Toamna lui 1944.

Regele Mihai decide arestarea lui Antonescu, încetarea alianței cu Axa și alăturarea României la Alianță. Detalii istorice aici.

Pe cale de consecință, prin micul sat Blaju (fost Blaj, înființat de Blăjenii care fugeau din Blaj de opresiunea împotriva românilor din regatul Austro-Ungar undeva pe la 1800+), satul natal al tatălui meu – Emil Gorunescu, încep să curgă armatele.

Într-o primă fază elemente ale armatei germane, care se retrăgea haotic, peste dealuri, din zona Curtea de Argeș către valea Oltului. Tata, la vremea aceea în vârstă de 5 ani, îmi povestea că nemții s-au comportat foarte civilizat, cerând voie să intre în curte pentru a-și reface proviziile de apă din puțul de la poartă. Au stat foarte puțin, unul dintre soldați, blond cu ochi albaștri l-a luat pe tata pe genunchi și l-a lăsat să se joace cu părul blond, pe care tata nu-l mai văzuse până atunci – cam toată populația din zonă are părul închis la culoare. Au plecat fără să deranjeze cu nimic familia sau proprietatea, mulțumind la final.

La câteva zile apare armata roșie. Deja aveau o reputație de violatori, așa că toată populația feminină a Blajului a fugit în pădure, cum o făceau de sute de ani când veneau invadatorii. Bunica l-a luat pe tata de mână, abandonându-i pe cei doi frați ai lui, Victor și Virgil, sugari la acea vreme, într-un pătuț, în grija unchiului Ion aflat întâmplător în vizită, care bătrând fiind în baston a rămas să-și înfrunte soarta.

După cum vedeți din harta post-factum de mai sus, Argeșul a fost undeva la nivelul 2/4 pe scara jafurilor, așadar frica bunicii mele nu era chiar neîntemeiată.

În fine, întră rușii în curte, aud plânsete de sugari din casa mică (vă spun imediat povestea caselor), îl găsesc pe nea Ion în toiag lângă pătuțul cu doi sugari.

-At gde hazaica? (Unde e femeia? – transcriere fonetică aproximativă din rusă) îl întreabă unul dintre rușii mai inteligenți pe nea Ion, făcând conexiunea că dacă există doi noi-născuți, pe undeva prin preajmă trebuie să existe o femeie.

– Hazaica ghermanschi kaput! răspunde nea Ion, care avea doar corpul în baston, nu și creierul.

În fine, văzând rușii că nu au ce să mai scoată de la familia Gorunescu, încep să cotrobăie prin cele două case și acareturi.

Fac aici o mică paranteză cu istoricul familiei.

Bunicul Petre Gorunescu provine de undeva din zona Mușătești, tot din județul Argeș. Face școala de învățători la Pitești și este repartizat învățător în satul Blaj (actual Blaju), aparținând comunei Tigveni, Argeș.

Blaju își trage rădăcinile, cum am spus mai sus, din românii fugiți de opresiunile din Ardeal, ca multe alte localități din nordul județului Arges, exemplu Căpățănenii Ungureni (cei veniți din Ungaria), sau Corbi – cei veniți de la Matei Corbul (Matei Corvin). Despre „bejenie” puteți citi aici și aici.

Acolo, bunicul Petre Gorunescu îi este învățător bunicii mele Maria Donescu, descendenta uneia dintre familiile înstărite din sat, de care se îndrăgostește și o ia de nevastă. Pe vremea aceea, preotul și învățătorul erau fruntașii satului, erau cele mai bune partide, iar oamenii cu stare din sat visau să-și mărite fetele cu un om educat, cu școală. Așadar bunica primește o zestre frumoasă, un lot de casă și teren de câteva hectare, iar bunicul își ia angajamentul să clădească, undeva pe la finalul anilor 30 o casă cu cerdac și hol, cu 3 camere mari. Așa era aranjamentul matrimonial al acelor vremuri, nu râdeți.

Însă vremurile se schimbă iar bunicul pleacă pe front în 1943, iar bunica, nedorind să stea singură cu trei copii în ditamai căsoiul, își face o căsuță țărănească cu o cameră, sobă de gătit și cerdac, ușor de încălzit cu un braț de lemne și în care găsea ea că îi este mai ușor să le gătească copiilor și să aibă grijă de ei. Instinctele materne ale bunicii erau ușor de înțeles dacă vă spun că își pierduse primii doi copii, Dorin de 2 și Ion de 6 ani, la epidemia de holeră din 1938. Așadar, rămasă singură cu 3 copii, tata născut în 39 și cei doi sugari, fără bărbat acasă, decizia ei de a trăi modest e ușor de înțeles.

Revenim la toamna lui 44.

Deși trăia simplu, gospodăria bunicilor era din plin aprovizionată cu de toate, fiind familie de „chiaburi” – etichetă post război, din cauza căreia tata a avut mult timp de suferit – în definitiv, erau o familie de țărani care lucrau pământul, vreo 2-3 hectare, în regim de supraviețuire. Bunicul era, pe lângă învățător, apicultor, pomicultor și un vânător pasionat, rușii golesc rapid rastelul de 12 arme de vânătoare și munițiile, urcă în căruțe tot ce găsesc de valoare: lăzi cu mălai, garnițe cu carne, merinde, și bineînțeles, ceasul deșteptător și radioul Blaupunkt cu baterii de poștă. Davai ceas, davai palton, nu era doar un cuplet satiric al lui Constantin Tănase, ci trista realitate a României din toamna lui 44, așa cum reiese din mărturia tatălui meu și din harta de mai sus.

Rușii găsesc fotografia cu bunicul meu în uniformă de militar în armata regală, și îi apucă pandaxaliile. Că e criminal, că ăștia ne-au omorât pe noi, plus probabil o pleiadă de înjurături pe care le înțelegeau doar ei. Au luat poza înrămată de pe perete, i-au spart geamul și au jucat pe ea cu călcâiele cizmelor. După care, de furie și consumul alcoolului găsit din belșug, au devastat complet cele două case și acareturile, spărgând și distrugând orice obiect de oarecare valoare sau trebuință.

Priviți în ochii acestor oameni. Era acea privire de rămas bun, pentru că nu știai dacă o să mai revii, prin care ai fi vrut să le transmiți celor dragi toate sentimentele tale.

Din poza de rămas bun a lui Petre Gorunescu s-au scos pe hârtie mai multe exemplare, cum era practica pe atunci, pentru că s-ar fi putut să fie ultima amintire cu el. Din copiile de back-up una a supraviețuit cizmelor rusești și se află la loc de mare cinste în colecția mea personală.

Din fericire bunicul s-a întors de pe front și a mai apucat să trăiască mulți ani, până în 1982. N-a vorbit niciodată despre război, probabil ororile trăite pe front au fost mult prea mult. Au fost îngropate odată cu el.

Înapoi în prezent.

2024.

Fix 80 de ani mai târziu după acea toamnă de 1944.

Patru generații mai târziu de Gorunești, fiul meu este aproximativ în aceeași perioadă a vieții în care era bunica mea Maria Gorunescu în 44. Pericolul cizmei rusești pe fotografiile de familie este însă la fel de iminent.

El însă nu se mai desfășoară dur, cu forța, ci insidios, de tip calul troian, prin creșterea și promovarea în ani de zile a unui personaj care să le servească interesele. Sau cel puțin să nu se opună intereselor rusești, să fie inactiv și imobil, și să transforme țara într-o pradă ușoară – ne aducem aminte butada „dacă vin rușii România pică în 24 de ore”.

80 de ani și 4 generații mai târziu, fiul meu și noi împreună cu el, avem însă de ales.

Dăm țara pe mâinile rușilor, vrăjiți de mesajul mesianic al unui guru, care ne picură mieros în urechi exact mesajul pe care vrem să-l auzim, întorcând România 80 de ani în timp? Ajutat de un mecanism socio-electoral de manipulare care a scăpat complet pe sub radarul presei, lumii politice, serviciilor secrete, institutelor de sondare, societății în întregul ei?

Sau ne continuăm drumul euroatlantic spre progres, spre valorile fundamentale de libertate individuală și prosperitate, spre care au tânjit generații întregi sub talpa comunismului, timp de zeci de ani?

Pentru familia noastră alegerea este simplă și evidentă. Nu mai este vorba nici de partide, nici de persoane, nici de personaje, nici de măști. Măștile au căzut.

Sper doar ca alegerea voastră să fie la fel.

Pe 8 decembrie 2024 suntem chemați să ne dăm votul în turul doi al alegerilor prezidențiale. Acest vot este absolut esențial, iar prezența noastră cu mic cu mare, să apărăm sacrificiul bunicilor noștri de pe front este obligatorie. Este un efort atât de mic cu un rezultat atât de mare.

Avem de ales între lumină și întuneric, între Europa și Rusia, între libertate și gulag, între frică și speranță.

Tu ce alegi?

Epilog

Într-una dintre vacanțele mele de vară la bunici, în satul Blaju, de prin anii 80, tata, care văzuse undeva planurile IPTANA pentru rețeaua de autostrăzi, îmi spune, arătând spre dealul Momaia: – Vezi, pe undeva pe acolo va trece autostrada care va traversa munții.

Tata n-a mai apucat să vadă autostrada cu ochii lui, pentru simplul fapt că Ceaușescu, după ce-a făcut București-Pitești s-a oprit, din lipsă de bani. Se face acum, grație fondurilor masive ale Uniunii Europene.

Bunicul n-a mai apucat să-i vadă pe americani. Și-a trăit anii bătrâneții într-un regim opresiv care i-a colectivizat și bruma de pământ pe care o avea familia. De dealurile de libertate pentru care luptase pe front aveam să ne bucurăm abia după 89.

Satul Blaju mai are vreo 9 suflete și mai mult ca sigur va dispărea curând, pradă unor continue alunecări de teren, în care dealul curge la vale cu case, pomi, fântâni, biserici.

Dacă austriecii de la Porr se țin de treabă și străpung Momaia cu tunelul de autostradă de pe lotul 4 Curtea de Argeș-Tigveni al autostrăzii A1, este posibil ca undeva prin 2027 fiul meu să meargă pe autostradă de la Slobozia la Tigveni să-și vadă Goruneștii.

Pentru ei, pentru generațiile viitoare, s-a luptat pe front, s-a murit la revoluție, s-a intrat sub o umbrelă de securitate și ne-am alăturat celei mai puternice alianțe economice de pe glob.

Asta dacă România, condusă de un șarlatan cu deliruri mistice, nu virează brusc spre Rusia, iese din UE și Nato și pierde zeci de ani de progres întorcându-se la un mod de viață nesustenabil în mileniul 3.

Presupun că pentru toată lumea opțiunile sunt clare.

În 1991 se folosea forța brută, ghioaga și violența, pentru schimbarea puterii politice prin forță. Se numea mineriadă, și arăta așa:

În 2024, metodele sunt mult mai fine, insidioase și se construiesc cu atenție în ani de zile.

Se studiază sociologic, mulțimile de oameni, masele critice de oameni care se raliază unor idei.

Par examplu, se studiază masa celor care votează la referendumul Coaliției pentru Familie, celebrul CpF.

Apar, ca din întâmplare în secțiunea de „columnist” a goarnei Kremlinului – Sputnik – propuneri de oficializare a masei critice într-un partid politic – a se vedea data articolului, 8 Octombrie 2018, imediat după referendumul CpF din 6-7 Octombrie 2018.

În articol se prevedea apariția AUR, one way or another: Dacă nu va fi CpF, o vor face alții:

Decizia de a dinamita România din interior fusese luată de mult la Kremlin, acum se identificase și calul troian.

La 19 Septembrie 2019 apare AUR, în alegerile din 2020 câștigă 9% din parlament, provocând o surpriză printre observatori, politicieni, institute de sondare a opiniei publice și în întreaga societate.

Nimeni nu înțelegea cum o construcție politică fără finanțare, fără suport, reușește să capteze o parte masivă din electorat.

În 2020, în plină pandemie când toți consumam rețele sociale pe pâine, AUR îl propune premier pe Călin Georgescu. Antivaccinist, anti-occidental, anti-euro, anti-nato, are un discurs care prinde repede la mase largi de oameni. Joacă emoțional cartea fricii, suntem în faliment, suntem otrăviți energetic și alte bazaconii care cadrează perfect cu temele conspiraționiste trasate de Kremlin.

Evident că cineva acolo la Moscova l-a indexat la „Favorites”, pentru că fiecare ieșire publică a lui Călin Georgescu este amplificată de Sputnik:

Amu.

Revenim la tehnică.

Ideea calului Troian este veche. Se identifică niște vulnerabilități în societate, se identifică masele critice de nemulțumiți.

Masa de nemulțumiți de 10 ani de inactivitate a lui Iohannis. Masa de nemulțumiți că de 35 de ani „nu se schimbă nimic”. Fricile de tot felul: 5G, Covid, vaccin, Soroș, homosexualii, neomarxiștii, reziștii, CpF-ul vin homosexualii să ne adopte copii, etc. Se condimentează cu lehamitea față de clasa conducătoare care se dă socialistă în ideologie dar zboară cu avioane private plătite de grupuri de interese.

Și aici vine mutarea de geniu a arhitectului.

Se împing aceste mulțimi una către alta ca să se intersecteze.

Punctul, sau zona de intersecție este ori în jurul unui candidat la prezidențiale (Călin Georgescu), în jurul unui referendum (CpF), sau în jurul unui partid (AUR).

Observați similaritățile?

De aici e simplu, se folosesc algoritmii rețelelor sociale, extremi de complecși, cu lumini calde, animăluțe, muzică de fundal, natură, femei, etc.

Se distribuie conținutul prin zeci, sute, apoi mii de conturi. Unele conturi reale, altele ferme de boți. Este o tehnică imposibil de dovedit în practică, sau extrem de greu, pentru că fermele actuale au telefoane individuale, cu IP individual, cu conturi individuale de rețele sociale, care mimează utilizatori individuali ocolind metodele de protecție ale algoritmilor rețelelor sociale. Nu se mai dau 1000 de like-uri pe secundă, se acumulează lent reach organic, cu like-uri și distribuiri care se viralizează lent.

Personal, privind câteva dintre postările domnului Georgescu (am cedat psihic la cea că nu ne trebuie mâncare că trăim din energie, că suntem ființe energetice și suntem otrăviți energetic), nu îl pot suspecta de o înțelegere intimă a algoritmilor Tik-Tok. Pentru mine este evident că nu se ridică la nivelul de IQ necesar manipulării, de unul singur, a maselor de peste 2.100.000 de votanți.

Are evident o echipă în spate, una extrem de profesionistă, și una care a reușit să zboare nedetectată sub radar. Sub radarul presei, al opiniei publice, al institutelor de sondare, al politicienilor, al societății. Atingând însă fix acele mase critice de alegători, și direcționându-i atent către un scop.

Câte astfel de organizații cunoașteți, sau credeți că sunt capabile de astfel de performanțe? Să coaguleze 22,9% din electorat în timp ce statul doarme dus?

Eu văd clar direcția est.

Și mă tem că peste două săptămâni suntem chemați să alegem între est și vest. Între viitor și trecut. Între alb și negru. Între Schengen și Ro-exit. Etc.

Apele tulburi ale politicii s-au clarificat, se vede prundișul de pe fund.

Și mă mai tem pentru ceva.

Dacă nu începem să investim în educație la modul serios acei 6% din PIB promiși, o să ne luăm cu toții case de la escroci imobiliari că așa ne-a spus cutare influencer, o să votăm cutare partid sau politician că așa am văzut pe tic-toc, sau o să ne urcăm pe un tren punându-ne viața în pericol că așa s-a dat provocare online.

Singura modalitate de a ne folosi propriul creier pentru a face alegeri este educația, care ne asigură propriile filtre, idei, principii și utilizarea rațiunii.

Disclaimer: Toate ideile de mai sus sunt doar o teorie a mea bazată pe intuiție și analiză, nu am nici un fel de dovezi de acte ilegale. Dacă există suspiciuni de infracțiuni, acestea trebuie cercetate de instituțiile statului.

Următoarele cuvinte aparțin unui cetățean rus, dl. Konstantin Samoilov, jurnalist și activist rus:

„Acum o mie de zile, Rusia a invadat Ucraina și a început să ucidă ucraineni. De atunci, s-au întâmplat multe. Vladimir Putin a băgat țara în mari probleme. Rusia este cea mai sancționată țară din istoria omenirii. A fost sancționată și izolată de restul lumii din punct de vedere economic, social, sportiv, științific, cultural, în orice mod posibil. Rusia a devenit un stat paria. Dar toate acestea sunt departe de a fi cea mai mare sau cea mai gravă problemă cu care se confruntă Rusia acum. Această problemă este ceea ce se întâmplă în interiorul rușilor de rând. O numesc degradare morală. Țara degradată moral se confruntă cu un viitor întunecat.

O mie de zile. Este un număr înfricoșător. Voi vorbi astăzi foarte mult despre Rusia. Dar, de fapt, este vorba despre Ucraina. Ucraina este victima agresiunii rusești. Singurul lucru de care Ucraina și ucrainenii sunt „vinovați” este că încearcă să se elibereze de Rusia, de influența rusă, și că își doresc să fie liberi, să își decidă singuri viețile. Poporul ucrainean este minunat, prietenos, amabil, ospitalier. Și, de o mie de zile, sunt bombardați și aruncați în aer zilnic. Orașele, localitățile și satele lor sunt distruse. În Rusia, acest lucru este numit „eliberare”. Ucrainenii sunt uciși în fiecare zi. Țara mea face asta. Poporul meu face asta. Știu că să spun „vă rugăm să ne iertați” nu mai este suficient. Pur și simplu, nu știu ce altceva să spun. Și se pare că, din 146 de milioane de ruși, cetățeni ai Rusiei, eu sunt singurul rus care cere iertare. O voi spune din nou și din nou. O voi spune mereu. Ucraineni, dacă vedeți asta acum, dacă mă auziți, vă rog să ne iertați pentru o mie de zile din acest coșmar!”

Este apelul emoționant, tradus și adaptat de mine din blogul lui Konstantin, pe care vă invit să-l urmăriți aici: