembrie 2119
  • 5 noiembrie 2124 (coincide cu alegerile parlamentare și locale)

Haideți să nu ne mai pierdem cu toții timpul cu niște detalii care în ziua de azi se pot stabili pe următorii 100 de ani în circa 30 de minute, și să ne concentrăm energiile pe crearea de strategii care să ne îmbunătățească tuturor calitatea vieții.

Dacă vreți să modificați legea electorală cu aceste propuneri, be my guests. Dacă vreți să le suprapuneți cu cele europarlamentare pe următorii 100 de ani (oare există un calendar al alegarilor EU pe 100 de ani?), prin lege, be my guests. Dacă vreți să rafinați ideea cu date my bune (mie personal nu îmi convin foarte multele alegeri propuse de AI de 1 Iunie), be my guests. Dar hai să le batem în cuie odată pentru următorii 100 de ani, de exemplu.

Mulțumesc pentru atenție.

Mofturile președintelui

By on 05/12/2023

Cam asta e imaginea cu care rămân eu după două mandate Iohannis:

*captură ecran Youtube Euronews Romania, extras din vizita președintelui României în Zanzibar

Bine, am mai rămas și cu nesfârșitele presupuneri ale presei autohtone despre costurile și rosturile avioanelor private pe care le tot închiriază președintele nostru, în lipsa unui avion prezidențial. Nota redacției: în Europa noi și Albania nu avem avion prezidențial, Italia are 7 sau 8. Că nah, le mai folosesc și premierii, și miniștrii, și europarlamentarii, etc. Eu aici chiar nu sunt pe aceeași lungime de undă cu corul plângerii din presă că vai cu ce avion zboară Iohannis. Mi se pare firesc să circule cu o cursă privată, fie închiriată, fie a statului, ca un demnitar suprem al statului român. Ai nevoie de confort și relaxare să nu ajungi la destinație cu crampe la spate și transpirat, să poți lucra din secunda doi după aterizare în slujba statului care te-a trimis acolo.

Nu mi se pare normal să faci din asta un mare secret.

Nu mi se pare normal să nu vii în fața cetățeanului care îți finanțează excursiile în țări calde, fără mari schimburi economice cu România, cu niște rezultate ale vizitelor. A, dacă te duci în vacanță personală, în concediu, pe banii tăi, e fix treaba ta cum îi cheltui. Când însă te plimbi pe banii mei, am dreptul la o minimă informare.

Minimă informare care trebuie s-o spun, în aceste două mandate Iohannis, la mine n-a ajuns. Și eu mă consider un om destul de ancorat în realitate, și oarecum informat. Eu nu pot spune că pot identifica nu trei, nu două, nici măcar un singur moment de strălucire în politica externă de care să-mi aduc aminte, despre Iohannis. Ele probabil există, dar au fost făcute pe șest, fără tam-tam, și probabil nepoții noștrii le vor afla din cărțile de istorie. Eu vreau rezultate, vreau schimburi economice, vreau delegații numeroase cu ziariști, miniștrii, consilieri și tot alaiul de care e nevoie pentru a fructifica aceset momente unice.

Iar ce mi se pare mult mai trist este faptul că această lipsă de comunicare și transparență publică a președintelui Iohannis este un semnal pentru restul clasei politice: Ne-am văzut cu sacii în căruță la vot? Gata, nu trebuie să mai dăm nici o socoteală! Cum de ce? Păi dacă nici Iohannis nu spune pe unde se duce și ce face, noi de ce să spunem?

În total contrast mi se pare vizita premierului Ciolacu, necunoscător al limbii lui Shakespeare, care cu tupeu merge cu pleiadă de miniștri în state și se întâlnește cu oamenii grei din politica de peste ocean. Asta, cu tot respectul pentru ambele funcții din stat, nu e treabă de prim-ministru. E treabă de președinte.

Care președinte preferă escalele la scăldătoare în țări calde, în locul vizitelor de substanță cu greii planetei.

Portretul președintelui aruncat cu tot cu un băștinaș în ocean rămâne în istorie și în mentalul colectiv ca modul în care s-au cheltuit banii noștri. Pe niște mofturi. Păcat.

România trebuie să se schimbe din temelii ep. 11. Comasarea

By on 28/09/2023

Azi avem temă grea. Comasarea.

O temă foarte actuală, a cărei dezbatere mi-a fost provocată de excelentul material ProTv de la România, Te iubesc:


România cheltuie 40 miliarde lei – 8 miliarde de EUR, anual, cu finanțarea datoriilor autorităților locale și județene care nu se pot autosusține financiar. Din bugetul total de 110 miliarde de EUR cheltuieli bugetare totale pe 2022, 8 miliarde sunt o mare gaură neagră pe care nu ne-o mai putem permite, pentru că veniturile au fost de doar 93 de miliarde. Adică avem un deficit de 17 miliarde de EUR anual, din care mai bine de jumătate (opt, iată) se duc pe apa Sâmbetei. Ce înseamnă deficit? Înseamnă că statul trebuie să se împrumute de la bănci ca să acopere cele 17 miliarde. La care se vor adăuga dobânzi, că nici o instituție financiară nu e asociație caritabilă.

Acum, eu sunt de acord ca statul să facă datorii publice, chiar și mari, dacă banii respectivi sunt investiți în ceva lucrativ, care va aduce profit. Adică în dezvoltare. Uite, de exemplu, autostrăzi. Dacă vine primul ministru la noi, și spune așa: Guvernul a luat decizia să mai construiască, pe lângă cei 1000 de km de autostradă pe care îi avem, încă 2000 pentru că aici ar fi un sweet spot pentru o dezvoltare armonioasă a țării, și pentru asta trebuie să ne îndatorăm, dar am calculat că se va produce creștere economică datorită acestor investiții și în 10 ani ne scoatem banii cu tot cu dobânzi; eu aș spune un mare da.

Dar dacă guvernul spune: avem niște cheltuieli cu salarii și încălzirea pe care nu ni le permitem, dar trebuie să luam bani cu împrumut și să mai plătim și dobândă, și în fiecare an va trebui să facem la fel; eu voi spune nu clar.


Ce e de făcut în acest sens?


Se propun în spațiul public o serie de bareme de populație minimă pentru comasarea administrațiilor care funcționează pe pierdere, ba să nu mai fie comune sub 5000 mii de locuitori, ba să nu mai fie orașe sub 10.000.
Nu știu dacă asta e soluția neapărat.
Mai degrabă eu aș căuta o soluție flexibilă, în care primăriile să fie ajutate să se autosusțină financiar din taxele și impozitele locale, prin diverse metode, reduceri de personal, muncă part-time, muncă voluntară neplătită, angajarea la mai multe primării adiacente a unui specialist pe un anumit domeniu, și mai ales digitalizarea, care poate prelua foarte multe din costurile de funcționare.
Iar criteriul de comasare să nu fie un barem arbitrar de număr de locuitori, ci criteriul performanței financiare. Pentru că poți avea cazuri în care o comună cu 2500 de locuitori, bine plasată și manageriată, să performeze financiar mai bine decât una de 7000 în creierul munților.
Bineînțeles, un barem minim minimorum ca să nu mai existe cazuri ca cel al comunei Bătrâna – comuna cu 67 de locuitori – trebuie să existe, pentru simplu fapt că de exemplu ai nevoie de 200 de semnături ca să poți candida independent.
Dar principalul criteriu al unei eventuale comasări și reorganizări teritoriale noi în județe ar trebui să fie strict cel financiar: te descurci să te autosusții financiari, meriți să exiști. Altfel, faliment și cetățenii se vor vedea nevoiți să suporte din buzunar costurile datoriilor. Moment în care s-ar putea să fie puși în fața unei decizii radicale: Mai vrem sau nu să fim comună/oraș/județ? Vreau să plătesc lunar datoriile primăriei falimentare către furnizori, doar ca să scrie pe clădire că e primărie? Mă încălzește cu ceva?
Pe noi ceilați, care plătim din sudoarea frunții și a spinării 40 de miliarde de lei anual pe astupat găuri inutil, în loc să progresăm de acești bani, în loc să avem școli și spitale și șosele și siguranță și justiție, nu ne doare?
Aș propune la modul serios o perioadă scurtă, de 1-2 exerciții financiare în care să se modeleze și optimizeze ce primării se pot autosusține, iar ce este evident falimentar să fie reorganizat după această perioadă de test. Aici includem comune, orașe, județe.


Altfel, dacă nu facem nimic, ne ducem cu țară cu tot de râpă.

Mi-a plăcut o idee preluată de pe internet, care descrie într-o analogie foarte vizuală desfrâul bugetar ce se întâmplă acum: „Imaginează-ți că cinezi la restaurant cu familia sau prietenii, o masă normală, modestă, nimic ieșit din comun. Lângă tine o gașcă veselă petrece în stil mare cu șampanie și caviar, comandă cele mai scumpe feluri din meniu, bea și chefuiesțe, iar la finalul chiolhanului chelnerul îți aduce, pe lângă nota ta, și nota lor de plată.”


Idei?

România trebuie să se schimbe din temelii ep.10. Sistemul sanitar

By on 20/08/2023

Mi-am petrecut minivacanța de Sf. Maria în spital. Din cauza colecistului plin de pietre eram programat pe 12 Septembrie la operație în Slobozia, dar din cauza agravării bolii a trebuit să fiu operat în regim de semi-urgență. Cum la noi programul operator era plin, probabil și din cauza perioadei de concedii cauzate de August+minivacanță, chirurgul meu (dr. Tuhari – mari mulțumiri pe acestă cale) mi-a recomandat internarea la Institutul Clinic Fundeni, la dr. Daniel Gavrilă.

Zis și făcut, mă internez la Fundeni, dr. Gavrilă mă trimite la diverse investigații și decide operația a doua zi – colecistul nu mai avea răbdare cu mine. Eram programat de dimineață, dar din cauza apariției unei urgențe majore (urgențe ce pun viața în pericol și trebuie operate imediat) operația mea se amână până seara la 18:00. Cu toate acestea, deși era în seara dumnealui liberă, dr. Gavrilă și-o sacrifică pentru mine.

Nu există text de recunoștiință pe care să-l pot scrie pentru dumnealui. Cuvintele sunt sărace.

Aceeași dedicare, pasiune, empatie umană și profesionalism l-am văzut la întregul personal. De la secțiile Chirurgie și ATI unde am fost internat, până la CT, Ecografie, Cardiologie, Gastroenterologie și Radiologie unde am făcut numeroase teste, toată lumea s-a purtat absolut admirabil. Jos pălăria! Lumea spune că am avut eu noroc și nu e chiar așa. Eu doar descriu experiența personală și interacțiunea pe care am avut-o în 6 zile cu zeci de oameni.

Nu am putut însă să nu remarc că starea secției de Chirurgie, în care mi-am petrecut majoritatea timpului era, nu jalnică, ci sub orice critică, având în vedere rangul de spital universitar, și mai ales având în vedere faptul că într-o secție de chirurgie, unde vorbim de plăgi proaspăt operate, nivelul de igienă al clădirii ar trebui să fie unul extrem.

Salonul era suprapopulat, într-un salon de 4 paturi (am dedus că era de 4 pentru că erau 4 instalații de gaze medicale) erau înghesuite 6 paturi. Când trebuiau puse perfuzii, asistenții trebuiau să se strecoare printre paturile lipite, de multe ori fiind nevoiți să mute paturile pentru a putea intra.

Singurele echipamente medicale din salon erau niște stative de perfuzii, ale căror brațe, odată mobile și ajustabile pe înălțime, erau acoperite cu multe straturi de vopsea, cu robineții de reglaj cu tot:

Pe unul din pereți se vedeau urmele unor infiltrații de apă, și în ciuda multelor revopsiri stratul se exfolia.

Caloriferele, în unele secții de o vârstă cu spitalul (1959) erau din fontă și ruginite. Aerul condiționat din salon era antic și nefuncțional, ne-am răcorit în după-amiezile caniculare cu un ventilator pus pe un frigider. Jaluzelele, singura urmă a unei modernizări (făcută probabil când s-au montat termopane), erau nefuncționale. Singura modalitate de a apăra de soare era să pleci din pat.

Unul din aspectele cele mai importante, pe lângă suprapopulare, era lipsa completă de confort. Paturile erau foarte vechi, nu se puteau ajusta, al meu pe mijloc avea un crater (provocat probabil de zecile de mii de nopți dormite în el) în care alunecam constant până mă opream cu picioarele în tăblie. Confortul auditiv era 0. Știința proiectării acustice nu se descoperise în 1959, așa că holurile și saloanele erau niște uriașe camere de rezonanță, în care până și zgomtul unei găleți trăntite pe hol scula din morți toată secția. Nu exista un luminat ambiental, așa că personalul, din empatie, de multe ori noaptea aprindea blitz-ul telefoanelor când venea să verifice perfuziile, pentru a nu aprinde neoanele albastre puternice din tavan și a evita astfel să ne trezească pe toți.

Saloanele, cu excepția câtorva rezerve, nu aveau toaletă proprie, doar o chiuvetă. Pe holuri erau zone cu plăcile de faianță desprinse sau lipsă. La fiecare ușă exista o antică lumină de veghe (nefuncțională) sau alarmă, probabil o semnalizare (ELBA- fabricată la Timișoara) de autobuz sau camion. Din 1959, ca și clădirea.

Să mai spun că grație lucrărilor la termoficarea Bucureștiului ne-am spălat cu apă rece? Mi se pare inadmisibil ca un spital de acest calibru să nu aibă propria centrală termică. Repet igiena, pre și post operatorie, dar și cea generală, sunt de importanță maximă în evoluția pacieților.

Din fericire, secția în care am poposit vremelnic urmează să intre într-un program de remodernizare prin fundația lui Codin Maticiuc, prin recompartimentarea saloanelor, dotarea cu toalete proprii a fiecărui salon și dotarea cu mobilier și aparatură modernă.

Voi deveni un donator constant al acestei inițiative, link aici.

Concluziile experienței mele:

  • sistemul medical din Romania este subfinanțat
  • sistemul medical suferă grav din cauza lipsei de personal, care este prost plătit și preferă vestul Europei pe salarii de minim 2 ori mai mari
  • sistemul medical nu este considerat o prioritate de către mai-marii țării. Marile investiții se fac la inițiative private, din donații sau sponsorizări. Nu s-a construit nici un spital nou în ultimii 33 de ani, singura inițiativă este una privată, a asociației Dăruiește Viața, se numește, sugestiv, „Noi facem un spital” – primul spital național de copii pentru cancer, boli grave și traumă.
  • Sistemul medical nu este condus profesionist. Nu există o poziție de manager al unității sanitare care să fie luată în serios și pusă pe poziție la adevărata ei valoare. Din cauza descentralizării și politizării posturilor, de multe ori aceste poziții sunt ocupate de politruci sau sinecuriști „numiți” pe linie de partid, oameni comozi care ascultă ordinele, care fac achiziții „de unde trebuie” și iau decizii în favoarea „cui trebuie” , în nici un caz în favoarea pacienților plătitori de CASS. Ne aducem cu toții aminte cazul femeii care a născut pe stradă.
  • Descentralizarea a fost o mare greșeală

Romania trebuie să se schimbe din temelii, iar unele din schimbările fundamentale pe care trebuie să le facă sunt cele legate de sistemele sanitar și educațional. Acestea trebuie scoase de sub tutela politicienilor locali și reintegrate la ministerele de resort. Sau privatizate.

Punerea unor sisteme esențiale funcționării unui stat, sub puterea aleșilor locali, care cu toate bunele intenții nu au habar de management sanitar sau educațional, denotă o lipsă de responsabilitate vecină cu penalul. Să lași să funcționeze lucrurile în acest mod în continuare, denotă iar o iresponsabilitate criminală. Nu se mai poate continua în acest mod. E falimentar.

Știu că sunt cuvinte dure, dar se înmulțesc cazurile în presă cu oameni morți la ușa spitalului sau a camerei de primiri urgențe pentru că nu a avut cine să-i salveze.

Închei totuși acest articol cu o notă de adâncă recunoștiință pentru oameni. Oamenii care, deși prost plătiți și sclavagiți ca pe plantația de trestie de zahăr, au ales să rămână în țară și să-și practice meseria, atât cât se mai poate.

Lor le datorez că stau azi relaxat și scriu pe blog.

Mulțumesc dr. Gavrilă și întregului colectiv de la IC Fundeni, dr. Tuhari și colectivului de la Spitalul Județean de Urgență Ialomița.

România trebuie să se schimbe din temelii ep9. De ce am ajuns să naștem pe stradă?

By on 02/08/2023

  1. Am ajuns să naștem pe stradă pentru că nu ne pasă.

Această țară și acest popor suferă încă grav de racilele mentale ale comunismului, adânc implantate în mentalul colectiv în zeci de ani. Una dintre ele este lipsa de empatie pentru cei din jur.

În comunism, dacă voiai să supraviețuiești, avei de urmat o regulă simplă, regula „fiecare pentru el”. Cum începea să-ți pese de diverse chestii erai luat la ochi de partid. „Ce-ți pasă ție?”, „Vezi-ți de treaba ta!”, „Vezi că ăștia ca tine care-și bagă nasul peste tot o termină prost!” erau sfaturi „prietenești” pe care ți le dădeau binevoitorii, ori de la „partid”, ori, dacă nu te potoleai, de la „secu”.

Trebuia să fii docil, să asculți de partid, să nu ai idei, să nu ai inițiative, să fii omul nou, gri și uniform care nu cauzează tulburări. De nici un fel. Pentru că tulburările sunt ceva ce nici un regim dictatorial nu acceptă.

Empatia poporului român se rezumă, în marea majoritate a cazurilor, la apexul propriei burți – iar asta se vede extrem de bine la politicieni. Cum s-a terminat vârful burții, cum s-a epuizat păsarea. Bine, mai există oameni cărora le pasă, eventual, și de membrii familiei. Unora, foarte puțini, le mai pasă și de familia extinsă, eventual de prieteni, posibil și de colegi.

Există și o minoritate, extrem de mică, am estimat-o eu într-un articol la 1 la mie, cărora le pasă și de țară, care iau poziție pe rețele de socializare, care ies la proteste când un politician încearcă să legalizeze corupția, etc.

2. Am ajuns să naștem pe stradă pentru că am înlocuit principiile.

Principiul sănătos după care ar trebui să funcționeze ocuparea unui post public într-o societate, indiferent de nivelul postului, este meritocrația. Și prin meritocrație se pot înțelege următoarele, fără a se limita la ele, vă invit să mai identificați și altele:

  • formarea profesională – tu meriți să ocupi un post de tâmplar dacă ai făcut școala de tâmplari, pentru că ai dobândit niște abilități profesionale de a prelucra lemnul.
  • experiența – tu meriți să ocupi un post de șef de secție într-un spital pentru că ai cea mai bogată experiență profesională, te-ai întâlnit în zeci de ani de meserie cu toate tipurile posibile de cazuri și situații, și ești pur și simplu cel mai capabil să le faci față
  • realizările profesionale – tu meriți să ocupi un post de director al unei instituții publice sau companii de stat dacă ai în spate un CV cu realizări pe poziții de management – fiind bine știut că o poziție de manager (fie el și de spital) este cu totul alta, și necesită altă formare profesională de cât cea de medic. Tu ca manager ai niște obiective de atins, cu niște resurse (buget, colectiv, mijloace fixe, etc) – nu stau să fac acum teoria managementului, sunt alții mai în măsură să o facă.
  • reputația profesională – tu meriți să ocupi un post academic sau în cercetare sau universitar pentru că ți-ai dedicat viața sau cariera studiului unui domeniu, ai scris zeci de lucrări, ai descoperit sau inventat lucriri noi și așa mai departe
  • o minte sclipitoare, genială – aceștia sunt extrem de puțini și îi racolează mediul privat cu ani înainte să audă mediul de stat de ei, așa că nu vă facți griji pentru ei, au viitorul asigurat

Ați înțeles ideea de bază a meritocrației și a rolului ei în ocuparea pozițiilor în sistemul public.

În sistemul privat, unde eu activez de zeci de ani, treaba asta s-a înțeles de foarte mult timp – nu prestezi, nu pui pâine pe masă, a așa de simplu.

În schimb, la noi, s-a perpetual sistemul PCR. Nu, nu, nu Partdul Comunist Român, ci Pile-Cunoștiințe-Relații, așa cum periorativ era (și în șoaptă, că te legau) denumit partidul unic și minunat.

Sistemul de putere din comunism era unul piramidal, bazat pe loialitate și obediență totală. Ceaușescu avea o nomenclatură (Comitetul Central) – oameni extrem de puternici care făceau legea în țară, veneau apoi secretarii de partid județeni care făceau legea în județ, apoi veneau diverșii directori de diverse. Totul se unea în pumnul de fier al „Cabinetului Doi” – Elena Ceaușescu, unde se luau marea majoritate a deciziilor. Ceaușescu însuși era deranjat doar în cazuri de maximă importanță.

Tot acest sistem de putere avea în comun faptul că accesul la el era destinat strict pe baza apartenenței la partidul comunist. Erai membru PCR – primeai apartament preferențial. Voiai să pleci la muncă în țările partenere – Libia, Irak, Siria, etc? Trebuia să fii obligatoriu membru de partid. Voiai să avansezi pe scara profesională? A, dar nu aveți cum să fiți șef de secție, tovarășu` Gorunescu, trebuia întâi să vă faceți membru de partid. Hai fuguța la etajul 2 la cabinet, vă scoateți carnet și veniți la noi la personal să vă depuneți dosarul.

Ei bine, timp de 40 și ceva de ani, din 47 până în 89, dreptul de a fi șef de secție sau șef de ce vreți voi, a fost înlocuit din profesionalism, experiență și rezultate cu loialitatea (a se citi pupincurismul) de partid.

Din păcate, același principiu se aplică și azi în cazul multor „numiri” pe post. Însuși termenul de „numire” pe post mie îmi provoacă o reacție viscerală. Ce e aia numire? Te uiți așa, de sus, peste o mulțime de oameni care așteaptă înfrigurați, și îl vezi pe Gorunescu. Tu! Te numesc! Fără nici un criteriu, fără nimic, hodoronc-tronc. Îl pun pe ăsta director că e de la noi din partid, e băiat bun și ascultător, că avem nevoie de el să ne rezolve niște chestii, să ne întoarcă niște favoruri, să angajeze pe cine vrem noi, și nu în ultimul rând să facem și noi bani, să ne iasă combinațiile, să facem treabă, că d-aia am câștigat alegerile, nu?

Apexul de la punctul 1, remember?

Această țară nu se va face bine până cănd mentalitatea de loialitate și apartenență de grup (mafiot, de gașcă, de partid, de ce vreți voi) nu va fi înlocuită cu meritocrația, atunci când vorbim de ocuparea unei poziții în ierarhia socială, și nu numai.

Unul din exemplele de care politicienii se feresc ca dracul de tămâie este votul uninominal. Pentru că acolo, iată, ești complet gol și dezvelit în fața electoratului. Tu cu realizările tale. Nu te mai poți ascunde comod în faldurile catifelei roșii de partid, pulpana călduță a grupului nu mai e acolo să-ți împingă ștampila pe buletinul de vot. Ai făcut ceva concret pentru oraș ca să fii consilier, să zicem? Ai dat de mâncare la pisicuțele străzii? Ai plantat un pom? Ai ajutat niște oameni fără speranță? Etc? Ai dovedit empatie și că-ți pasă de semenii tăi? N-ai. Ai lipit afișe și ai pupat cururi.

Iertați-mi vă rog limbajul pe alocuri dur, dar în cazul în care n-ați observat am ajuns să naștem pe stradă. În curând vom fi operați pe stradă de niște binevoitori, iar copii noștrii vor face lecții în stradă cu trecătorii.

Tu ce Românie îți dorești?

Una bazată pe meritocrație și empatie, sau una bazată pe loialitatea de grup?

Pentru că ambele nu pot coexista. Nu mai pot. Va trebui să alegi.

Ce am înțeles eu din tentativa de lovitură de stat de ieri din Rusia

By on 25/06/2023

Am putut trage niște concluzii personale:


– Putin a fost umilit public. Din postura de tătuc, țar, Alfa și Omega al Rusiei, s-a ales praful. A ieșit speriat la televizor cerând încetarea rebeliunii, iar acordul de încetare a poveștii a fost negociat strălucit de Lukașenko, care acum e pe cai mari.


– Ministerul de război al Rusiei a fost umilit public. Wagner a „cucerit” sute de kilometri de teritoriu și două orașe de peste 1 mil locuitori în doar 24 de ore, din care unul (Rostov-pe-Don) este cartierul general și hub-ul de aprovizionare al frontului din Ucraina. A, și în timp ce făcea asta a dat jos și niște elicoptere și un avion de supraveghere electronică. A, și nu pățește nimeni nimic, viețile pierdute și pagubele materiale de sute de milioane de dolari au fost trecute la victime colaterale – așa e în război.

-Serviciile secrete ruse (în principal FSB) au fost încă o dată luate prin surprindere – aproape totală aș putea spune, fiind un indicator foarte bun al nepotismului, servilismului și deprofesionalizării din sistem, care este una din principalele efecte ale unei dictaturi. Se instalează în funcții de conducere oameni servili, acesta fiind criteriul, nu profesionalismul.


– Ucraina a înțeles foarte bine că rușii nu mai au nici un fel de rezerve militare în adâncime, practic ce există acum prezent pe frontul din Ucraina este toată armata rusă activă și capabilă de luptă. Cei 1 milion de militari cu care se laudă numeric Ministerul de război rus sunt ori personal tehnic, ori alocați la arme de unde nu pot fi scoși (nucleare, aviație, flotă, etc) ori, mai mult ca sigur, o haită enormă de funcționărime care a căpușat foarte adânc și oligarhico-mafiot sistemul de apărare.


– Ucraina a mai înțeles și că tehnica de luptă rusească prezentă pe front este cam toată cea disponibilă, din moment ce Kremlinul a folosit camioane portocalii umplute cu nisip și excavatoare să sape șanțuri în șosele, în loc să trimită tancuri și avioane pentru a neutraliza din fașă lovitura. Nu mai e nimic disponibil în „marea Rusie” pe adâncime, care să mai poată fi adus pe front. Aștept cu interes meme-uri cu camioane portocalii blocând calea tancurilor Abrams, Leopard și Challenger.

– Rusul de rând a primit, dintr-o sursă extrem de apreciată – Prigojin – adevărul gol-goluț despre războiul din Ucraina. Adevăr pe care Putin și FSB-ul s-au chinuit 1 an și ceva să-l ambaleze propagandistic. Și anume că este un război de agresiune, neprovocat, în care se trimit la moarte sigură zeci și sute de mii de ruși, inutil. Mai mult ca sigur după această tentativă de lovitură de stat, ritmul înscrierilor benevole în armata rusă va pica abrupt, și procentul rușilor care susțin „operațiunea militară specială” va pica la fel de abrupt. Încă o dată susțin ceea ce am susținut de la bun început că unul din scenariile plauzibile de oprire a acestui război va fi atunci când rusul de rând se va constitui într-o masă critică de nemulțumire care să constrângă Kremlinul să retragă trupele.

Poate cel mai important: Există în Rusia niște forțe destul de mari – să nu ne amăgim că Prigojin e singur în povestea asta, un fel de Robin Hood împotriva tuturor, iar fisurile dintre ele tocmai au devenit vizibile din satelit.

„Marele imperiu rus” nu e altceva decât un vulcan pe cale de erupție, ținut în loc de un dop de magmă fierbinte, pietrificată, care s-a crăpat momentan și a eliberat nițel presiunea gazelor sulfuroase. Ca la orice vulcan activ, poate avea loc o erupție de lavă liniștită -varianta ideală, sau, dacă dopul de piatră e prea bine înfipt în conul vulcanic, se poate întâmpla o explozie catastrofică, de tipul Krakatoa 1883, care poate distruge complet vulcanul.

De asta din urmă mie personal mi-e teamă.

De ce cred eu că actuala sperietoare cu „grânele din Ucraina” este un băț băgat prin gard de la Moscova

By on 01/04/2023

Dacă nu ai trăit într-un turn de sticlă ai aflat probabil de „problema” grânelor din Ucraina care au „invadat” piețele limitrofe – România, Bulgaria, etc și au cauzat căderea prețului, probleme logistice și proteste ale fermierilor.

Zilele trecute am asistat în persoană la un astfel de protest, la Silistra, în care un număr de tractoare blocaseră accesul într-un terminal portuar prin care s-ar fi importat grâne din Ucraina. Pe mesajele printate color din cabinele tractoarelor era scris: „Mâncare bulgară fără OMG (organisme modificate genetic), pesticide interzise și radiații.”

Cuvântul care mi-a produs o ridicare din sprâncene a fost evident „radiații”. Doar nu-și imaginează cineva că se cultivă cereale în zona interzisă de la Cernobâl, ba că mai mult, se și recoltează și apoi se vând. Dacă la OMG sau depășiri la pesticide hai să spunem că ar putea fi deschisă o discuție și aduse argumente, la partea cu radiații chiar mi se părea prea gogonată, chiar și pentru un propagandist bolșevic.

Dar am verificat la traderi, și surpriză, îngrijorarea cu radiații este reală, în sensul că nici un vapor sau transport nu pleacă din Ucraina, nu de ieri de azi, ci de ani de zile, fără a avea raportul de radiații. Niciodată nu au fost probleme, dar cu toate acestea testele se fac în continuare, pentru simplul motiv că, după catastrofa de la Cernobâl din 1986, Ucraina este o țară în care o parte a teritoriului este cu risc radioactiv, și nici un comerciant serios nu poate face abstracție de acest risc.

Mai mult decât atât, clienții finali din România, procesatorii, zootehnia, ș.a.m.d. cer teste foarte stricte la marfa de proveniență UKR pentru OMG, pesticide, toxine, boli, etc. Din același motiv că nimeni nu-și asumă riscul de a-și contamina produsul finit folosind materie primă contaminată cu diverse. Pentru că un astfel de produs finit contaminat, pus pe piața UE, poate reprezenta falimentul unei companii.

Am discutat cu, citit opinii și cerut păreri de la traderi apropo de impactul cerealelor din Ucraina, răspunsul este că nu ele fac prețul sau nu modifică în mod esențial prețul, ci prețul este un fenomen mondial reglat de echilibrul fin dintre cerere și ofertă. Impact pe logistică nu este momentan, poți închiria logistică relativ ușor în România. Există un ușor impact pe spațiile de depozitare comerciale și de trading. Grosul comerțului din Ucraina se face prin coridorul naval din Marea Neagră, pe vase de dimensiune medie, către piețele adiacente Mediteranei. Nimic schimbat față de anii precedenți, în afară de modificarea volumelor datorită zonelor ocupate sau în conflict și sincopele din cauza războiului care au sistat temporar transportul naval.

Overall, deși au existat și la noi voci tendințe și tentative de a organiza proteste ale fermierilor, se pare că fermierii din România sunt mai bine informați și nu au plecat pe fenta propagandei. Până acum, deși sunt anunțate și la noi proteste în vămi și portul Constanța.

Care a fost declic-ul final când am realizat că e foarte posibil să fie propagandă rusă?

Cei care-mi urmăresc postările știu că sunt preocupat de războiul din Ucraina și mă informez constant cu evoluția frontului. Ca orice om care vrea să fie bine informat, accesez atât sursele din Ucraina, cât și sursele din Rusia, pentru că întotdeauna e bine să citești ambele variante ale unei povești, ca să poți intui unde este adevărul. Care este foarte greu de decelat în război, pentru că există o firească cenzură a militarilor asupra operațiunilor, care ține evident de securitate.

Unul din canalele rusești de Telegram bine informate, care dau zilnic rapoarte despre linia frontului, este @Rybar. Este un canal de milblogging cu specialiști militari care au acces la informații din interior, bineînțeles atent filtrate de serviciile secrete de la Kremlin – ne aducem cu toții aminte de întâlnirea lui Putin cu influencerii naționaliști și milbloggerii rusi din toamnă când o cam luaseră pe arătură cu criticile la adresa „operațiunii speciale” care mergea dezastruos pentru Rusia, cu retragerile din Harkov și Kherson. I-a chemat la un meeting „prietenesc” la Kremlin, le-a explicat cine este șeful informației în spațiul digital, toată lumea s-a executat, se raportează doar pozitiv de acum încolo, producția la hectar măreață. Știm cum funcționează, am trăit în dictatură.

Ei bine, pe acest canal apare un filmuleț de propagandă, cu muzică „ta-da-ta-dam”, cu tobe, cu voce declamatoare a ce? A operațiunilor de luptă de pe front? Nope. A protestelor fermierilor din Bulgaria împotriva cerealelor din Ucraina. Un clip de 1 minut, cu grafică complexă digitală, sunet, microfon, studio, comentator profesionist, o adevărată producție video complexă. Nu e un filmuleț făcut într-o sufragerie. S-a muncit serios, ore bune de editare și procesare, dublare voce, muzică, grafică, etc. Bani, timp, efort, pentru ce?

Nu vă pun link-ul că nu vreau să le fac trafic gratis. Doar o captură de ecran:

Ce treabă avea un canal de militari care transmiteau despre război cu protestele din Bulgaria? Poate pentru faptul că orice portretizează Ucraina în mod negativ servește intereselor Moscovei? Bineînțeles. Avem un inamic comun cu fermierii bulgari: Ucraina cea rea care acum lovește în interesele europenilor care o ajută.

Care este logica acestor demersuri propagandistice?

Evident, crearea unei mase critice de nemulțumiți la adresa Ucrainei în țările țintă, și scăderea disponibilității partenerilor europeni de a ajuta și finanța apărarea Ucrainei în fața agresiunii ruse.

Războiul hibrid al Rusiei împotriva tuturor nu este ceva nou, ei exploatează atent orice slăbiciuni identificate care le sunt de folos. Kremlinul monitorizează religia, legislația, migrația, economia, toate fenomenele din toate domeniile și încearcă, prin agenții de influență pe care îi are, direcți sau indirecți – acei „idioți utili – usefull idiots”, să influențeze evoluțiile în interesul propriu.

Va fi interesant de urmărit, în perioada imediat următoare, acest filon. Deja în media a apărut o „scrisoare” a statelor care cer introducerea de taxe pentru cerealele din Ucraina.

De final, o precizare importantă, acestea sunt strict ideile mele personale. Poți argumeta: Gorunescu ești paranoic, vezi conspirații rusești peste tot, dar asta cu cerealele din Ucraina n-are nici o treabă, e un fenomen pe bune. Ca de obicei vă aștept în comentarii, nu am nici o problemă cu diversitatea de idei.

Exemplu simplu: Prețul mondial al florii soarelui este dat de prețul uleiului de floarea soarelui. Care preț al uleiului de floarea soarelui este legat strâns de cele ale uleiului de soia, de palmier, de rapiță, de arahide și de alte plante oleaginoase – toate fiind uleiuri vegetale comestibile. Da Ucraina este un producător major de floarea-soarelui, cu 10 milioane de tone în 2022, dintr-un total estimat la 50,3 milioane tone. Știți cât a fost producția de soia mondială în 2022? 375 de milioane de tone, cu Brazilia pe primul loc cu 153 milioane tone. Cea de ulei de palmier? 77,5 milioane tone, cu Indonezia cu o producție de 45,5 milioane tone.

Uitați-vă pe etichetele majorității produselor de patiserie, biscuiți, panificație, dulciuri, chipsuri, grisine, covrigi, înghețate, etc și veți constata cu surprindere că sunt fabricate cu ulei de palmier, nu de floarea-soarelui. Piața de aluat congelat folosește masiv ulei de palmier, așa că sunt șanse mari ca covrigii cu mac din colțul străzii sau croasant-ele de la cafeaua de dimineață să vină parțial din Indonezia, Malaiezia sau Tailanda, nu din Ucraina. Din multe motive, dar în principal din motive de preț.

Da, Ucraina este un mare producător de grâu, veți spune, și unul din marii exportatori. Da corect, dar nu face ea prețul (se pare că pe zona noastră – bazinul mării Negre – Rusia are istoric cuvântul final), Ucraina are doar 3% din producția mondială. 21 milioane tone dintr-un total de 788,94 milioane tone, sursa USDA:

PS: Pentru fermierii români afectați de scăderea prețurilor am următorul sfat, venit din sfera oamenilor care se pricep: Urmăriți cu atenție fenomenul, informați-vă din surse serioase despre evoluția recoltelor, exporturilor, prețurilor și impactul diverselor țări și piețe asupra lor. Tradingul de cereale este o meserie complet diferită față de agricultură, cu mecanisme fine care țin de foarte mulți parametri diferiți, și un pariu greșit pe comerțul cu cereale poate șterge cu ușurință un an de trudă pe câmp.

Fiți foarte atenți la cei care vor să vă folosească fricile și nesiguranțele pentru scopurile lor. Este comod să arăți cu degetul spre un vinovat de serviciu care ți-a fost servit pe tavă, printr-un clip pe telefon sau luare de poziție din media sau din online, fără să treci datele prin filtrul propriu al unei analize detaliate.

Nu vă lăsați manipulați. Chestionați toată informația, verificați-o din mai multe surse serioase, de încredere. Este în joc viitorul, afacerea, familia, viața voastră.

România Afumată

By on 20/02/2023

Pamflet

Doi cetățeni turmentați, unul pe bicicletă, unul pieton, își cărăbănesc pumni cu încetinitorul în mijlocul străzii.

Mă opresc amuzat, să-i las să termine. Sau măcar să-și mute ringul de box în afara carosabilului.

De pe terasa magazinului sătesc, fostă cooperație, îi privește cu un aer abulic un pensionar în baston. Lângă el, indiferent la spectacolul stradal, un altul dă pe gât cu gâlgâituri mari o sticlă de bere.

Prin ușa întredeschisă, deasupra căreia se mai disting încă urmele literelor COOP în tencuială, se vede omul de la tejghea. Este chiar el, Matache Măcelarul, cu mustață și sorț fost alb. Stă cu coatele sprijinite pe lemnul soios și uzat, de o culoare greu de ghicit, a văzut vopsea doar în anul deschiderii cooperației, în 67`. Se ceartă cu un client, aplecați amândoi asupra unui caiet cu datorii – evident mărul discordiei.

Nu apuc să văd finalul recuperării de creanțe bahice, pentru că scena bătăliei în reluare din stradă se mută pe acostament și-mi pot continua drumul. Pentru puțin timp, peste câteva sute de metri un alt cetățean bine „afumat” șerpuiește pe mijlocul drumului mai ceva ca un pârău de munte. Din sens opus pedalează disperat pe toată șoseaua un tânăr în vestă reflectorizată, ieșit din schimbul de noapte, să prindă deschis la Matache Măcelarul, că e Duminică – zi scurtă.

Deja 30 km/h e o viteză riscantă. Și a abia 11:00 dimineața, mai am 300 de km de făcut azi. Clar ajung diseară la destinație – îmi spun în gând.

În alt sat, mai departe, un fost biciclist, actual pieton care împinge bicicleta, vrea să traverseze drumul național. Este învins de panta de 2% profilată pentru scurgerea apei. Ajunge, sprijinit de coarnele bicicletei, până pe la jumătatea bandei mele. Își trage sufletul de la atâta efort apoi își sprijină coatele și restul corpului de cadru. Îl ocolesc pe la foarte mare distanță, gravitația acționează uneori imprevizibil. De la alcool niciodată nu cazi din prima, și aproape niciodată vertical, ci mult mai departe de locul în care te aflai când ai început să cazi.

Trei sate mai încolo, bărbații au dispărut, doborâți. E ora de siesta, toată populația masculină s-a retras la interior. Un grup de 4 bătrâne se întorc de la biserică sporovăind vesele. La niște sute de metri în spatele lor vine și Fefeleaga, înfofolită în negru, tot de la biserică, dar încet de tot, în baston, șontâcăind pe o parte. Nu mai poate ține pasul cu „tineretul” și oricum nu înțelege ce e atâta de comentat despre o slujbă care nu s-a mai schimbat din 89. „Ehe, când trăia bietu bărbati-miu ce viață era in sat! Acu, nici nu mai are cine să-ți spargă două lemne. Așteaptă-mă, bărbate, că acuș viu și eu. Acuș. Acuș…”

Cum ar putea fi evitate pe viitor accidente similare cu cel al autobuzului la pasajul Unirii

By on 24/12/2022

Întotdeauna când se întâmplă o tragedie rutieră (și nu numai) sunt mai mulți factori care o favorizează.

sursa imaginii

În cazul accidentului de autobuz de la Pasajul Unirii, soldat cu un deces, eu am identificat următorii factori, lista rămânând deschisă:

  1. Oboseala la volan – șoferul conducea de 16 ore
  2. Necunoașterea înălțimii propriului vehicul
  3. O presemnalizare insuficient gândită (e al 4-lea accident deja de depășire a gabaritului pe înălțime în doar câteva luni) – „nu am văzut indicatoarele” – ar fi declarat șoferul
  4. Un limitator de înălțime proiectat prost, de cineva fără cunoștințe elementare de fizică, care s-a rupt din fundațiile subdimensionate.
  5. Prostia umană.

O să detaliez puțin ultimul punct. O definiție hilară a persistenței în prostie este să repeți să faci același lucru și să speri la rezultate diferite. Pe 10 Septembrie 2022 același limitator a fost lovit de un tir și s-a comportat în același mod.

sursa imagine

Ce credeți, au păstrat design-ul evident fragil. Era evident o chestiune de timp până se ajungea la această tragedie.

Cum punctele 1, 2 și 5 sunt greu de rezolvat, mi-am concentrat atenția pe 3 și 4.

Ce se poate face? Ce se știe?

În USA, în perioada 2007-2017 au fost înregistrate mai mult de 3200 de coliziuni cu pod/tunel, cu costuri estimate la 1 miliard USD.

Există 3 tipuri de sisteme preventive pentru coliziunea cu poduri/tunele:

  1. Active – acestea includ sisteme de tipul detecție precoce, atât în vehicul cât și pe drum
  2. Pasive – semnalizare rutieră, marcaje pe poduri, panouri cu semnalizare variabilă
  3. Atenuare sau sacrificare – includ lanțuri/bare/table atârnate, sau grinzi fixe.

Sistemele active sunt eficiente 50-80%.
Semnalizarea pasivă – 10-20%.
Sistemele de sacrificare – 30-50%.

Costul instalării unui sistem activ – detecția precoce a unui vehicul peste înălțimea admisă – este mai mic decât costul reparării pagubelor rezultate din coliziuni.

Toate aceste informații și link-urile spre diversele studii, strategii, analize și rezultate sunt sintetizate într-un adevărat compendiu aici.

În Noua Zeelandă, s-a constatat că fenomenul este foarte extins și există o multitudine de măsuri care pot fi implementate pentru a limita sau reduce evenimentele de tipul lovirii podurilor. Ca fapt divers, au constatat că 32% din șoferi nu-și cunosc înălțimea vehiculului, 56% nu sunt preocupați de existența podurilor joase în selectarea rutei, 10% au folosit navigația, 31% nu au primit nici o recomandare de la angajator – vorbim aici evident de șoferii profesioniști ce au lovit poduri.

În UK „Grinzile de protecție împotriva coliziunii sunt instalații concepute pentru a absorbi forța de la un vehicul care impactează și astfel a proteja structura unui pod. Ca atare sunt în general construite în culeele podurilor existente deoarece Legea 18/1980 a autostrăzilor nu permite suporturi independente peste autostradă, deoarece ar crea un suplimentar și evitabil pericol pentru trafic.”

Extras din documentul „Prevention of Strikes on Bridges over Highways A Protocol for Highway Managers & Bridge Owners”

De final voi lăsa aici o compilație cu 11 foot 8 sau „can opener”, un pod cu înălțime joasă al cărui limitatoare sacrificiale sunt atât de solid construite (pentru a proteja podul) încât i-au conferit denumirea de deschizător de conserve:

Fenomenul era atât de frecvent, victime fiind majoritar șoferi profesioniști, încât s-a ajuns la ridicarea podului la 12 foot 4 (cu 8 inci sau aproximativ 20 cm).

Mai mult decât atât, s-a instalat un sistem activ cu senzoristică și panou led care scria mare că ai depășit înălțimea și trebuie să te întorci.

Credeți că au rezolvat problema?

Nu:

În schimb, sistemul de grinzi care trebui să salveze podul este extrem de solid construit, cu ranforsări oblice pe direcția vectorului compus de forța orizontală de impact a vehiculului cu forța rezultată din rotația „porții” în jurul fundației. Rezultă astfel un obiect care nu se distruge la impact, și care astfel reușește să oprească inclusiv camioane de zeci de tone.

Am văzut zilele aceste luări de poziție care mai de care, dar vreau să insist asupra uneia care spunea că aceste grinzi ar trebui să se autodistrugă dacă se depășește o anumită forță. Este o eroare foarte mare, pentru că un astfel de obiect cu masă de tone întregi, dacă este rupt la impact, se poate transforma în piese letale pentru participanții la traficul aglomerat din centrul capitalei (sau de oriunde).

Dacă tot pui grinzi fixe ca ultimă măsură de prevenire a impactului cu podul/pasajul/tunelul, acestea trebuie să fie calculate și ranforsate, ori oblic (ori încastrate în culeea podurilor ca în UK) astfel încât să rezulte un obiect indestructibil.

Dar, înainte de sacrificial barrier, trebuie să te asiguri că implementezi măsuri pasive și active care să reducă la minim impactul, fie și cu o grindă bine construită. Semnalizare rutieră pasivă dar vizibilă. Sisteme active de senzori cuplate cu semafoare de culoare roșie, galben intermitentă, panouri led de avertizare activă. Etc.

România are nevoie de o strategie de reducere a morților de pe șosele, iar infrastructura care iartă – „forgiving roads” ar trebui să fie una din componentele principale. În ultimii ani s-au făcut progrese notabile, de exemplu s-au tăiat pomii de pe marginea șoselelor naționale și europene, adevărate obstacole mortale în calea mașinilor ieșite de pe carosabil. O mică greșeală de pilotaj în anii 90 era o loterie care se putea termina prost. Eroarea umană există și va exista în continuare, iar proiectarea infrastructurii va trebui să țină cont de asta.

Este nevoie de cercetare, de brainstorming, de crearea de inițiative și organisme care să implementeze o astfel de strategie „zero accidente rutiere în România până în anul 20xx”. Politicul trebuie să se implice în asta, la modul foarte serios. La fel și specialiștii din domeniile conexe traficului rutier și nu numai.

Dar ceva trebuie făcut, pe principiul enunțat mai sus, pentru că nu poți să continui să nu faci nimic și să speri la alte rezultate, să speri că problemele vor dispărea de la sine sau că nu vor mai fi accidente sau că nu vor mai muri oameni.

Pentru că dacă nu faci nimic, oameni vor continua să moară inutil.

PS. Sper să nu mai monteze iar piesa aia odioasă. Please.