JO sunt întotdeauna un moment bun să vorbim despre sport, pentru că sunt un eveniment rar, odată la 4 ani, care catalizează întreaga atenție a mapamondului spre ideea de unitate și pace. Sunt acele momente rare când realizăm că întreaga specie Homo Sapiens este unitară, că nu există diferențe de rasă, religie, culoare politică sau orientare sexuală. Există o diferență de sex, absolut firească, dată de construcția anatomică și fiziologia diferite, și de care nu se împiedică nimeni.
Sunt (JO) de asemenea un moment bun să vorbim despre sport în România, câtă importanță îi dăm fiecare dintre noi individual, apoi colectiv ca societate, apoi prin reprezentanții noștri în parlament și guvern ca politici și bugetare.
Fac parte dintr-o generație privilegiată, a decrețeilor cu cheia la gât, care, neavând alte alternative de petrecere a timpului liber, trebuia să iasă din case (aveam doar 2 ore de program TV, seara de la 8 la 10) și să se miște. Nu existau smartphone-uri care să te țină țintuit de ecrane toată ziua, nu existau rețele sociale, nu exista nici măcar internet, cel puțin nu în forma de azi, de sistem nervos al omenirii. Dacă voiai să afli ceva, singura sursă serioasă erau cărțile, ziarele și revistele, radioul și televiziunea. Cu handicapul de rigoare – cenzura comunistă, care avea mare grijă să nu care cumva să ajungă ceva din vest la cetățeni.
Mai era un amănunt pentru care eram privilegiați, și anume alimentația. Mai toată lumea mânca gătit în casă din alimente neprocesate – fructe, legume și produse animale crescute în curte, sau pește cei cu această resursă la îndemână. Carnea în comerț era o raritate și se stătea la cozi enorme pentru orice. Așa că mai toată lumea cu bunici la țară (și cam toată lumea avea bunici la țară sau la curte, pentru că blocurile abia atunci se construiau în ritm masiv, generația părinților mei fiind prima cu apartament la bloc – bunicii locuiau în case) creștea o pasăre, un porc, o vită pentru lapte și brânză, punea un pom fructifer pentru dulceață și avea o grădină de zarzavaturi pentru proviziile care te făceau să treci iarna cu bine. Toate gospodinele aveau o cămară cu zacuște, murături, dulcețuri și alte bunătăți la borcan, gen carne la garniță. Hrana procesată și ultra procesată de azi, cu foarte mult zahăr și E-uri, nu exista, sau era în stadiu incipient, zahărul fiind o raritate care se dădea pe cartelă.
Astfel că, generația mea era una de slăbănogi veșnic flămânzi, hrăniți natural și mișcându-se de dimineața până seara. Până la liceu și înapoi făceam 3 km pe jos, cam cât e Slobozia de lungă. Nu știu dacă aveam 1-2 în clasă mai rotofei, nicidecum obezi.
Nu stau lucrurile la fel azi.
Mă uit pe stradă la generațiile actuale de copii, de toate vârstele, și văd, la îngrijorător de mulți, semnele supraponderalității, ca să mă exprim elegant. Se face mult mai puțină mișcare și se mănâncă mult mai consistent, cu mult zahăr adăugat, se beau mult prea multe sucuri dulci, fresh-uri și mai noul bubble tea. Zici că părinții vor să-și vadă copiii obezi, atâta bubble tea, înghețate și prăjituri le cumpără de mici. Vin astfel din spate generații predispuse, prin stil de viață sedentar și alimentație greșită, spre un inamic al vieții de calitate – sindromul metabolic. Care, nediagnosticat la timp, poate duce spre o pleiadă de boli grave – diabet, boli cardiovasculare, cancer, Alzheimer, ciroză, ovar poli chistic, etc.
Ce e de făcut?
Două lucruri.
1. Campanie de conștientizare că ne hrănim greșit. Sunt niște muguri pe la TV cu „evitați excesul de sare, zahăr și grăsimi” dar este foarte puțin spre deloc. Trebuie niște programe naționale de alimentație corectă, trebuie educație în școli, trebuie un cadru legislativ care să pună alimentele nesănătoase pe niște rafturi dedicate, la fel cum de exemplu există raion de băuturi alcoolice, așa ar trebui să existe raion de zaharoase, cu doze maxim recomandate zilnic.
2. Sport. Mișcare=sănătate, știe toată lumea. Dar ce facem pentru asta? Mai nimic. Declarații sforăitoare ale politicienilor când se câștigă o medalie de aur, promisiuni, apoi se așterne praful. Avem nevoie de mișcare pentru a ne întreține ambalajul în care locuim, iar asta ar trebui să fie o prioritate națională. Avem nevoie de bazine de înot olimpic, baze de canotaj (de exemplu, am propus de nenumărate ori Canalul Siderurgic Călărași ca o bază ideală de antrenament și competiție pentru canotaj), terenuri de tenis, handbal, baschet, săli de sport. Mai mult decât atât, avem nevoie de personalul care să le întrețină și care să antreneze generații întregi. Avem nevoie de un cadru legal care să promoveze educația fizică în școli.
Sportul egal bunăstare națională, egal mai puțin oameni predispuși la boli, pe scară largă, lucru care se traduce până la urmă în siguranță națională. Un popor bolnav în masă este un risc pe care nici un stat nu și-l poate asuma, nu îl poate gestiona financiar, și exact spre asta ne îndreptăm.
Lucrurile trebuie schimbate până nu e prea târziu, vă invit să reflectați la asta, cu toții, și haideți să luăm atitudine, noi societatea civilă, și măsuri, cei ce ne conduc vremelnic destinele.