This is a funny and unexpected result of karma.

I was just explaining my son the voice commands for image generation on the paid version of ChatGPT, 4o, which I was testing.

I used, on my phone, the following voice command: -Draw a kitten sitting on a table next to a pot with beautiful flowers.

Unknown to us, my wife Adina, listening our conversation, was starting the voice command, waiting for me to finish and wanting to make her own order to artificial intelligence.

The funny result was that her phone picked up my order, and before anything else she issued the command using my voice input. ChatGPT displayed for her the same result. A kitten sitting on a table next to a pot with beautiful flowers.

Only that Adina had installed on her phone the free version of ChatGPT, with far less access to computing time.

So these are the results – you can easily guess which one belongs to whom, immortalised by our son laughing.

Disclaimer: This is far from anything relating to professional testing of AI tools, it is rather a funny result of destiny, but a one that is revealing about the proportionality between money spent and computing time bought.

Astăzi, 21.12.2024, bunica Nadia ar fi împlinit 100 de ani. Ne aducem aminte cu drag de ea, de nenumăratele ei povești cu draga ei Basarabie, pe care a părăsit-o în timpul războiului fără s-o mai revadă vreodată.

Născută Nadejda Crudu, căsătorită Grădinaru, bunica a avut o viață plină de aventuri. După fuga din Basarabia din iunie 40, fiind încă elevă a fost repartizată să-și continue studiile la Ploiești. Regatul României avea grijă de educația copiilor săi, și pe vreme de război. Internatul liceului din Ploiești unde erau cazați a fost grav deteriorat la cutremurul din Noiembrie 1940, așa că au fost nevoiți să-și caute gazde prin apropiere. Bunica, neavând resurse să rămână în Ploiești, a găsit o gazdă la Gorgota, lângă Potigrafu, contra muncă în gospodărie. A prins bombardamentele americane asupra Ploieștiului din 1943, celebra operațiune Tidal Wave, când toți se ascundeau prin canale de irigații când auzeau tunetul bombardierelor.

Apoi bunicul Nicolae Grădinaru, pe care îl cunoscuse în Basarabia, i-a scris scrisoare să vină la el la Soroca, unde era jandarm. Apoi au plecat la Fălticeni unde s-au și căsătorit, eveniment de la care avem această frumoasă amintire cu acest superb cuplu, care azi ar fi strâns milioane de inimioare pe rețelele sociale.

Bunica ne povestea că bunicul a luat un scaun din biserică, s-a dus în livada din spate și a adunat un braț de flori de câmp, și cam asta a fost agenția de organizat evenimente Grădinaru în 1943. Masa și dansul la popota jandarmeriei județului Baia – așa se numea județul cu capitala la Fălticeni în 1943. Fără familii, rude, prieteni. Familia Crudu, ai bunicii, erau cu toții împrăștiați de război sau rămași în Basarabia. Părinții ei și cu una dintre surori, se refugiaseră în Timiș, de unde aveau să fie deportați de comuniști în anii 50 în Bărăgan, satul Fundata. Familia Grădinaru, ai bunicului, din satul Buleta de lângă Băile Govora, Vâlcea, cu 16 copii, erau mult prea săraci să călătorească. Așa că după nuntă, apropiindu-se frontul, bunicul o trimite pe bunica la Buleta, cu trenul, cu tot cu o cutie mare de zestre, din acelea masive de lemn cu mânere, care a trebuit coborâtă din tren de 4 hamali în gara din Rm. Vâlcea. Era unicul loc în care o credea în siguranță, pierdută într-un cătun sărac din Oltenia.

După război au mai stat câțiva ani la Fălticeni, unde a și născut-o pe mama în 1946, apoi la desființarea jandarmeriei au fost nevoiți să plece. Bunicul a primit o repartiție la Vinalcool Videle, apoi Alexandria, unde și-au și construit o casă.

Cutremurul din 1977, pe care personal l-am prins acolo – aveam 4 ani, are ca efect demolarea casei lor de către regimul Ceaușescu, care le oferea în compensație un apartament la bloc, tot în Alexandria. După un consiliu de familie cu ai mei, iau decizia să se mute la Călărași, să fie mai aproape de familie și să schimbe repartiția unui apartament la Alexandria cu unul la Călărași. Cum pe vremea aceea se construia ansamblul de la „10 nivele”, în 1978 bunicii se mută la Călărași, după formalități care au durat aproape un an. Bunicul ieșise deja la pensie, iar ea s-a transferat de la ILF Alexandria la ILF Călărași (Întreprinderea de Legume și Fructe). Bunica Nadia era merceolog, se ocupa cu achizițiile de legume și fructe de la IAS-uri și CAP-uri, un job de mare răspundere care presupunea verificarea calității produselor direct în câmp și mari fluxuri financiare. Un echivalent de azi al jobului într-un compartiment de achiziții al unui mare lanț de retail.

În fine, povestea de azi este tot despre amintirile bunicii din Basarabia, dar într-un fel diferit, care arată felul ei de a fi, fără compromisuri, și amintirea dragă pe care i-o purta în suflet țării sale.

Trebuie să vă spun despre bunica Nadia că era o femeie extrem de principială, cu o educație solidă primită în Basarabia într-o familie de oameni cu stare – chiaburi după cum erau clasificați de către bolșevici. Deși a dus o viață plină de lipsuri materiale, nu i-a trebuit niciodată un capăt de ață, mai mult decât atât, luând atitudine în fața actelor necinstite din colectivele în care a lucrat. Un fel de avertizor de integritate modern, fapt care i-a adus locuri de muncă cu răspundere mare de gestiune în comerțul socialist, pentru că se putea avea încredere în ea că nu ieșea lipsă la inventar.

And it goes like this.

Final de mileniu 2, parlamentul României adoptă legea 105/25 Septembrie 1996, în care se prevede, printre altele și renunțarea la vechile buletine de identitate tip cărțulie și trecerea la cărțile de identitate color, mai practice, cu multiple elemente de siguranță, înregistrate într-o uriașă bază de date și eliberate digital de o imprimantă sofisticată. Digitalizarea României, despre care am vorbit aici pe blog, nu e un fenomen nou, iată.

Și merge bunica Nadia la poliție să-și ridice noua „C.I.”. Se uită pe el, face ochii mari (așa cum ne povestea mereu) și cere indignată audiență la comandantul poliției Călărași – pe atunci, evidența populației aparținea încă de polițiile județene.

O primește omul, curios să afle motivul audienței. Bunica îl salută, se prezintă, și intră abrupt în subiect trântindu-i regal cartonul pe birou:

– Ce scrie, domnule comandant, la locul nașterii?

– Glodeni, U.R.S.S. – bâiguie nedumerit omul, luat prin surprindere de vehemența întrebării.

Paranteză. CI-urile erau copiate cu datele din buletinele vechi tip carnețel. Erau milioane de făcut într-un termen de câțiva ani, 1996-2001, iar funcționarii grăbiți completau pur și simplu bazele de date digitale, care atunci se creau, cu datele scrise. U.R.S.S.-ul bunicii era așadar un simplu copy-paste de pe un act existent din vremea dictaturii comuniste, când într-adevăr Basarabia făcea parte din U.R.S.S.

– Ia citiți, domnule comandant, data nașterii mele!

– 21 Decembrie 1924 – vine răspunsul prompt, militar. Când primești ordine clare de la o bătrânică de 70+, te execuți.

– Păi și unde era Glodeniul, domnule comandant, în 1924?

– În România, făcea parte din regatul României Basarabia – răspunde comandantul cu satisfacția omului care te-a blocat cu vastele lui cunoștințe istorice. Da, pe vremuri se studia istorie, la modul serios, I give him that.

– Și azi unde e Glodeniul? În Republica Moldova! Vedeți domnule comandant, nici în `24 când m-am născut eu, nici azi, Glodeniul nu era în URSS. De ce scrie în buletinul meu URSS?

Cu fața schimbată de revelația enormității scrise, comandantul îi dă dreptate perechii de ochi albaștri care îl sfredeleau cu dreptatea istorică în ei:

– Doamnă, aveți perfectă dreptate, este o regretabilă eroare, probabil cauzată de copierea din actul vechi și de volumul mare de muncă al colegilor mei, cărora le-au scăpat la verificare aceste detalii. Dau imediat dispoziție să vă fie emis un nou act, cu datele corecte. Vom verifica de asemenea alte cazuri similare cu al dumneavoastră, în care probabil s-a strecurat aceeași greșeală. Vă rog să acceptați scuzele noastre.

Așadar, de atunci „buletinul” bunicii, și probabil al multor altor zeci de mii de frați basarabeni, are scris la locul nașterii Republica Moldova.

Azi, am fi fost la Călărași să-i ascultăm poveștile și să ne încânte cu salata „a la boeuf” și „boules de neige”, dacă bunica Nadia nu s-ar fi hotărât să ia cu ea un buchet de flori de câmp și să plece, într-o zi de Mai 2019, să se vadă cu dragii ei Crudu și Grădinaru și Gorunescu.

Rămâne însă în urma ei, pe lângă principiile solide de viață, transmise cu grijă din generație în generație, și o bogată pleiadă de mărturii istorice, din care acum aveți și voi o mică parte, imortalizate fiind aici pe blog.

LE: Bineînțeles că am fost azi la Călărași, i-am dus un buchet de flori albe la căpătâi, o coroniță de brad pe crucea de lemn, i-am aprins o lumânare, și m-am bucurat am găsit acolo, atât la bunici cât și la părinți, lumânări aprinse – mulțumim prieteni.

Toamna lui 1944.

Regele Mihai decide arestarea lui Antonescu, încetarea alianței cu Axa și alăturarea României la Alianță. Detalii istorice aici.

Pe cale de consecință, prin micul sat Blaju (fost Blaj, înființat de Blăjenii care fugeau din Blaj de opresiunea împotriva românilor din regatul Austro-Ungar undeva pe la 1800+), satul natal al tatălui meu – Emil Gorunescu, încep să curgă armatele.

Într-o primă fază elemente ale armatei germane, care se retrăgea haotic, peste dealuri, din zona Curtea de Argeș către valea Oltului. Tata, la vremea aceea în vârstă de 5 ani, îmi povestea că nemții s-au comportat foarte civilizat, cerând voie să intre în curte pentru a-și reface proviziile de apă din puțul de la poartă. Au stat foarte puțin, unul dintre soldați, blond cu ochi albaștri l-a luat pe tata pe genunchi și l-a lăsat să se joace cu părul blond, pe care tata nu-l mai văzuse până atunci – cam toată populația din zonă are părul închis la culoare. Au plecat fără să deranjeze cu nimic familia sau proprietatea, mulțumind la final.

La câteva zile apare armata roșie. Deja aveau o reputație de violatori, așa că toată populația feminină a Blajului a fugit în pădure, cum o făceau de sute de ani când veneau invadatorii. Bunica l-a luat pe tata de mână, abandonându-i pe cei doi frați ai lui, Victor și Virgil, sugari la acea vreme, într-un pătuț, în grija unchiului Ion aflat întâmplător în vizită, care bătrând fiind în baston a rămas să-și înfrunte soarta.

După cum vedeți din harta post-factum de mai sus, Argeșul a fost undeva la nivelul 2/4 pe scara jafurilor, așadar frica bunicii mele nu era chiar neîntemeiată.

În fine, întră rușii în curte, aud plânsete de sugari din casa mică (vă spun imediat povestea caselor), îl găsesc pe nea Ion în toiag lângă pătuțul cu doi sugari.

-At gde hazaica? (Unde e femeia? – transcriere fonetică aproximativă din rusă) îl întreabă unul dintre rușii mai inteligenți pe nea Ion, făcând conexiunea că dacă există doi noi-născuți, pe undeva prin preajmă trebuie să existe o femeie.

– Hazaica ghermanschi kaput! răspunde nea Ion, care avea doar corpul în baston, nu și creierul.

În fine, văzând rușii că nu au ce să mai scoată de la familia Gorunescu, încep să cotrobăie prin cele două case și acareturi.

Fac aici o mică paranteză cu istoricul familiei.

Bunicul Petre Gorunescu provine de undeva din zona Mușătești, tot din județul Argeș. Face școala de învățători la Pitești și este repartizat învățător în satul Blaj (actual Blaju), aparținând comunei Tigveni, Argeș.

Blaju își trage rădăcinile, cum am spus mai sus, din românii fugiți de opresiunile din Ardeal, ca multe alte localități din nordul județului Arges, exemplu Căpățănenii Ungureni (cei veniți din Ungaria), sau Corbi – cei veniți de la Matei Corbul (Matei Corvin). Despre „bejenie” puteți citi aici și aici.

Acolo, bunicul Petre Gorunescu îi este învățător bunicii mele Maria Donescu, descendenta uneia dintre familiile înstărite din sat, de care se îndrăgostește și o ia de nevastă. Pe vremea aceea, preotul și învățătorul erau fruntașii satului, erau cele mai bune partide, iar oamenii cu stare din sat visau să-și mărite fetele cu un om educat, cu școală. Așadar bunica primește o zestre frumoasă, un lot de casă și teren de câteva hectare, iar bunicul își ia angajamentul să clădească, undeva pe la finalul anilor 30 o casă cu cerdac și hol, cu 3 camere mari. Așa era aranjamentul matrimonial al acelor vremuri, nu râdeți.

Însă vremurile se schimbă iar bunicul pleacă pe front în 1943, iar bunica, nedorind să stea singură cu trei copii în ditamai căsoiul, își face o căsuță țărănească cu o cameră, sobă de gătit și cerdac, ușor de încălzit cu un braț de lemne și în care găsea ea că îi este mai ușor să le gătească copiilor și să aibă grijă de ei. Instinctele materne ale bunicii erau ușor de înțeles dacă vă spun că își pierduse primii doi copii, Dorin de 2 și Ion de 6 ani, la epidemia de holeră din 1938. Așadar, rămasă singură cu 3 copii, tata născut în 39 și cei doi sugari, fără bărbat acasă, decizia ei de a trăi modest e ușor de înțeles.

Revenim la toamna lui 44.

Deși trăia simplu, gospodăria bunicilor era din plin aprovizionată cu de toate, fiind familie de „chiaburi” – etichetă post război, din cauza căreia tata a avut mult timp de suferit – în definitiv, erau o familie de țărani care lucrau pământul, vreo 2-3 hectare, în regim de supraviețuire. Bunicul era, pe lângă învățător, apicultor, pomicultor și un vânător pasionat, rușii golesc rapid rastelul de 12 arme de vânătoare și munițiile, urcă în căruțe tot ce găsesc de valoare: lăzi cu mălai, garnițe cu carne, merinde, și bineînțeles, ceasul deșteptător și radioul Blaupunkt cu baterii de poștă. Davai ceas, davai palton, nu era doar un cuplet satiric al lui Constantin Tănase, ci trista realitate a României din toamna lui 44, așa cum reiese din mărturia tatălui meu și din harta de mai sus.

Rușii găsesc fotografia cu bunicul meu în uniformă de militar în armata regală, și îi apucă pandaxaliile. Că e criminal, că ăștia ne-au omorât pe noi, plus probabil o pleiadă de înjurături pe care le înțelegeau doar ei. Au luat poza înrămată de pe perete, i-au spart geamul și au jucat pe ea cu călcâiele cizmelor. După care, de furie și consumul alcoolului găsit din belșug, au devastat complet cele două case și acareturile, spărgând și distrugând orice obiect de oarecare valoare sau trebuință.

Priviți în ochii acestor oameni. Era acea privire de rămas bun, pentru că nu știai dacă o să mai revii, prin care ai fi vrut să le transmiți celor dragi toate sentimentele tale.

Din poza de rămas bun a lui Petre Gorunescu s-au scos pe hârtie mai multe exemplare, cum era practica pe atunci, pentru că s-ar fi putut să fie ultima amintire cu el. Din copiile de back-up una a supraviețuit cizmelor rusești și se află la loc de mare cinste în colecția mea personală.

Din fericire bunicul s-a întors de pe front și a mai apucat să trăiască mulți ani, până în 1982. N-a vorbit niciodată despre război, probabil ororile trăite pe front au fost mult prea mult. Au fost îngropate odată cu el.

Înapoi în prezent.

2024.

Fix 80 de ani mai târziu după acea toamnă de 1944.

Patru generații mai târziu de Gorunești, fiul meu este aproximativ în aceeași perioadă a vieții în care era bunica mea Maria Gorunescu în 44. Pericolul cizmei rusești pe fotografiile de familie este însă la fel de iminent.

El însă nu se mai desfășoară dur, cu forța, ci insidios, de tip calul troian, prin creșterea și promovarea în ani de zile a unui personaj care să le servească interesele. Sau cel puțin să nu se opună intereselor rusești, să fie inactiv și imobil, și să transforme țara într-o pradă ușoară – ne aducem aminte butada „dacă vin rușii România pică în 24 de ore”.

80 de ani și 4 generații mai târziu, fiul meu și noi împreună cu el, avem însă de ales.

Dăm țara pe mâinile rușilor, vrăjiți de mesajul mesianic al unui guru, care ne picură mieros în urechi exact mesajul pe care vrem să-l auzim, întorcând România 80 de ani în timp? Ajutat de un mecanism socio-electoral de manipulare care a scăpat complet pe sub radarul presei, lumii politice, serviciilor secrete, institutelor de sondare, societății în întregul ei?

Sau ne continuăm drumul euroatlantic spre progres, spre valorile fundamentale de libertate individuală și prosperitate, spre care au tânjit generații întregi sub talpa comunismului, timp de zeci de ani?

Pentru familia noastră alegerea este simplă și evidentă. Nu mai este vorba nici de partide, nici de persoane, nici de personaje, nici de măști. Măștile au căzut.

Sper doar ca alegerea voastră să fie la fel.

Pe 8 decembrie 2024 suntem chemați să ne dăm votul în turul doi al alegerilor prezidențiale. Acest vot este absolut esențial, iar prezența noastră cu mic cu mare, să apărăm sacrificiul bunicilor noștri de pe front este obligatorie. Este un efort atât de mic cu un rezultat atât de mare.

Avem de ales între lumină și întuneric, între Europa și Rusia, între libertate și gulag, între frică și speranță.

Tu ce alegi?

Epilog

Într-una dintre vacanțele mele de vară la bunici, în satul Blaju, de prin anii 80, tata, care văzuse undeva planurile IPTANA pentru rețeaua de autostrăzi, îmi spune, arătând spre dealul Momaia: – Vezi, pe undeva pe acolo va trece autostrada care va traversa munții.

Tata n-a mai apucat să vadă autostrada cu ochii lui, pentru simplul fapt că Ceaușescu, după ce-a făcut București-Pitești s-a oprit, din lipsă de bani. Se face acum, grație fondurilor masive ale Uniunii Europene.

Bunicul n-a mai apucat să-i vadă pe americani. Și-a trăit anii bătrâneții într-un regim opresiv care i-a colectivizat și bruma de pământ pe care o avea familia. De dealurile de libertate pentru care luptase pe front aveam să ne bucurăm abia după 89.

Satul Blaju mai are vreo 9 suflete și mai mult ca sigur va dispărea curând, pradă unor continue alunecări de teren, în care dealul curge la vale cu case, pomi, fântâni, biserici.

Dacă austriecii de la Porr se țin de treabă și străpung Momaia cu tunelul de autostradă de pe lotul 4 Curtea de Argeș-Tigveni al autostrăzii A1, este posibil ca undeva prin 2027 fiul meu să meargă pe autostradă de la Slobozia la Tigveni să-și vadă Goruneștii.

Pentru ei, pentru generațiile viitoare, s-a luptat pe front, s-a murit la revoluție, s-a intrat sub o umbrelă de securitate și ne-am alăturat celei mai puternice alianțe economice de pe glob.

Asta dacă România, condusă de un șarlatan cu deliruri mistice, nu virează brusc spre Rusia, iese din UE și Nato și pierde zeci de ani de progres întorcându-se la un mod de viață nesustenabil în mileniul 3.

Presupun că pentru toată lumea opțiunile sunt clare.

Următoarele cuvinte aparțin unui cetățean rus, dl. Konstantin Samoilov, jurnalist și activist rus:

„Acum o mie de zile, Rusia a invadat Ucraina și a început să ucidă ucraineni. De atunci, s-au întâmplat multe. Vladimir Putin a băgat țara în mari probleme. Rusia este cea mai sancționată țară din istoria omenirii. A fost sancționată și izolată de restul lumii din punct de vedere economic, social, sportiv, științific, cultural, în orice mod posibil. Rusia a devenit un stat paria. Dar toate acestea sunt departe de a fi cea mai mare sau cea mai gravă problemă cu care se confruntă Rusia acum. Această problemă este ceea ce se întâmplă în interiorul rușilor de rând. O numesc degradare morală. Țara degradată moral se confruntă cu un viitor întunecat.

O mie de zile. Este un număr înfricoșător. Voi vorbi astăzi foarte mult despre Rusia. Dar, de fapt, este vorba despre Ucraina. Ucraina este victima agresiunii rusești. Singurul lucru de care Ucraina și ucrainenii sunt „vinovați” este că încearcă să se elibereze de Rusia, de influența rusă, și că își doresc să fie liberi, să își decidă singuri viețile. Poporul ucrainean este minunat, prietenos, amabil, ospitalier. Și, de o mie de zile, sunt bombardați și aruncați în aer zilnic. Orașele, localitățile și satele lor sunt distruse. În Rusia, acest lucru este numit „eliberare”. Ucrainenii sunt uciși în fiecare zi. Țara mea face asta. Poporul meu face asta. Știu că să spun „vă rugăm să ne iertați” nu mai este suficient. Pur și simplu, nu știu ce altceva să spun. Și se pare că, din 146 de milioane de ruși, cetățeni ai Rusiei, eu sunt singurul rus care cere iertare. O voi spune din nou și din nou. O voi spune mereu. Ucraineni, dacă vedeți asta acum, dacă mă auziți, vă rog să ne iertați pentru o mie de zile din acest coșmar!”

Este apelul emoționant, tradus și adaptat de mine din blogul lui Konstantin, pe care vă invit să-l urmăriți aici:

Printre cele mai reușite amintiri din viață sunt momentele plăcute petrecute alături de cei dragi. Dacă mai ieși nițel și din sfera de confort, cum ar fi o vacanță cu familia într-un mod nou de călătorie, efectul memorabil e garantat.

Pe acest principiu simplu, se ia familia din dotare, se scoate fierul de călcat din priză – cum îmi place mie să-l alint pe dl. Grogu – și se pleacă la Istanbul.

Am împărțit drumul la dus în două zile, pentru că voiam să văd Burgas-ul și pentru că nu aveam chef să conduc 10-12 ore, cum îmi spunea toată lumea că durează un drum cu mașina până la Istanbul. Așadar, plecare din Slobozia pe 30 Septembrie, cu destinație hotel Milano din Burgas, prin Silistra. Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de pe drum, am decis să schimb traseul pe la Negru-Vodă, cu o oprire de prânz la Varna. Am mai realimentat la MOL pe A2, nu pentru că aș fi avut nevoie neapărat, dar dacă tot am intrat să luăm niște sandwich-uri și o cafea – o pauză de 10 minute – am mai pus și câțiva kWh la stația lor de 100 kWh.

Planul era să realimentăm în cursul nopții la hotel, chiar așa selectasem hotelurile, punând pe booking filtrul „stație de încărcare EV”. E simplu, comod și ușor să încarci la destinație, în timp ce dormi, iar decontul să se facă direct pe card sau pe prețul camerei de hotel.

Dar karma decide să ne facă farsa nr. 1 (apropo de ieșit din sfera de confort) și constat cu surprindere că stația de la hotel e nefuncțională, iar personalul de la hotel nu a reușit să-mi explice de ce, ridicând din umeri. Ce nu înțelege încă lumea din Horeca, este puterea review-urilor de pe Booking. Adică dacă pentru tine în cazul acesta a fost selling point că ai oferit acest serviciu, iar în cazul meu chiar a făcut diferența în alegerea hotelului, iar tu de fapt nu îl ai disponibil, poți fi sigur că vei primi un comentariu negativ în review-ul cazării.

Nu doar atât, ne-au pierdut și pe post de clienți la cină, schimbând planul să mergem să încărcăm în oraș. Burgasul fiind plin de stații, am ales din rețeaua Eldrive, cu care am deja contract, un punct de încărcare dintr-un mall.

Karma nr. 2, erau două mall-uri în Burgas cu Eldrive, eu pe plugshare l-am găsit repede pe cel cu fast charger de 50 kW, dar când am introdus sintagma „Eldrive Burgas Mall” pe navigația mașinii, mi l-a dat pe cel de 22 kW. Am ajuns la mall-ul respectiv, am găsit stația, erau 3 posturi, toate ocupate. Mă rog, am așteptat cam 10 min să se elibereze unul, am cuplat lanterna pe roți (alt nume de alint) la stație, și am plecat la masă.

Cum nu poți să stai 4 ore la cină, după vreo 2 ore și 20 kW de slowcharge (pe trifazic Tesla încarcă cu 11 kWh, că de atât a pus dl Elon Musk invertorul în Model 3) am revenit la mașină și am plecat la hotel, propunându-ne să încărcăm dimineața 100% în stația Eldrive de la mall-ul celălalt. Dl. Grogu m-a anunțat sec că el nu ajunge cu curentul din baterie la Istanbul, mai are nevoie de 34%.

Zis și făcut. Pe 1 Octombrie dimineața cine era la Eldrive-ul de 50kW? Gorunescu cu Grogulete. Cuplez, dă să încarce, error. Încerc și pe conectorul celălalt, iar eroare. Cât timp încercam eu toate trucurile din manualul încărcătorului amator, apare un bulgar, îi explic că mie nu îmi merge, deși am încercat ambii conectori, sună omul la telefonul de support.

Karma nr. 3. Eldrive a schimbat furnizorul de back-end de la 1 Octombrie, trebuia să instalezi noua aplicație și să ai răbdare să se updateze și stațiile cu noul soft. Mă uit pe Plugshare, găsesc pe traseu o stație rapidă la Rompetrol Burgas, din rețeaua Fines (la care aveam cont că mai încărcasem în Mai la Stara Zagora) am mai pus vreo 17 kWh, ca să nu mai încarc pe drum, and off we go.

Trecem vama pe la Malko Târnovo/Derekoy, apoi luăm autostrada spre Istanbul. La intrarea pe autostradă, semne mari că trebuie să plătești taxa HGS. Mă documentasem puțin înainte de a pleca la drum, trebuia plătită în timp de 7 zile la orice serviciul poștal. Ajungem la stația de taxare, mă încadrez pe banda cu cash, supriză. Karma no 4. La ghișeul cu cash nu mai lucra nimeni de ani de zile, știți geamurile alea prăfuite de șantier abandonat din 2005? Așa arăta. Înaintez eu până în dreptul barierei, care, surpriză again, se ridică. Drumul e liber până la Istanbul! gândesc rapid, vedem noi cum facem cu plata.

Opresc la primul popas, unde o autoservire ne întâmpină cu aromele orientale specifice. Băiatul de la casă îmi spune că la benzinăria Shell pot plăti taxa de autostradă. Cum nu aveam nici un Shell până la Istanbul, decid să plătesc la poștă, așa cum văzusem pe internet că se practică.

Mai oprim pe drum la un popas cu stații rapide. Descarcă Gorunescu aplicațiile (vreo 3), când, surpriză again. Mambo no. 5. Nu poți să-ți validezi contul decât dacă ai nr. de tel din Turcia. Amu, eu prevăzător îmi luasem un eSim de date de 10 Gb de la Turkcell, care se activase direct când am intrat în țară, dar acela nu avea și nr de mobil atașat, era strict de date. Cei 10 Gb ne-au ajuns la mare fix 5 zile pentru 3 persoane + mașină, din care dl. Grogu a folosit peste 6 Gb pentru hărți și streaming. Când am ieșit din Turcia consumasem 9,5 Gb/10Gb.

Morala: dacă pleci cu electrica în Turcia îți iei eSim de date+Voce, altfel ai șansa să nu-ți poți crea cont în aplicațiile de încărcare. Am încercat pe AstorȘarj, BeeFull, OnCharge, în toate 3 rețelele same story.

Pentru că aveam destul curent până la hotel, am decis să nu-mi mai bat capul, iar în Istanbul oricum era Tesla Supercharger, așa că i-am dat drumul pe otoyol, că așa-i spune în turcă autostrăzii.

Ajungem la hotel, stație lentă, trifazic, întreb la recepție dacă pot să pun curentul pe cameră, bag la încărcat. Apoi îmi vine ideea să întreb cât este prețul. Băiatul de la bagaje îmi spune că prețul e pe oră de stat cuplat la priză. Mă duc la recepție să întreb care e prețul pe oră, repepționerul ridică din umeri, că trebuie să sune la manager. Lol. Eram printre primii clienți care le foloseau stația, habar n-aveau de nimic.

În fine, bag la încărcat, iau bagajele, o să vedem noi cât costă, doar nu o fi o avere, iar noi ne grăbeam să savurăm Istanbulul, aveam o listă întreagă de bifat, în special partea asiatică pe care nu o explorasem până acum pe îndelete.

Big mistake, aveam să aflu la final că m-a costat kWh vreo 4 lei. În fine, la check-out am cerut o discuție cu managerul hotelului, un tip educat, la costum, căruia i-am explicat că să mă taxeze la oră în condițiile în care unele mașini trag cu 11, altele cu 22, nu este fair față de consumatori. Mai jos Grogu trăgând la 10 kW din rețea.

„E ca și cum tu te-i duce la supermarketul din colț, ți-ai lua o colă și niște chipsuri, iar vânzătoarea în loc să-ți citească codurile de bare ale produselor, s-ar uita la ceas: Ai stat 15 minute în magazin, ai de plătit 100 de lire!” îi explic tipului, iar el conchide că am dreptate, iar pe viitor hotelul își va ajusta politica de facturare la stație. Dar acum nu are ce să-mi facă, sunt deja taxat pe cameră conform actualelor reguli.

Urmează 4 zile în care ne delectăm cu pisicile din Istanbul, facem tradiționalele deja check-in pe Istiklal, Grand Bazar, Balik (pește) în pâine la podul Galata, apoi partea asiatică, cu Camlika Kulesi – noul turn care domină Istanbului, Acvariul Emmar, și alte bunătăți, printre care și o dorință mai veche de-a mea, o excursie pe Bosfor.

Apropo de transportul în comun foarte bine organizat din Istanbul, mai nou nu mai ai nevoie de IstanbulKart, acel card RFID care se reîncărca la automatele stradale cu cash sau cu cardul bancar, de acum îți poți folosi direct cardul bancar contactless, telefonul sau ceasul, ca să intri în stațiile dotate cu turnicheți sau să te urci în autobuz. O intrare la autobuz sau tramvai este în jur de 4 lei cu cardul bancar, o idee mai ieftină cu IstanbulKart, probabil datorită lipsei comisioanelor bancare.

Într-un final, pe 5 Octombrie, vine și ziua la care ne luăm la revedere de Istanbul. Dl Grogu, cu bateria 100%, promite doar o oprire la Supercharger Edirne. Unde ajungem, după 225 km de dat tare pe otoyol, cu 42% baterie, iar încărcarea full durează 50 min:

Notă: Așa cum probabil știți, bateriile pe litiu ale Model 3 se încarcă la viteza maximă de 250 kWh doar la început, iar după 80%, până la 100% îți ia 30 de minute. Practic, dacă ai o rețea bine pusă la punct de superchargere, poți face relaxat încărcare 20%-80% în doar 30 de minute, timp în care îți servești și prânzul.

La vama Hamzabeyli/Lesovo se putea plăti și taxa de autostradă sau de pod peste Bosfor, pe noi ne verifică rapid, nimic de plătit. Plătisem taxa HGS pentru autostrada Edirne-Istanbul și retur la o poștă în zona Galata, cu cash – 400 de lire (52 de lei), că nu se putea cu card, și cu google translate folosit la greu, pentru că funcționarul turc de la ghișeu nu știa nici o boabă de engleză.

De la superchargerul Edirne la Slobozia mașina afișează că ajungem cu 28%, în 407 km, așa că suntem chill.

Decidem să oprim la Șumen pentru masă. Tripadvisor ne trimite la un restaurant fancy, undeva sus pe deal, dar surpriză, karma no. 6. E weekend, iar ei deschid restaurantul abia pentru cină, de la ora 18:00. A, între timp mai bag vreo câțiva kW la Eldrive Șumen, doar așa, ca să verific dacă s-au updatat stațiile, că eu aplicația Eldrive BG nu aveam. Mergea cu 90 Kw, destul de binișor:

Tripadvisorul ne trimite apoi la restaurantul no 2 ca rating, care nu numai că nu era acolo, dar pe firmă apărea cu totul altceva, deși în poză de pe site era aceeași clădire și oricum era închis. Pentru mine e clar că informațiile de pe Tripadvisor nu mai sunt actualizate de ani buni pentru Șumen, oprim la o terasă cu burgeri unde era ceva activitate, se turau motoarele pe lângă, dacă înțelegeți atmosfera.

În fine, tot episodul cu mâncatul în Șumen ne costă vreo două ore.

Notă, dacă vrei să faci Istanbul Slobozia în 10 ore (nouă ne-a ieșit puțin peste 12 ore cu tot cu bacul Ostrov-Chiciu), trebuie să te gândești la mâncat rapid prin benzinării un sandwich și un iaurt. Dacă vrei masă cu chelner mai pui două ore. Varianta ideală este o oprire la Supercharger Edirne, care este în parcarea unui hotel cu restaurant unde poți servi o masă decentă, care este la 6 ore de Slobozia, așa că trebuie să îți calculezi perioadele de masă ca să se suprapună la mare fix prânzul cu încărcarea.

Cum noi nu ne-am propus să fim foarte exacți în această experiență, ba dimpotrivă, ne-am permis tot felul de libertăți și abateri de la planul inițial și de la traseu, ne-am asumat micile întârzieri, cu ieșirile din sfera de confort aferentă.

Concluzii:

Plecatul cu Tesla la Istanbul e fezabil, confortabil și ieftin.

Un drum de aproximativ 1300 de km te poate costa în jur de 227 de lei, dus-întors, dacă încarci doar în rețeaua Tesla, la consumul meu mediu de 19 kWh/100km. Nu este și cazul meu, după cum ați aflat 🙂 Dar, în acest scenariu, nu ai concurență de preț nici măcar un Golf Sdi cu 5 l/100km.

Te costă mai mult bacul, taxele HGS, vigneta BG și mesele de pe drum.

Cu siguranță este o experiență pe care sunt pregătit s-o repet, acum că știu coordonatele. Nu este la fel ca o plimbare prin Europa, unde rețelele atât de Supercharger dar și alternative sunt pe săturate, iar accesul este comod prin aplicații care funcționează cu nr. de România. Necesită doar puțină planificare și nr. de Turcia, ușor de cumpărat online. Atenție la HGS, dacă stai peste 15 zile și n-ai plătit la poștă, penalitățile sunt de 4 ori mai mari ca taxa.

Dacă până acum niște ani nu aveai curaj să pleci la drum lung cu o electrică, acum deja ai vehicule cu autonomii de peste 400 km, în timp ce densitatea de stații electrice este de una la 20-30-50 km, practic până și în cel mai mic orășel ai minim o stație. Mai rămâne doar schimbarea mentalității, a percepției faptului că nu mai alimentezi la benzinării, ci la restaurantele unde mănânci sau la hotelurile în care dormi. Practic pauzele de care ai tu nevoie se suprapun cu perioadele de încărcare ale mașinii. Odată ce ai conștientizat asta, e foarte ușor de aplicat în practică.

Electrificarea este deja o opțiune viabilă pentru drumuri lungi prin Europa și chiar în afara ei.

Istanbul, a city of 15.6 million inhabitants, with a stray cats population estimated between 125-200,000. The late one is the subject today, in pictures.

Pentru că recentele mele postări despre EV-uri au produs mult hype și controverse, apărând mulți specialiști preocupați de emisiile de carbon la minarea litiului și fabricarea EV-urilor, am cerut AI să-mi facă un grafic comparativ de emisii de carbon.

Exemple:

„Cică, se ard nu știu câte tone de co2 ca să se facă o baterie de litiu” Dar tu ți-ai pus problema cât se consumă ca să produci o mașină clasică? Câte emisii are o turnătorie care face motoare și cutii de viteză, câtă energie consumă o fabrică care îți face furtunașele de benzină sau curelele de prin motor?

Sau:

„Voi ășția care conduceți EV cu curent făcut din cărbune, vreți să salvați planeta” Dar tu te-ai gândit cât CO2 se emite la extracția țițeiului, câtă păcură arde un petrolier să aducă țițeiul din golf până în Europa? Câte gaze arse eliberează în atmosferă o rafinărie ca să-ți facă ție un litru de benzină? Câte emisii de CO2 are flota de cisterne care îți aduce motorina la nas?

Sau:

„Și, bateriile, ce se întâmplă cu bateriile la final, cât costă să le reciclezi?” La finalul de viață de 8-10 ani dintr-un EV, bateriile mai au 70% capacitate, nu se aruncă, se mai pot folosi ani buni în sistemele de stocare fixe. Se poate ajunge la 20 de ani și peste, mult peste durata medie de viață a unui ICE. La final se reciclează și se recuperează cel puțin 50-60%, electroliții fiind deocamdată problema, dar se lucrează și acolo sunt deja la orizont bateriile solid state, cu electrolit solid nu lichid, se promit baterii pe sodiu (no more lithium mining) și chiar baterii cu electrolit organic, extrem de ieftin și simplu de produs.

Așadar.

Trei coloane, ICE-uri – cu galben, EV-uri care consumă energie produsă în principal din carburanți fosili (cărbuni, petrol, gaze) – cu portocaliu, și EV-uri care consumă energie electrică produsă din surse sustenabile (hidro, solar, eolian, nuclear, etc) – cu roșu.

Graficul conține cele 3 tipuri de situații adunate în 4 mari grupe: Emisii produse la fabricație, emisii pe durata de viață de 200.000 km (media din EU), emisii la reciclare, și total.

Se poate observa că atât fabricația, cât și reciclarea la finalul duratei de exploatare sunt mai prietenoase cu mediul în cazul ICE-urilor. 7 tone CO la fabricarea unui ICE comparat cu 12 tone pt un EV, din care 2-3 tone la extracția și procesarea materiilor prime (litiu, cobalt, nichel, grafit), 1-2 tone producția de anod și catod, asamblarea celulei 1-2 tone și asamblarea pachetului 1 tonă.

2 t CO2 la reciclarea unui ICE, comparativ cu 3 tone la reciclarea unui EV. Evident, in cazul ICE sunt procese industriale rafinate pe parcursul a mai bine de 100 de ani, din care s-a stors și ultimul procent de rentabilitate și eficiență. Între timp, se lucrează intensiv la decarbonatarea fabricației și reciclării EV-urilor, trebuie să-i dăm industriei puțin credit, în definitiv EV-urile mass produced sunt o realitate de maxim 15-20 de ani.

În schimb folosirea unui ICE produce emisii la țeavă echivalent 31,8 T CO2 (am rugat AI să includă aici nu doar emisiile tailpipe, ci și cele produse la extracție, transport țiței de la puț la rafinărie cu petrolierul pe oceane, emisiile uriașe ale rafinăriilor, emisiile flotei de distribuție care-ți aduc benzina la mustață, etc), iar pe tot ciclul de viață producție+condus+reciclat se eliberează 40,8 T CO2. By the way, emissile tailpipe cresc cu un 20-25% dacă pui tot lanțul din spate, așa cum e frumos. Dacă fabricantul îți spune că mașina ta consumă doar 108 g/km CO2, află că în spate mai sunt 20-25 g/km produși pe tot lanțul de extracție, transport țiței brut, rafinare, distribuție carburați la pompă.

Asta în timp ce emisiile total lifecycle pentru un EV variază între 15 și 27 T CO2, în funcție de mixul energetic din fiecare țară. In România, renewable+nuclear este undeva la 60%, gas+coal 40%, aș zice că stăm bine.

Concluzii:

ICE 40,8 tone CO2 emis, pe toată durata de viață a produsului.

EV 15-27 tone, 21 tone în medie.

EV-urile actuale poluează planeta de două ori mai puțin decât ICE-urile. Cam așa stăm.

Vă aștept, ca de obicei, în secțiunea de comentarii.

Pentru a sărbători întoarcerea Jocurilor în Franța, fiecare medalie a Jocurilor este împodobită cu o piesă originală din Turnul Eiffel. Pentru a crea această întâlnire între cel mai prestigios obiect al Jocurilor și monumentul emblematic al Franței și Parisului, Paris 2024 a lucrat la designul medaliei cu Chaumet, o companie din Grupul LVMH care este Partener Premium al Paris 2024.

O BUCATĂ DIN TURNUL EIFFEL ÎN FIECARE MEDALIE

Câștigarea unei medalii la Jocuri poate schimba o viață. Fiecare sportiv visează la asta, așa că a fost potrivit ca ei sportivii să fie implicați în procesul de proiectare pentru medaliile Jocurilor Paris 2024. Comisia Sportivilor Paris 2024, prezidată de Martin Fourcade, a participat la căutarea unei idei care să simbolizeze identitatea următoarelor Jocuri. Ideea câștigătoare a fost o alegere evidentă: de a asocia monumentul iconic al Franței și Parisului — Turnul Eiffel — cu cel mai prestigios obiect al Jocurilor: medalia.

Fiecare medalie olimpică și paralimpică este setată cu o bucată de fier originală din Turnul Eiffel. Construită între 1887 și 1889, „Dame de fer” a suferit de atunci numeroase renovări. Anumite elemente metalice au fost îndepărtate definitiv și conservate în acest proces. Pentru Jocurile Paris 2024, compania de operare a Turnului Eiffel le permite acestor piese autentice din istoria pariziană și franceză să-și găsească din nou glorie.

PROIECTAREA MEDALIILOR

Paris 2024 a cerut bijutierului LVMH Chaumet să-și conceapă medaliile. Renumită la nivel mondial pentru măiestria sa, Chaumet a transformat medalia într-o adevărată bijuterie, cu o construcție concepută în jurul a trei surse de inspirație: hexagonul, strălucirea și montarea bijuteriei.

Hexagonul

Fierul original al Turnului Eiffel este format într-un hexagon – forma geometrică a Franței însăși. Acest simbol este o reamintire a angajamentului întregii națiuni în organizarea unui Joc Olimpic și Paralimpic istoric. Dezbrăcat de vopseaua maro „Turnul Eiffel”, fierul de călcat revine la culoarea inițială. Plasată în centru și imprimată cu emblema Jocurilor Paris 2024, această piesă de moștenire se încadrează perfect în miezul de aur, argint și bronz al medaliei.

Strălucire

Pe aceeași parte a medaliei, linii fine se proiectează spre exterior la intervale regulate din jurul hexagonului de fier. Mai degrabă reliefate decât gravate, aceste linii aduc relief și strălucire unei medalii care este departe de a fi netedă. Acest concept creativ întruchipează atât strălucirea Franței în lume, cât și performanțele strălucitoare ale sportivilor de la Jocuri.

Montarea bijuteriei

Pentru a reuni icoanele Turnului Eiffel și medalia Jocurilor a fost nevoie de un meșteșug la fel de simbolic. Datorită creativității LVMH și a Casei Chaumet, medalia este încrustată cu o bucată de fier din Turnul Eiffel. Șase anexe metalice – câte unul pentru fiecare sunt folosite pentru a fixa hexagonul pe loc. Această încrustare este posibilă datorită formei ușor concave a medaliei, care adaugă profunzime designului fiecărei părți. Pentru Paris 2024, pentru decor a fost aleasă forma distinctivă „Clous de Paris”, care seamănă cu faimoasele nituri din Turnul Eiffel.

Legătura dintre medaliile olimpice și paralimpice

După dezvelirea unei singure embleme, a unui duo de mascote identice, a unui „look” comun și a unei torțe comune, Paris 2024 își continuă ambiția de a apropia Jocurile Olimpice și Paralimpice. Medaliile olimpice și paralimpice împart astfel o latură cu același design: partea încrustată cu fierul Turnului Eiffel.

Turnul Eiffel a inspirat, de asemenea, designul unic al panglicilor pentru medalii. Pentru Jocurile Olimpice și Paralimpice Paris 2024, panglicile pentru medalii vor fi împodobite cu zăbrele Turnului Eiffel. Panglicile pentru medaliile olimpice vor fi de culoare albastru închis, în timp ce cele ale medaliilor paralimpice vor fi de un roșu intens – un amestec al primelor două straturi de vopsea („Roșu Veneția” și „roșu-maro”) folosite pe Turnul Eiffel.

DOUĂ POVEȘTI UNICE PENTRU CELALALĂ FAȚĂ A MEDALIILOR

Ca la fiecare ediție a Jocurilor, cealaltă față a medaliei olimpice spune povestea renașterii Jocurilor din Grecia, o adaptare introdusă a zeiței victoriei și a stadionului pentru Jocurile Olimpice de la Atena 2004 proiectat de Elena Votsi. O trăsătură tradițională a medaliilor din 2004, zeița victoriei Athena Nike este reprezentată în prim plan, ieșind din Stadionul Panathenaic, care a asistat la renașterea Jocurilor Olimpice din 1896. Acropolei din Atena, o altă caracteristică obligatorie a medaliilor olimpice, i se alătură Turnul Eiffel pentru prima dată în designul Paris 2024. În acest fel, sunt reprezentate inspirația Jocurilor antice din Grecia, originile franceze ale Jocurilor Olimpice moderne și următoarea lor ediție la Paris.

Reversul medaliilor paralimpice este o reflectare pură a Parisului 2024 și a alegerilor creative ale lui Chaumet. O reprezentare grafică a Turnului Eiffel dintr-o perspectivă ascendentă le va oferi medaliatilor șansa de a descoperi Turnul Eiffel dintr-un unghi rar văzut. Cuvintele „Paris” și „2024” înconjoară picioarele turnului scrise în Braille universal, limbajul simbolic al accesibilității și o referire la inventatorul său francez, Louis Braille. Pentru a le permite sportivilor cu deficiențe de vedere să simtă diferența dintre medalii, pe margine sunt gravate liniuțe: I pentru aur, II pentru argint și III pentru bronz.

Sursa informațiilor și imaginilor din articol, site-ul oficial al JO Paris 2024, aici.

„Aveam 11 ani când a început războiul, și 12 ani când au venit soldații. Erau peste tot. Am coborât cu bolul meu de fructe și am ieșit în grădină. Ta ta ta ta ta ta! Mama mea a fost ucisă când s-a aruncat peste mine ca să mă protejeze. Știi, când ai 12 ani și-ți vezi mama murind ca să te protejeze, nu uiți niciodată.”

Este mărturia cutremurătoare a unei bunici franceze către nepotul său, în clipul de promovare a alegerilor europarlamentare „Use your vote. Or others will decide for you. European elections, 6-9 June 2024.”, lansat de Parlamentul European.

„În Timișoara s-a tras în tineret în fața catedralei” este mărturia unei alte bunici, româncă, către nepoata sa. Mărturie care mi-a adus instant în fața ochilor toate imaginile de la Revoluția din 1989.

Grozăvia războiului, lagărele de exterminare în masă a milioane de civili nevinovați, este relatată cu ochii mijind în lacrimi de un bunic olandez: „Tatăl meu a fost trimis la Auscwitz și ucis acolo. Mama mea m-a dat spre adopție știind că s-ar putea să nu mă mai vadă niciodată. Nu am avut unchi și mătuși, mă gândeam că asta era ciudat. Nu aveam nici bunici. Toată lumea avea bunici. Eu nu aveam pe nimeni.”

„Nu ar trebui niciodată să iei democrația ca pe un dat. Trebuie întotdeauna să o susții, și să o protejezi” îi transmite un bunic italian nepoatei sale.

Un testament al generației care a simțit pe pielea ei ce înseamnă înlocuirea libertății cu tirania.

Un clip emoționant, care ne aduce aminte, dacă uitasem cumva, că democrația se câștigă foarte greu și se poate pierde într-o noapte.

Mergem să votăm, da?

Sau alții vor decide pentru noi.

Acest articol pe blog este despre EV-uri și toată „drama” din jurul lor, cu early adopters care văd avantajele noilor tehnologii și care se simt pregătiți să scoată din buzunar o sumă încă mare, cu grosul publicului care e încântat de tehnologie dar nu și-o permite deocamdată, și, normal, cu grupul conservatorilor care-și văd viața de petrolheads dată peste cap de noua „amenințare”.

EV= Electric vehicles = Mașini electrice, a venit momentul să ne obișnuim cu acest acronim.

ICE = Internal Combustion Engine = Motoare cu ardere internă

Există un studiu, „The end of the ICE age” – „Sfârșitul epocii motoarelor cu ardere internă”, făcut în Septembrie 2023 în colaborare cu Bezos Earth Fund, a cărei primă concluzie (are 40 de pagini) este, citez: „The end of the internal combustion engine (ICE)2 age has begun.” Cu forecast-uri când ICE și EV vor fi la paritate de preț – EU 2025-2026, US 2026-2029, restul maxim 2031. Moment din care începe declinul accelerat, la fel cum motorul pe aburi a lăsat locul motoarelor cu ardere internă.

Fiecare epocă tehnologică are un apogeu, după care apare o tehnologie net superioară (I mean zeci de procente diferență), iar cea veche intră în declin.

Și nu, nu e nimic dramatic aici, e un ciclu firesc, natural.

Notă, un grafic interesant despre nevoia de țiței a omenirii, în acest context evolutiv:

Detalii, sursa fotografiilor din articol, download și lectură plăcută aici.