Vânam constant în copilărie afișele cinematografelor fin Călărași după posterul unui nou film cu „Mărgelatu”. Nimic nu se compara cu cascadoriile lui Szabi Cseh, cu pistolul lui Mărgelatu sau felul în care mânca semințele de floarea soarelui direct din pălărie, în seria de filme Mărgelatu: „Drumul oaselor”, „Trandafirul Galben”, etc.
Florin Piersic este incontestabil actorul copilăriei generației mele, și în același timp o mare valoare națională. Nu degeaba toată lumea i se adresează cu „maestrul Piersic”, nu degeaba îl vizitează premierul și ministrul sănătății, nu degeaba de câteva zile starea sănătății sale ține capul de afiș al mass-media.
Motivele postării mele sunt însă altele, nu admirația și prețuirea colectivă națională pentru Florin Piersic.
Primul ar fi cel că totuși, deși este o persoană publică, are și el dreptul la intimitate. Are dreptul ca informațiile confidențiale despre diagnostic și tratament să rămână confidențiale, sunt drepturile pacienților consfințite de lege.
În orice țară civilizată spitalul (spitalele) unde era internat putea da o declarație simplă: „Starea pacientului menționat de dumneavostră nu este informație publică, nu avem dreptul să v-o comunicăm.” End of story.
A se vedea cazul Michael Schumacher, unde mass-media de pe un mapamond între se chinuie, de ani de zile, prin toate metodele, să afle până și cea mai mică informație medicală, cu zero rezultate. De ce? Pentru că acolo drepturile pacienților sunt sacre.
Drepturile, la modul general într-o democrație, sunt sacre. Dreptul la viață, la libertate. la sănătate, la proprietate, la demnitate, etc.
La noi se tratează dreptul la intimitate cu o lejeritate mult prea mare, se încep buletinele de știri cu cele mai mici informații medicale disponibile public despre starea sănătății marelui actor. Iar asta nu e deloc în regulă.
Al doilea motiv este cel legat de egalitatea în drepturi. Florin Persic, marele nostru actor, se bucură de o atenție, un tratament, transfer cu avion, transferuri multidisciplinare între spitale de stat de care foarte puțini au parte – a se vedea gravidele care nasc în fața spitalului pentru că nu le bagă nimeni în seamă.
Pentru că nimeni nu este mai presus de lege, sau nimeni nu este un cetățean de rang 2, mi-ar plăcea să văd același tratament aplicat și omului simplu de pe stradă.
Pentru că, dragii mei, o societate ajunsă la un grad mare de civilizație este una care poate fi catalogată ca atare după un foarte simplu parametru: grija și empatia umană pe care o acordă celor mai nevoiași și defavorizați membri ai săi – oamenii simpli, fără statut sau relații, care au o problemă, fie ea și medicală.
În momentul când fiecare dintre noi vom fi un „pacient Piersic” pentru statul român, voi considera că acest blog și-a atins scopul și mă apuc de gătit ca Daddy.