Am constatat un lucru simplu, when shit hits the fan, oamenii se împart în două grupuri mari:

1 Grupul celor care caută soluții

2 Grupul celor care caută vinovați

Cei din primul grup de obicei reacționează cerebral, încearcă să realizeze cauzele evenimentului și automat creierul lor duce raționamentul spre căutarea de rezolvări pentru situația critică, sau pentru tragerea de învățături personale. Și nu e nimic în neregulă cu ei, nu sunt lipsiți de emoții sau compasiune, pur și simplu așa funcționează creierul lor într-o anume situație limită.

Cei din al doilea grup, mult mai numeros din constatările mele personale, reacționează emoțional, absolut firesc, iar una din primele reacții este să caute vinovați printre semenii umani. De ce? -v-ați întreba. Foarte simplu, pentru că experiența emoțională colectivă le spune că marea majoritate a dezastrelor colective sunt provocate de semenii lor. Și aici ne gândim la războaie în principal, la Siria, Afganistan, 9/11 și toată nebunia pe care a declanșat-o, holocaust, gulag, etc, you name it. Adică, dacă ceva major s-a întâmplat, e vina cuiva și acel cineva trebuie identificat și pus în imposibilitatea de a repeta acțiunea vătămătoare. În cultura populară românească se numește „țapul ispășitor”. Pentru că, și la noi, s-a realizat de mult, de când există expresia, că cineva trebuia sacrificat pentru a satisface nevoia de dreptate a maselor. Și nu e nimic în neregulă nici cu cel de-al doilea grup, nu sunt lipsiți de creier sau de capacitatea de procese cognitive superioare, pur și simplu așa funcționează creierul lor într-o anume situație limită.

Poate ați realizat repetarea din caracterizarea ambelor grupuri „pur și simplu așa funcționează creierul lor într-o anume situație limită”. Rețineți cuvântul „anume”, e foarte important. Nu e în neregulă să faci parte din oricare din grupuri. Poți oricând să faci switch-ul dintr-un grup în altul, depinde în ce situație ești pus. Mi s-a întâmplat personal să reacționez și cerebral, și emoțional, depinde de context.

Zilele astea a apărut o filmare nouă de la Colectiv. Zilele astea se cere capul lui Arafat – din nou.

Nu mă înțelegeți greșit, eu nu spun că Arafat a greșit sau nu, că trebuie să plece sau nu. Poate a greșit și trebuie să plece. Poate contribuția lui este atât de mare încât i se permite să rămână. Pur și simplu creierul meu nu consideră că are suficiente informații să se exprime pe un subiect atât de complex. Însă, înțeleg perfect nevoia publică de justiție, de dreptate. Pentru că au trecut 4 ani de la tragedia națională Colectiv și până acum avem doar un proces interminabil și nici un vinovat clar, definitiv. Iar publicul cere vinovații. Cere Ponți, Bănicioi, Piedoni, Arafați. Pentru că organismul colectiv a sesizat cancerul corupției și pericolul lui fatal și vrea să scape de tumori ca să se vindece. Iar medicul încearcă tot felul de tratamente ineficiente. Statul român o lălăie cu grație, așa cum ne-a obișnuit.
Iar după această, să-i spunem „vindecare”, „pacientul va trebui să-și schimbe modul de viață cu accent pe prevenție”, publicul va dori să vadă soluții, va dori să fie asigurat, de către instituțiile statului român, că s-au tras public niste învățăminte, că se fac niște recomandări, că se schimbă legi, că se și aplică legile – unele dintre ele foarte bune, că se interzic foarte dur și ferm lucruri care pot duce la un nou Colectiv.
Pentru că ce sunt legile? Ce sunt „Cele zece porunci”? Ce sunt „cei șapte ani de-acasă”? Ce sunt principiile? Sunt sistemul imunitar al societății umane, dezvoltat în mii de ani pentru a-i proteja pe oameni de oameni, care se asigură că organismul colectiv supraviețuiește oricărei provocări. Și ca orice sistem imunitar, este nevoit să se adapteze din mers, să evolueze și să recunoască noii „agenți patogeni”.

Dacă mă întrebi pe mine, „țapul ispășitor” nu va rezolva problema. E ca scoaterea chirurgicală a unei singure tumori, în timp ce pacientul e în metastază. E nevoie de resetarea întregului sistem imunitar ca să elimine amenințarea. Focusul public ar trebui mutat pe schimbarea de fond, a legislației, a mentalităților învechite. A plicului, a pilei, a lui „lasă că merge și așa”, „s-a dat”, „s-a băgat”, „s-a mărit”, „s-a făcut”. Până nu-ți schimbi tu mentalitatea, la nivel personal, și nu mai accepți compromisuri, și nu lupți activ pentru principiile tale, nu o să se întâmple mare lucru. Statul român nu o să-ți „dea”, „bage”, „mărească”, „facă”, nimic. Deal with it.