„Nu avem BCA-uri pentru spital!” – e fraza pe care tatăl meu a avut „tupeul” s-o rostească la o ședință a „județenei” de partid, undeva în anii 80.

Frază care mi-a revenit în memorie azi 03.12.2025, când am trecut prin Călărașiul natal și am văzut „aripa nouă” a Spitalului Județean, acum o „bătrânică” de 40 de ani care este în proces de renovare integrală.

În anul 1981 se face o nouă reorganizare a județelor RSR (Republica Socialistă România) – Decretul 15/1981, când, prin reorganizarea județelor Ilfov și Ialomița apar județele Giurgiu și Călărași, ultimul cu capitala – Municipul Călărași.

Pe cale de consecință, Spitalul Municipal Călărași, cu aproximativ 400 de paturi disponibile, devine Spital Județean, responsabil astfel cu tratarea cazurilor mai serioase din întreg județul. În scurt timp apare evidentă nevoia de mărire a acestuia, din două motive principale: unu, populația deservită era mult mai mare – preluând acum și cazurile care tradițional mergeau la capitala de județ Ialomița – Slobozia, și doi – la Călărași începuse construcția CSC – Combinatul Siderurgic Călărași, iar populația orașului explodase, de la 50.000 prin anii 70 la puțin peste 100.000.

Autoritățile vremii iau astfel decizia să mai adauge o aripă spitalului existent, cu încă 400 de paturi, aripă finalizată în anul 1985.

Ce nu scriu istoricii și nici nu se știe sunt mărturiile personale despre cum s-au construit anumite obiective, pe care vi le pot aduce în calitate de martor ocular.

În perioada construirii acestui nou corp de spital, tatăl meu era directorul spitalului și mai apoi directorul direcției sanitare județene. Deși construirea noii aripi nu era propriu-zis responsabilitatea lui – de proces se ocupa una din antreprizele de construcții din oraș – el luase totul în serios, ca și cum noul spital era copilul lui, și era zilnic pe șantier ca să urmărească progresul și să ajute unde se putea.

Una din problemele principale din anii 80 era criza de absolut orice. Se dădea ordin de sus să se construiască X și Y obiectiv, se planifica minuțios în planul cincinal, dar la nivel local nu mai ajungeau și resursele materiale necesare. Ceaușescu decisese ca România să plătească datoria externă, și nu mai erau bani de nimic. De benzină, de motorină, de ciment, de fier beton, de cărămidă.

Așa că bietul tata ajunsese un samsar de materiale de construcții. În cadrul sedințelor operative ale comitetului județean de partid – din care făcea parte prin natura funcției pe care o ocupa, când la final se punea întrebarea uzuală „Ce probleme avem?” – apărea tata cu jalba-n proțap.

Țin minte că era atât de afectat de aceste lipsuri încât ajunseseră subiect de discuție seara în jurul mesei – îi povestea mamei câți metri cubi de cărămidă, șamotă refractară sau BCA mai reușea să „rupă” de la marile investiții din județ – CSC, fabrici, întreprinderi, blocuri de locuit, etc.

Nu făcea nazuri la nici un tip de cărămidă care i se oferea – în fotografia surprinsă azi cu ocazia lucrărilor de renovare a clădirii se pot vedea cel puțin două tipuri de cărămidă – roșie și BCA, folosite la fix aceleasi elemente constructive. Nu conta cu ce zideai, partidul avea termene clare de dare în folosință a spitalului, așa că se foloseau toate resursele disponibile.

Mai țin minte că tata intra în campanie în fiecare toamnă să completeze stocul de păcură pentru centrala termică a spitalului, intrând iarăși în competiție acerbă cu toate nevoile orașului și cu toate bisericuțele de partid, tot timpul aducând argumentul definitoriu că „femeile nu pot naște în frig, nu pot să țin nou-născuții la 15 grade” – cât era temperatura iarna prin apartamente.

Ce vreau să evidențiez cu acestă postare? Că într-o vreme destul de proastă economic și de dictatură totalitară – anii 80 au fost unii de lipsuri larg răspândite, s-a trăit cu pâinea pe cartelă, în întuneric și frig – au existat și oameni care au reușit să se comporte exemplar și să-și asume roluri mult peste fișa postului. În slujba binelui public, nu a interesului personal.

Iar tatăl meu – Emil Gorunescu – a fost unul dintre ei, motiv pentru care este unul din cetățenii de onoare ai Municipiului Călărași.