Comorbidități. O realitate tristă.
Sunt ale noastre. Trăim cu ele de sute de ani. Unele mai mari, altele mai mici. Le-am acceptat și le târâm șchiopătând după noi, la fel cum un soldat bătrân își cară cu el rănile și beteșugurile căpătate în zeci de ani de lupte corp la corp cu sabia.
„Să moară și capra vecinului”, „ba pe-a mă….i”, „ba nu, eu am dreptate”, „ce mă, vin ăștia să ne-nvețe”, „las că știu eu mai bine ce trebui făcut” sunt tot atâtea expresii ale unor traume colective prin care am trecut vreme de generații.
Suferim grav de lipsă de încredere, generalizată.
Suferim grav de lipsă de empatie față de cei din jur. De egoism. Lumea se sfârșește la apexul propriei burți, ce trece de acest punct cardinal nu ne mai interesează. Bine, hai, ne mai pasă puțin de membrii familiei, poate și mai puțin de membrii familiei extinse și a cercului de prieteni. Restul, not my problem.
Timp de multe sute de ani pe acest teritoriu fragil, aflat la margine de imperii, au năvălit slavi, huni, turci, tătari, și alții. Mica populație existentă, incapabilă prin numărul redus să opună rezistență furiei migratoare, lăsa totul și fugea în munți. Sau, puținii care se îmbățoșau să lupte, plăteau în general cu viața curajul lor. Timp de mai bine de o mie de ani a avut loc o selecție naturală, în care „capul ce se pleacă, sabia nu-l taie” devenise criteriu de supraviețuire.
Ce s-a întâmplat în acest timp? S-a dezvoltat o mentalitate colectivă extrem de păguboasă a supraviețuitorilor.
În timp ce în civilizațiile mari și stabile dimprejur oamenii își dădeau mâna, colaborând pentru binele comun și ridicând edificii și lucrări de infrastructură grandioase care rezistă până azi, noi ne-am ascuns roadele în pământ de frica năvălitorilor, foarte atenți să nu se uite și vecinul peste gard. De ce? Pentru că la momentul critic al invaziei, se rădea tot. Care puteau să fugă, fugeau să se ascundă, lăsând în urmă bătrânii care legănau copii mici pe picioare, în speranța că nu-i vor ucide.
Ce rost avea să te înțelegi cu vecinul tău, să te unești cu toată comunitatea ca să construiești o biserică mare în sat, nu mai zic de școală, când peste un an atacau musulmanii și puneau foc la tot ce avea cruce deasupra. „Lasă mă, că știu eu mai bine ce e de făcut” „Ascunde sacii ăia cu grâu într-o groapă mare, să nu-i găsească turcu. Vezi să nu te vadă careva”
Ce rost avea să ai încredere în aproapele tău, când cei care trebuiau să colecteze birul pentru înalta poartă aliniau tot satul și încercau să scoată prin toate metodele, de la „turnătorii” de ocazie, informații despre cine mai ascunsese ceva provizii numai bune de „taxat”. Când chiar domnitorii fanarioți din fruntea țării, împreună cu elitele boierești, aveau ca singur țel mazilirea aproapelui, ca să acceadă el sau ei la putere. Ce semnal putea să dea populației o elită al cărei singur țel în viață era supraviețuirea?
Și din păcate aveau dreptate. Nu era un simbol al superiorității prost înțelese, cum e azi. Era un rezultat al experienței de tip trial-and-error, în care vedeau că cei care colaborează de bună credință cu asupritorii, sfârșesc cu capul tăiat împreună cu toți copii lor de sex masculin, ca nu cumva să ducă numele mai departe – vezi cazul lui Constantin Brâncoveanu.
Și tot așa, timp de sute de ani, în mentalul colectiv s-au plantat foarte adânc neîncrederea în semenii umani și evident, pe lângă ea, nepăsarea față de semenii umani. Și, pe lângă ele, neîncrederea în tot ce e străin. Ba chiar am dezvoltat un bogat vocabular prin care etichetam tot ce era străin față de noi, ca măsură de precauție suplimentară. Pentru că străin însemna moarte. Păgân. Necredincios. Mai nou „alopat”.
În caz critic, eram fiecare „pentru tine însuți”. Alergai singur pe picioarele tale, până la ascunzișul din pădure sau din munți. Nu aveai cum, și nici timp să ajuți pe alții să scape. Cine obosea, era bolnav, bătrân, etc, era lăsat în urmă și astfel sacrificat.
A supraviețuit doar cel nepăsător, neempatic, egoist.
Selecție naturală.
Sute de ani.
Și nici măcar nu e vina noastră că suntem așa ca națiune. Și nu suntem de blamat. Și nu e nimeni vinovat, altul decât contextul istoric și și fizico-geografic. Pur și simplu, am dat curs celui mai vechi instinct al speciei umane. Cel de supraviețuire.
Și vine iar un moment de supraviețuire. O pandemie. Și, ca la apăsarea unui întrerupător, încep instant să lumineze în capul nostru toate ideile plantate acolo de mentalul colectiv timp de sute de ani. Tot ce e străin e moarte. Drumul cunoscut e cel sigur.
„Trebui să fugim”„Lasă că știu eu mai bine ce e de făcut, ăștia nu ne vor binele”„Vine OMS-ul, Fauci să ne-nvețe, Gates să ne vaccineze”„Da ce mă, noi nu ne descurcăm, că au trecut atâtea peste noi, apa trece, pietrele rămân” și toată pleiada arhicunoscută de replici cu care omul simplu își argumentează de fapt frica de moarte, și dorința de supraviețuire.
Și repet, nu este el de vină. Este instinctul de supraviețuire în plină desfășurare. Sunt decizii luate emoțional, nu rațional.
Numai că acum nu mai poți să fugi în munți. Nu te mai ajută la nimic. Nu mai aleargă nimeni după tine cu sabia scoasă din teacă să te violeze sau să-ți taie capul, după caz.
Inamicul e microscopic. Și poate ajunge oriunde. Adus de absolut oricine. În adâncul tău știi asta. Și practic fiecare ființă umană din jurul tău îți poate aduce moartea. Practic, peste noapte, subconștientul tău asimilează orice contact uman ca periculos. Iar asta lasă urme extrem de adânci în comportamentul tău. Toți au devenit inamici. Nimeni nu mai e de încredere. Eventual, mai rezonezi temporar cu cei aflați în aceeași dilemă cu tine: În cine să mai am încredere, când vine vorba de propria supraviețuire?
După părerea mea umilă, singura modalitate prin care poți pune stop acestei pandemii în România este s-o vindeci de aceste comorbidități.
Să cobori de pe tronul înalt pe care te-ai cocoțat, în jurul oamenilor, să le vorbești pe limba lor și să le recâștigi încrederea. Și când mă refer aici la tron înalt, mă refer la elitele care conduc țara, nu numai cele politice. Vorbesc de cultele religioase, vorbesc de lideri locali, vorbesc despre presă, vorbesc despre autoritățile locale, vorbesc despre oamenii care au influență și notorietate în societate, artiști, oameni de cultură, influenceri online, ziariști, bloggeri, profesioniști din toate domeniile. Vorbesc de asociațiile profesionale ale medicilor și personalului medical, colegii, sindicate, etc. Vorbesc de elitele locale, primari, bulibașe, popi, învățători, fermierul la care se duce tot satul toamna să ia arenda. Vorbesc de toți oamenii care au realizat ceva în viață și sunt priviți ca model sau exemplu de cei din jur, sau pur și simplu sunt lideri naturali și cuvintele lor au greutate în societate.
Este celebru pe rețelele sociale cazul lui „Nea Tacu”, un bulibașă din Oltenia care s-a vaccinat, iar prin exemplul lui a convins sute de oameni din etnie s-o facă:
*captură ecran cont FB RO Vaccinare
Este celebru cazul Greciei, unde biserica ortodoxă consideră vaccinul un „Dar de la Dumnezeu”:
*captură ecran New York Times
E deja celebră în Ialomița inițiativa Asociației Bădăran, care a pus banere pe șosele ce ironizează, într-un mod macabru, dar de mare impact emoțional, pe cei care iau în derâdere campania de vaccinare.
Exemplele de implicare, din toate domeniile, sunt peste tot în jurul nostru.
Haideți să nu mai lăsăm să moară oameni degeaba.
Haideți să convingem oamenii că singura soluție existentă pentru oprirea pandemiei este vaccinarea în masă.
Haideți să nu ne oprim aici, la campania de vaccinare, și să vindecăm România de comorbiditățile neîncrederii și egoismului. Și de oricare altele. Avem nevoie de un popor sănătos, și sus la mansardă.
Mulțumesc.