Gorunescu.ro

Think. Feel. Give.

Facts

In memoriam Cornelia Gorunescu

By on 13/09/2022

In memoriam Cornelia Gorunescu

Pentru că azi comemorăm 15 ani de când nu mai e printre noi, dedic acest articol mamei mele, cu câteva amintiri din colecția de fotografii a familiei.
Sper să vă placă, și să le aducă amintiri frumoase celor care au făcut parte din viața ei.
Unde am avut/găsit descrieri, le-am pus.

1981
1978 la o serbare la grădinița mea
Unica poză cu mama în acțiune ca soră medicală, anii 80, secția de reanimare a Spitalului Județean Călărași
1981 Cabana Plaiul Foii
1981 împreună cu tata, petrecere acasă cu prieteni dragi de familie, familiile Ștefănescu și Ionescu
1983, Aniversare Miruna Bordea 5 ani, una din puținele poze cu nașii de cununie ai părinților mei, familia Dr. Nicolau
Balul Sănătății
Excursie Borcea
Cu familia finilor Barbu, și cu dl. Dinculescu, care-mi făcea deliciul sărbătorilor din copilărie, costumat în „Moș Gerilă”
Excursie RDG, Berlin, 1981
Sinaia, Cota 1400
1968, Dacia 1100, tata a focalizat aiurea, dar a ieșit o poză cu un farmec vintage
1968, munții Făgărași
1978, Cehoslovacia, excursie organizată de ACR, cu Daciile, în munții Tatra
1982, croazieră pe Marea Neagră, aici portul din Odessa
1991, Franța, prima ieșire în „vest” după revoluție, la un curs de două săptămâni de nursing la Clermont-Ferrand
Anii 80, petrecere de Paști la bunicii din partea mamei
1980, Moscova, excursie la jocurile olimpice
Mare amatoare de flori, nu putea rata nuferii de la Băile Felix
Revelion 78-79
Oamenii se distrau serios, nu glumă.
2001, Tivoli Gardens, Copenhaga, schimb de experiență în nursing
Revelion 2003-2004
2005, Grecia
2005, Chiciu, 3 generații de Gorunești
2005, Egipt, mama și Sfinxul

15 ani de smartphone

By on 30/07/2022

15 ani de smartphone

Câteodată am impresia că smartphone-urile există de când lumea, așa de tare s-a obișnuit creierul meu cu binele.

primul Iphone, 2007, foto wikipedia

Parcă am uitat vremurile din liceu când descopeream primele calculatoare, celebrele HC-uri pe care puteai să joci un joc geometric simplu, apoi anii 90 cu 286 și 486, primul calculator în 96, tot atunci prima conexiune la internet în poli și primele e-mail-uri pe clientul Pegasus de Dos. Apoi internet cafe-ul de pe Kogălniceanu, fix lângă celebrul fost bar Cireșica, unde clienți fideli erau puștanii de liceu din Lazăr. Erau nopți pierdute pe Mirc, sau nopți pierdute de gaming în Counter-Strike, Quake II, Starcraft sau Need for Speed.

Apoi au venit anii 2000, rețelele de cartier, cu internetul acasă prin dial-up Xnet și atunci a fost prima revoluție a conectivității în Romania. Tot mai multă lume a început să aibă telefon mobil, cu butoane, și se întrezăreau mugurii folosirii internetului pe mobil, la început cu MMS-uri, apoi cu pagini servite prin GPRS și mai târziu EDGE.

Apăruseră chiar și primele tentative de smart-phone-uri, cu tentativa aceea de Windows mobile care n-a supraviețuit comercial. Dar erau greu de folosit, aveau un kg de butoane, aveau niște manuale groase pe care trebuia să le citești să vezi ce face fiecare buton, iar puținii oameni de afaceri care și le permiteau (pentru că erau exagerat de scumpe) le foloseau ca să se împăuneze cu ele la diverse sindrofii. Chiar îmi arăta cineva un Nokia Communicator care încărca pagini de internet cu ziare de peste ocean, dar dacă îl puneai să rezolve cu el task-uri simple pentru un PC de la acele timpuri, îți spunea că trebuie citit manualul, că el n-a avut timp și oricum nu îl interesează să facă asta cu un telefon.

Și vine 29 Iunie 2007, data la care Apple pune în vânzare primul IPhone:

De atunci totul a luat o turnură ascendentă, omenirea a realizat că se poate conecta cu familia și prietenii într-un mod foarte facil și foarte la purtător. Rețelele sociale au explodat, tocmai din cauză că puteau fi accesate de oriunde și oricând.

Lumea de azi nu ar mai fi de conceput fără smartphone-uri, care ne conectează individual la sistemul nervos colectiv al omenirii.

De final, să-i dăm cezarului ce este al Cezarului, lansarea IPhone de către regretatul geniu Steve Jobs:

S-a publicat pe SEAP licitația pentru SF pentru traseul TR71

By on 16/07/2022

S-a publicat pe SEAP licitația pentru SF pentru traseul TR71

[CN1044890Servicii de proiectare, faza Studiu de Fezabilitate pentru obiectivul de investiții ,,Drum TransRegio Galați-Brăila-Slobozia-Drajna-Chiciu-Autostrada A2″

Data publicare: 14.07.2022
Autoritate contractanta: ASOC DE DEZVOLTARE INTERCOMUNITARA PENTRU INFRASTRUCTURA DE TRANSPORT DE TNTERES STRATEGIC IN ZONA DE EST SI SUD

Valoarea totala estimata: 20.000.000 lei

Servicii Expertiză tehnică, servicii proiectare faza Studiu Fezabilitate cu elemente de DALI, inclusiv studii de teren (studiu geotehnic, ridicări topografice, studiu hidrologic, studiu hidraulic, studii de coexistentă, studiu arheologic precum şi alte studii specifice/documentații de specialitate solicitate de instituțiile avizatoare), documentaţii suport pentru obţinerea de acorduri și avize, obținere acorduri şi avize, documentația necesară obținerii avizului de oportunitate și a documentațiilor urbanistice (PUZ), studiu de trafic, studiu de evaluare a emisiilor CO2, analiza cost-beneficiu, analiza instituțională, studiu de evaluare adecvată situri Natura 2000, raport privind evaluarea impactului asupra mediului, harta cu datele de geolocalizare ale investiției, raportul privid utilitățile (unde este cazul), documentația tehnică aferentă demarării procedurii de expropriere (dacă este cazul), pentru obiectivul de investiții ,,TransRegio Brăila-Slobozia-Drajna-A2 și Chiciu-Drajna” vor fi in concordanta cu cerintele caietului de sarcini.

Termen limita pentru primirea ofertelor sau a cererilor de participare: 29.08.2022 15:00

Apa din Slobozia – nepotabilă. Ep. 11

By on 14/06/2022

Subtitlu pentru cei care nu chef de citit: Oficial, apa din Slobozia este în continuare nepotabilă.

Fapt confirmat prin răspunsul DSP la cererea mea scrisă de a specifica dacă URBAN SA are sau nu autorizație sanitară:

Conform acestui răspuns, din anul 2018, DSP a notificat URBAN că nu se mai acordă viza anuală, din cauza depășirii parametrului trihalomentan. Până la acest moment – iunie 2022 – nu reiese din răspunsul primit că ar exista această viză.

În concluzie, la momentul scrierii acestui articol, URBAN SA nu are autorizația sanitară vizată la zi, deci nu furnizează consumatorilor apă potabilă.

DSP mă „pasează” la Urban dacă vreau să aflu rezultatele analizelor. Unde aflu că acum au altă depășire, la sodiu, pe care o împachetează elegant, cu un studiu de la un „CENTRU DE MEDIU ȘI SĂNĂTATE CLUJ”, un client mai vechi al blogului:

Ideea de bază este următoarea: URBAN SA nu furnizează apă potabilă. O bâlbâie elegant la explicații, are doar două analize pentru trihalometani în ultimii 4 ani, una în august 2020 și una în ianuarie 2021.

captură ecran https://www.scurbansaslobozia.ro/?page_id=1469

Adică na, dacă DSP-ul îți spune că nu ți-a dat prelungire pentru că tu ai o problemă, mi s-ar părea corect măcar să ții problema sub observație atentă, lunară. Nu să faci în bătaie de joc două analize în 4 ani.

Ca să concluzionăm:

  1. Nu avem în continuare apă potabilă în Slobozia
  2. Cer pe această cale noului patron al URBAN SA – Consiliul Județean Ialomița – un calendar clar, cu termene și responsabilități pentru potabilizarea apei. Cum am spune noi în mediul privat: grafice Gantt și KPI-uri. Hai că se poate!

Bătaia de joc de la New York

By on 17/04/2022

Acești simpatici doamne și domni se laudă pe pagina de Facebook a unei instituții a statului român, recte Consulatul General al României la New York, cu o jalnică participare a României la un târg de turism:

May be an image of 6 people and text that says 'Consulate General of Romania in New York 5 apr. În zilele de 19 și 20 martie 2022, a avut loc la New York, Târgul internațional de turism The Travel & Adventure Show, în cadrul căruia România a deținut un stand de prezentare și promovare a produselor turistice autohtone. Manifestarea a constituit spațiul mult așteptat de specialiștii din domeniu pen... Vezi mai mult Somania Explore The Carpathian Garden Fk'

Au printat pe niște A4 poze cu Sfinxul și alte obiective turistice, le-au prins cu niște agrafe de o perdea atârnată de o țeavă. Au mai bifat o rubrică în raportul lunar de activitate, ca să-și justifice salariile de mii de euro, așa cum explică fostul ministru al economiei, Claudiu Năsui, într-o postare pe pagina sa publică:

Consulatul general al României de la New York și-a șters între timp postarea de pe pagină și au pus repede poze cu floricele și munți photoshopate amatoricește. Dar, internetul nu uită și nu iartă, comentariile sunt, ca de obicei, delicioase:


Să rămână pentru posteritate, zic. Mizeria nu poate fi ascunsă sub preș la infinit, domnilor bolșevici de prin ministere și partide, vă știți voi care.

What has been seen cannot be unseen.

Statul la stat.

I can go like this all day 🙂

O expoziție de desene ale elevilor de la liceul de Artă din Slobozia e mai bine organizată și prezentată decât imaginea țării la New York.

Prin comparație, standul Braziliei la același târg de turism:

Clipul întreg mai jos, e varianta din 2020 Los Angeles:

Este o bătaie de joc la adresa țării, este o risipă inutilă a banilor noștri din taxe și impozite. Bani munciți, și de mine, și de tine. Este un exemplu clar despre cum suntem priviți din exterior – o țară care nu se respectă ea însuși, nu poate pretinde sau impune respect.

România ar trebui să aibă o strategie unitară de promovare turistică, cu bugete clar stabilite, cu priorități, cu un calendar de evenimente, cu participarea actorilor din sectorului privat de turism la ele, nu cu niște politruci care habar nu au pe ce lume trăiesc.

PS: 8000 de dolari au costat printurile A4, după cum reiese din declarația ministrului turismului la Pro TV.

Mamele eroine

By on 08/03/2022

Azi e 8 Martie, și trebuia să fie ziua lor. Să o petreacă în liniște și pace, eventual cu o zi liberă de la serviciu, cu familia, cu prietenii, cu soții, cu copiii.
Dar nu. Nu s-a putut. N-au avut pace.
Pentru că un psihopat și camarila din jurul său au decis că milioane de femei trebuie să-și ia pruncii la piept și să plece în bejenie ca să le salveze viața.
Așa că ziua de azi le este dedicată lor, femeilor eroine, la fel de eroine ca bărbații care luptă cu arma în mână pentru țara lor. Ele luptă pentru viitorul țării lor, care sunt copiii.

Să nu uităm că și ei, și ele, toată nația ucraineană are zilele astea nevoie de ajutorul nostru. O masă caldă, un acoperiș deasupra capului, un SMS de 2 euro pentru ajutoare. Sau, dacă nu-ți permiți nimic din toate acestea, măcar o vorbă bună de încurajare ca să nu se simtă abandonați, o îndrumare în direcția corectă pentru că sunt debusolate și speriate, o mână întinsă, o îmbrățișare, o floare de ziua lor.

La mulți ani, dragi femei eroine!

Slava Ucraini!

Selim rezistă!

By on 04/02/2022

„Domnul” din imagine este „Selim”, un biet stâlp de rețea electrică ce s-a întâmplat să fie fix pe traseul autostrăzii A0:

*captură de pe canalul de YouTube Infrastructure Romania

A fost botezat așa, Selim, de un membru al forumului peundemerg.ro, odată din cauză că respectivul lot de autostradă este construit de o companie din Turcia, și a doua oară, în memoria personajului pașei Selim, jucat magistral de Sergiu Nicolaescu în filmul istoric Mihai Viteazul.

A mai fost botezat, presupun eu, pentru că urma să-l îndrăgim cu toții, ca pe un prieten vechi, revăzându-l de zeci de ori în filmările din dronă care urmau să vină. Și nu m-am înșelat deloc, urmează capturi de ecran de pe forumul peundemerg.ro:

14 Aprilie 2021


15 Aprilie 2021


21 Aprilie 2021


23 Aprilie 2021

15 Octombrie 2021

Ați prins ideea, se umplu „n” pagini de forum, până zilele trecute pe 24 Ianuarie 2022, când surpriză totală, vine vestea bombă: Selim a căzut!

În locul lui Selim, acum străjuiesc A0 doi ieniceri de metal, noi-nouți:

*captură You Tube canalul Infrastructure Romania

Unde vreau să ajung cu toată această introducere?

La mentalități.

Ani de zile pasionații de infrastructură au privit neputincioși cum proiecte importante erau blocate de stâlpi care trebuiau relocați. Celebru printre ele este cazul liniei de înaltă tensiune din nodul rutier Alba-Iulia nord de pe A10, a cărei relocare foarte tardivă a blocat construcția pasajului peste calea ferată și implicit a tronsonului de autostradă:

* cu roșu traseul liniilor de înaltă tensiune care blocau accesul, captură YouTube canalul Z

Și nu numai stâlpii stăteau în calea marilor proiecte de infrastructură, fie ele rutieră sau feroviară. Aveam relocări de țevi de gaze, apă, exproprieri pentru relocări de drumuri sau treceri prin localități, cu demolări de imobile și eternele procese în justiție. Iar instituțiile și companiile de stat, care ar fi trebuit să lucreze împreună ca să rezolve prompt situațiile, stăteau relaxat și își trimiteau mail-uri și notificări, ani de zile.

Dar, cu timpul, s-a întâmplat un fenomen interesant. Interesul a crescut, forumul de infrastructură a crescut, presa locală și mai apoi centrală a început să preia informațiile și filmările pasionaților care apăreau acolo în premieră.
Nu de puține ori s-a întâmplat ca filmări cu drona de pe șantierele autostrăzilor să apară în prime time la știrile de la ora 19:00.

Rezultatul inerent a fost că s-a creat o masă critică de oameni, din diverse domenii și cu diverse preocupări, din toate zonele țării, care urmărea din ce în ce mai atent, și aproape zilnic, ce se petrece pe șantier. Constructori neserioși, autorități locale și centrale care nu-și făceau treaba sau o făceau de mântuială, totul era pe ecranele factorilor de decizie și în media online și off-line în aceeași zi, prin intermediul dronelor și a reportajelor din teren.

Un alt rezultat inerent a fost că, sătui de stat în expectativă, o mână de oameni s-au asociat și au pus bazele Asociației Pro Infrastructura, al cărui rol este promovarea și monitorizarea infrastructurii de transport moderne, sigure și de calitate. Nu este singurul ONG preocupat de un transport modern, notabile sunt și ASCORO, Moldova vrea Autostradă, Împreună pentru A8, etc.

Pentru mine personal căderea lui „Selim” în 2022, la 32 de ani de la revoluția din 89, echivalează cu căderea ultimelor bastioane ale mentalității din „epoca de aur”.

Timp de 45 de ani (1944-1989) generații întregi, printre care și cea a părinților mei, au trăit în dictatura comunistă. Întâi cea a lui Petru Groza care era marioneta lui Stalin la București, apoi cea a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi cea a lui Nicolae Ceaușescu.

Ce au avut toate acestea în comun? Statul prelua totul, îți oferea totul (mă rog, ce considera el de cuviință) și îți lua la schimb absolut toate libertățile sau inițiativele. Statul îți dădea casă, loc de muncă, îți asigura educația gratuită, totul până la locul de veci era planificat și asigurat de statul omnipotent și omniprezent.

În schimb, tu nu aveai grija zilei de mâine: „Tu învață bine să intri la Politehnică și ai viitorul asigurat pe viață” era una din frazele pe care părinții le rosteau copiilor adolescenți prin anii 80. De ce Politehnică? s-ar putea întreba cineva în ziua de azi, în definitiv nu e vreo mare realizare să fii inginer, e plină țara. Politehnica era vedetă pentru că terminai inginer, adică primeai repartiție într-o fabrică, uzină sau combinat. Adică, oraș, poate chiar unul mare, capitală de județ. Nu se făceau combinate la sat. În timp ce, dacă terminai orice altceva, puteai sfârși medic de dispensar la Cucuieții de sus, sau contabil la CAP tot acolo. Așa că Politehnica era „pașaport” pentru mediu urban, într-o epocă în care lui Ceaușescu i se părea că sunt prea mulți medici la București și a decis să facă dispensare în mediul rural.

Faptul că nu aveai grija zilei de mâine iar statul îți punea toată existența pe tavă, îți „repartiza” loc de muncă sau apartament, îți „dădea” butelie, la magazin „se băga” sau „se aducea” marfă, a transformat generații întregi în conformiști fără nici un fel de inițiativă, nici civică, nici de alt fel. De nici un fel. Ieșitul din rând nu era văzut cu ochi buni de regimul comunist, toți trebuia să fim tunși regulamentar, toți trebuia să fim „unul în cuget și simțiri”, să clădim „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Cine avea idei de răzmeriță sau chestiona politica măreață a conducătorului iubit, dispărea fără urmă. Sau i se înscena o infracțiune de drept comun, pentru că nu-i așa, nu trebuiau să apară condamnări politice, pentru că regimul totalitar nu trebuia să aibă inamici din interior. Orice opoziție era eliminată brutal, amintiți-vă morții de la Timișoara din Decembrie 89.

Statul era omni pluri potent, și tot ce făcea era bine, în interesul nostru, și noi nu trebuia să ne preocupăm de ce face sau cum face statul, ba era chiar periculos pentru tine ca individ să ai astfel de preocupări, este una din mentalitățile care a rezistat zeci de ani. Tu taci și vezi-ți de treaba ta, ți se spunea la locul de muncă dacă începeai să pui prea multe întrebări.

A fost nevoie de zeci de ani ca publicul contribuabil să realizeze că statul nu-ți mai „dă, bagă, face” nimic, ci îți ia, cu două mâini hrăpărețe, taxe și impozite de a căror cheltuire s-a învățat, tot el statul, să nu dea socoteală.

Dar iată că a venit momentul când un mic grup de cetățeni inimoși a început să pună întrebări. Ce faci, statule, cu banii mei? Îmi faci oare spitale, școli, autostrăzi, îmi asiguri siguranța pe stradă și dreptatea în justiție?

La început, statul, siderat și dezgustat că cineva din plebe putea să chestioneze bunele lui intenții, a întors spatele, cu un sictir regal.

Apoi, încet încet, au început să apară legi care să-l oblige la dialog. Și atunci a încercat să întoarcă spatele, dând răspunsuri în bătaie de joc sau deloc sau foarte târziu, când deja răspunsul la solicitările de transparență nu mai aveau relevanță. Dar, mugurii societății, proaspăt înfiripați, au avut tăria să meargă mai departe în justiție cu cererea lor.

Și într-o dimineață, pe biroul unui mare demnitar, a poposit o hotărâre judecătorească prin care statul era obligat să răspundă la solicitări. Iar statul a început ușor-ușor să înțeleagă că trebuie să coboare din bula-i unde se cocoțase artificial, cu picioarele pe pământ. Mai mult de-atât, seara la știri, a apărut o filmare din dronă care arăta un stâlp tronând pe mijlocul autostrăzii, în timp ce înaltul demnitar susținea, senin ca cerul în deșert, în același jurnal de știri, că e o chestiune de câteva luni până când vom circula pe acel sector de autostradă.

Iar societatea i-a răspuns: Selim rezistă!

Austria, ferma vecină

By on 21/01/2022

Când preziceam prin Noiembrie că în maxim jumătate de an vor apărea primele țări în care se va introduce vaccinarea obligatorie, săreau haterii antivax la beregată, de parcă aveam eu ceva cu ei.

Pur și simplu făceam o previziune bazându-mă pe observațiile personale a ceea ce se întâmplă în lume. M-au făcut în toate felurile, oaie în turmă, aplaudac, focă, etc. Cum atacurile la persoană mă impresionează foarte puțin spre 0, mi-am văzut de drum.

Și fără a fi o surpriză, Austria tocmai a anunțat vaccinarea obligatorie a adulților. Detalii aici.

Acum dacul liber gânditor de la Hamangia se vede pus în fața următoarei dileme: dacă vrei la schi în Tirol, sau la băi în Salzburg, fără dovada vaccinării nu că nu intri în Austria, dar dacă ești cetățean sau rezident sau lucrai acolo pe contract și nu te-ai vaccinat, te paște o amendă de până la 3600 de EUR.

*Funicular pe domeniul Skiwelt, 288 de km de pârtii, Austria. Poză din colecția personală.

Iar lista țărilor în care aceste măsuri se vor impune va crește, cu siguranță. Vor fi din ce în ce mai puține, până când, surpriză, și țara ta balcanică, raiul libertății de expresie, îți va impune vaccinarea prin lege. S-ar putea la vară să nu prea mai existe plaje pe care să te poți bronza nevaccinat.

Legea e lege, ne convine sau nu, suntem de acord cu ea sau nu, protestăm sau nu, ea va trebui respectată.

A aflat-o pe pielea lui și no. 1 ATP, care a învățat lecția the hard way. O lecție de care nu avea nevoie, de altfel, dacă guvernul Australian era în Austria și i-ar fi spus: fără certificat nu intri. Paranteză, trebuie să menționez aici că bulibășeala și duplicitarismul populisto-electoral din creierul politicienilor care conduc țările, fac la fel de mult rău ca și virusul. Mai ales în țările care au alegeri anul acesta sau anul viitor, orice politică ce presupune constrângeri sau obligativități este evitată de politruci.

Apropo de învățat lecții, oamenii se împart în două mari categorii: una care învață din greșelile celor din jur, și alta care, deși are exemple, cărți, istorie, literatură, povești, fabule, internet, prieteni, familie, preferă să învețe din greșelile proprii.

Și am următoarea istorioară reală, despre vaccinare și puterea exemplului, povestită de un fermier. Nu spun cine și din ce localitate sau județ, pentru că am fost rugat să păstrez confidențialitatea. Dar vă asigur că întâmplările au avut loc.

A organizat omul vaccinarea personalului din ferma proprie, în principal tractoriști. A solicitat o echipă mobilă, a venit echipa gata de vaccinarea tuturor. La care unul dintre tractoriști întreabă dacă au voie să bea (alcool N.R.) după vaccinare, iar răspunsul medicului a fost că nu.

În secunda doi, toți tractoriștii, mecanicii, absolut toți vajnicii bărbați ai companiei au făcut stânga-mprejur și au plecat acasă, lăsând perplexă echipa de vaccinare care făcuse zeci de km și rezervase ore bune din ziua respectivă pentru asta.
Ok, au împachetat oamenii și duși au fost.

Peste câteva zile, la o fermă dintr-o localitate vecină, moare un tractorist de Covid, om tânăr la 30 și ceva de ani.

Se duc a doua zi vreo 2 din ferma noastră să se vaccineze, ca efect.

Peste câteva zile, mai moare un tractorist de la ferma vecină. Tot om tânăr, în putere. Cum, tractoriștii în putere nu sunt imuni la virus cum am văzut noi pe internet? Cum, nu trece cu țuică? Se mai duc să se vaccineze câțiva, care realizează brusc că tratamentul cu alcool nu e pentru viruși.

Peste puține zile, la ferma vecină moare șeful de fermă, om la 40 și ceva de ani.

În secunda doi, toți tractoriștii din ferma noastră își iau nevestele, copii, părinții și sunt buluc cu cățel și purcel la coadă la vaccinare.

Austria tocmai a devenit ferma vecină.

Portocale și ciocolată

By on 05/12/2021

Mâine e sf. Nicolae, sau Moș Nicolae, sărbătoarea aceea frumoasă în care copiii (cuminți) primesc, în cizmulițele date frumos cu cremă, portocale și ciocolată.
În copilăria mea din dictatură, portocalele și ciocolata erau un fel de Rolls–Royce. Nimeni nu îl avea dar toată lumea tânjea la el.
Observ amuzat că și azi, în ajun, nu mai sunt portocale pe nici un raft, indiferent de magazin. Copiii de atunci, azi părinți sau chiar bunici, golesc magazinele de portocale și ciocolată, într-un fel de reparație istorică și probabil mentală, într-o răzbunare pe trecutul de stat la cozi în frig după de-ale gurii.
Sărbătoarea de Moș Nicolae (că sfinții nu-și aveau locul în calendarul comunist, fiind înlocuiți cu moși) era totuși una interesantă, pe mai multe planuri.
În primul rând educativ, pentru recompensa dulce de la final de an trebuia „să fii cuminte, că nu mai vine moșu cu dulciuri și cadouri” – unde la „moșu” erau comasați la grămadă și Crăciun și Nicolae.
În comunism, luna Decembrie era decretată de către comerțul socialist „Luna cadourilor pentru copii”. În toate librăriile din țară, în vitrine, în loc de jucării frumoase tronau aceste butade, colorate cu sclipici și gătite cu hârtie colorată. Jucăriile erau în mare majoritate mai mult jocuri, pentru că plasticul era material de export. De exemplu, în tot cartierul, era un singur băiat care avea o basculantă de plastic, și vreo 2-3 care aveau mașinuțe metalice „cu suspensie”, dar pe care părinții nu-i lăsau să le scoată la joacă, să nu le strice.
Și atunci, toți părinții se înghesuiau la propriu la cozi ca să pună mâna pe un kg de portocale sau să prindă 1-2 ciocolate chinezești, ambalate în vid ca să reziste transportului oceanic. Ciocolata românească văzuse cacao, lapte și zahăr doar în reclame, și era uscată ca o scândură pentru că nu exista suficient staniol sau plastic, fiind ambalată într-un fel de hârtie cerată.
Totul era dat la export, orice materie sau material care putea să fie valorificat pe valută era interzis la consumul intern, ca să se „plătească datoria externă”, dar pe lângă asta și să îngrașe conturile securității pe care au pus mâna diverși cetățeni care azi sunt mari oameni de afaceri. Dar ăsta e alt subiect, pentru oameni mari.
Pentru noi copii, un alt plan al sărbătorii de moș Nicolae era al efortului recompensat. Trebuia să-ți faci de seara cizmulițele de iarnă cu cremă, să fie curate altfel Moșu nu îți lăsa nimic în ele. Pe de altă parte, era și o scuză pentru bieții părinți care nu puteau să se descurce să facă rost de ceva dulce de import. Puneau acolo niște dropsuri în care îți crăpai dinții, niște gumă de mestecat Gumela, niște biscuiți Răducu – cine a trăit epoca știe ce vorbesc.
Țin minte că ai mei aveau grijă să găsesc ceva dulce, și, deși tata fiind medic, ar fi putut face uz de relațiile lui ca să facă rost de portocale sau banane, era un tip modest, căruia îi plăcea să se descurce cum putea, așa că portocala era de obicei înlocuită de un măr de Tigveni, iar ciocolata de ce găsea mama prin comerț, de obicei erau tablete de glucoză și diverse alte dulciuri ce nu văzuseră zahăr. În ciuda statutului lor, de „privilegiați ai regimului” cum îi etichetase cineva, fiind amândoi membri de partid, părinții mei erau niște oameni foarte la locul lor și modești, care nu apelau la numeroasele cunoștințe pentru nimic în lume.
Asta nu înseamnă că eu, împreună cu prietenii de la bloc, nu băleam la ciocolata Toblerone, guma Wrigley galbenă, cu aromă de banane, sau bomboanele Tic-Tac în cutia transparentă, care ne salutau arogant din vitrina shop-ului de la parterul hotelului Călărași. Unde bineînțeles paznicul hotelului nu te lăsa să intri. Dar noi aruncam ocheade lungi spre obiectele dorinței și ne imaginam cât de bune or fi 🙂


Țin minte că prima ciocolată serioasă, chinezească, am mâncat-o sus pe creasta Făgărașilor, în 88. Nu știu cum a făcut rost maică-mea de ea, dar m-am trezit cu surpriza în rucsac, în punga cu tablete de glucoză și cutiuța cu zahăr cubic – alt lux, zahărul fiind doar pe cartelă. În fine, desfăcând eu punga cu energie în trenul care ne ducea la munte, dau peste marele zid chinezesc, dedesubt ciocolata în staniol dublat de plastic închis etanș. Bun, îmi zic, ce surpriză frumoasă, îi mulțumesc mamei în gând, și le promit colegilor care salivau deja că o desfacem sus pe Moldoveanu, ca să sărbătorim ascensiunea pe cel mai înalt vârf din România.
În dimineața respectivă o scot din adâncurile rucsacului, și o pun într-un buzunar exterior, ca să fie la îndemână. Erau gesturi de bun simț, să te organizezi astfel încât să ai totul la îndemână, ca să nu pui tot grupul să te aștepte că nu-ți găsești tu briceagul sau conserva.
Ajungem sus în vârf, era o zi de August cu soare puternic, în rucsacul meu verde închis s-a topit bine ciocolata, când scot pachetul era totul lichid, era o pungă etanșă cu ciocolată topită. Am renunțat să-l mai deschid sus pe vârf, am așteptat să coborâm la primul lac glaciar, unde am resolidificat primea mea ciocolată în apa rece ca gheața, de data asta în formă de ou.
Așa că prima mea ciocolată „de import”, a fost un ou de ciocolată chinezească, pe care l-am împărțit cum am putut cu ceilalți.


Despre portocale sau banane nu prea am cuvinte de laudă, în puținele dăți când am avut acces la ele, portocalele mi s-au părut niște acrituri, iar bananele erau verzi, am avut o singură dată și le-a pus mama în debara în hârtie de ziar, că-i spusese cineva că așa se coc și se fac dulci și galbene. Trebuie să știți că în comunism era un adevărat folclor printre gospodine despre cum se coc bananele. Le verificam zilnic să văd dacă s-au îngălbenit, îi comunicam mamei victorios diminețile cea mai mică intenție de nuanță de galben, într-un final au trecut din verde direct în negru, așa că a trebuit să le mâncăm așa, crude și trecute în același timp.

Așa că, dragii mei, traumele din copilărie există, ele trebuie tratate foarte serios, cu minim un kg de ciocolată, din cele mai bune soiuri, și obligatoriu cu un Toblerone elvețian cu Mont-Blanc-ul pe ambalaj. După portocale nu mă dau nici azi în vânt, luați-le voi pe toate.
V-am pupat, plec la supermarket.

Pledoarie pentru feminism

By on 20/11/2021

-Proprietarul e o femeie, nu-i așa? o întreb amuzat pe doamna care aranjează mini porțiile pentru mic dejunul tip bufet suedez.

-Cum v-ați dat seama?

Îmi vine să fac gestul celebru al lui Khabi Lame, cu două mâini întinse spre omleta porționată minuscul în boluri pătrate de maxim 4×4 cm:

Dar mă abțin.

Păi, dacă era un bărbat, tăia un porc prăjit pe din două și îl trântea pe bufetul suedez! exagerez voit, pentru a scoate în evidență migala cu care a fost pregătit mic dejunul.

-Așa e, aveți dreptate. îmi răspunde, la rândul ei amuzată.


Totul este în cilindri, cutiuțe, bolulețe, bolișoare și alte diminutive neinventate încă de bărbați pentru diversele moduri de servire. Salata de ciuperci cu maioneză este în niște borcănele cu capac în care abia încape o linguriță , prezentate oblic privirii pe o tavă ceramică. Oul fiert stă pe sare într-un păhărel de sticlă, amplasat pe un pat de sare de Himalaya într-o cuvă de sticlă mai mare. Și exemplele continuă cu compotul de fructe, mezelurile, etc.

Totul este distribuit în mini porții care te invită la moderație dar și la diversitate. Vrei să le încerci pe toate, cu un zâmbet larg pe buze.

Asta mi-a plăcut cel mai mult, preocuparea pentru zâmbetul clientului. Altfel îți începi ziua dacă pleci la drum cu un zâmbet, indiferent câtor provocări ai de făcut față.

Realizez pe urmă că tot boutique-hotelul la care stau este conceput pentru a te relaxa, și a te face să te simți bine.

De la modul în care sunt împachetate, a cadou, prosoapele pe pat,

până la tonurile și texturile culorilor folosite la amenajarea interioară pe casa scărilor.

Totul este gândit până în cele mai mici detalii, mobilierul, iluminarea, instalațiile, nimic nu a fost lăsat la mâna întâmplării, sau a lui Dorel. S-a muncit și se muncește zilnic, pe multiple planuri, pentru satisfacția turistului. Pentru zâmbetul lui. Și, în ultimă instanță, pentru fidelizarea lui.

Este o nișă hotelieră foarte bună, acest tip de boutique-hoteluri cu personalitate, care se mulează foarte bine pe atenția la detalii specific feminină.

Poate lumea horeca ar fi mult mai interesantă dacă femeilor le-ar fi acordată o șansă în plus la dezvoltarea de afaceri în domeniu, de către noi bărbații. În pandemie au pălit hotelurile de 500 de camere în care veneau hoarde de turiști de sărbători sau în vacanțe, și au început să fie mult mai sustenabile afacerile mici, care se mulează pe cerințe individuale.

Am fost în Februarie în Bulgaria într-un hotel mare, de trafic greu dacă mi-e permisă exprimarea, care era pe jumătate închis cu rigips ca să nu-l mai încălzească de pomană. Ei spuneau politicos că renovează, noi ne făceam politicos că-i credem. Nici în partea deschisă și încălzită a hotelului nu aveau un grad de ocupare fabulos, dar trebuiau să mențină cumva afacerea pe roate, așa că au preferat să amputeze funcțional și estetic o parte din clădire, ca să supraviețuiască întregul. Deși abordarea era practică și eficientă din punct de vedere economic, ca turist rămâneai cu un gust amar. Te simțeai ca pe un vas de croazieră care luase apă la bord și naviga așa, puțin înclinat pe o parte.

Au cu totul altă șansă de supraviețuire, în aceste vremuri complicate, afacerile care construiesc o relație personală, care transformă consumatorul în client fidel. Care îți acordă atenție. Care te fac să te simți bine. Care te fac să te simți important pentru ei, nu un număr sub care tragi rigips că nu ai destul GPL în rezervor.

Tipul acesta de boutique-hotel, cu amprentă feminină, este o alternativă la turismul de masă, cu împărțirea riscului pe unități de business mai mici, care se pot ajusta mult mai rapid la fluctuațiile din piață.

Și mai cred că o șansă trebuie dată femeilor în toate domeniile, mai ales când vine vorba de supraviețuire economică, modalitatea bărbătească de a face afaceri, dură, spartană, pusă pe profit cu orice preț și volume mari, putând fi completată fericit cu abordări personalizate, de nișă, specific feminine.

Haideți să dăm o șansă, inclusiv în afaceri, femeilor. Pot aduce, iată, abordări care nouă bărbaților ne-au scăpat, pentru că nu ne sunt la îndemână, nu ni se potrivesc natural.

Avem o resursă de inventivitate în societatea actuală care se pierde, pentru că, haideți s-o recunoaștem, nu acordăm femeilor aceeași greutate pe care o dăm bărbaților. Deși ele reprezintă 50% sau chiar o idee mai mult din populație, totuși nu sunt promovate cu egalitate de șanse cu bărbații, în nici un domeniu: politic, social, economic.

Și e păcat să pierzi resursele unei țări, ale unei populații, dintr-o prejudecată.

Un om foarte inteligent a spus odată așa într-o emisiune, dar am găsit și articolul aici: „În omenire circulă două mari idei delirante colective: una că unii oameni sunt superiori altor oameni, și a doua, derivată din prima, că bărbatul este superior femeii.”

Ca să fac și reclamă gratis (nu am beneficiat de nici un avantaj, nu este un advertorial acest articol) hotelul din Timișoara se numește Do Stil Boutique.