Există momente în istorie când liniile dintre state devin neclare, nu pentru că ar fi dispărut, ci pentru că sunt redesenate, cu o senină ticăloșie, de oameni care nu au nici un drept să o facă. Episodul Steve Witkoff – omul de „încredere” al lui Donald Trump – discutând cu Yuri Ușakov, mâna dreaptă a lui Putin, despre cum să vândă bucăți din Ucraina, este exact un astfel de moment.

Iar lejeritatea cu care o face… frapează.
Acea nonșalanță cu care acceptă ideea că Donbasul, suveranitatea Ucrainei, viețile oamenilor, pot fi tratate ca un articol de negociere între un oligarh american și un silovik rus, nu seamănă cu diplomația americană. Seamănă cu gândirea unui absolvent de științe politice de la Moscova, promoția „Școala de Cadre pentru Reconstrucția Imperiului”.

Acolo, la acea universitate imaginară, ai cursuri de:
• Cum să negociezi cu teritorii care nu-ți aparțin
• Cum să manipulezi un lider vanitos fluturându-i elogii ca pe momeală
• Cum să redesenezi hărți peste cadavre, dar cu zâmbet protocolar
• Cum să numești „plan de pace” o capitulare forțată

Witkoff pare să fi absolvit toate aceste cursuri cu 10. Ba chiar a luat și premiul special „Putem să-l convingem pe Trump dacă-l lăudăm puțin”.

Să fie clar: nu vorbim de o biată gafă diplomatică. Vorbim de un back-channel în care un trimis al candidatului american se coordonează cu Kremlinul pentru a influența politica externă a Statelor Unite împotriva intereselor SUA, împotriva alianței NATO și a securității Europei, împotriva Ucrainei și în favoarea lui Putin.

Totul înainte ca Volodimir Zelenski să pășească în Biroul Oval, unde el spera – și America promisese – predarea Tomahawk-urilor, arme care ar fi schimbat balanța pe front.
Dar telefonul Putin–Trump a avut loc.
Și Tomahawk-urile au dispărut din discuție.

Ce s-a întâmplat?
Simplu: Rusia de la Casa Albă a funcționat impecabil.

O administrație paralelă care negociază în numele Americii, dar în interesul Moscovei

Fiecare minut al acelui dialog scurs către presă arată un lucru grav:
nu este vorba doar de admirația lui Trump pentru Putin, ci despre infiltrarea unei logici rusești în chiar centrul puterii americane.

Logica relativizării suveranității altor state.
Logica negocierii prin presiune și manipulare.
Logica „hai să lăsăm Ucraina fără Donbas, că oricum e prea complicat”.

Aceasta nu e diplomație americană.
Este export de metodă kremlinologică — dar importat în Washington.

Ce vedem azi, ne amintește de un trecut sumbru

Istoria este plină de momente în care lideri mari și-au vândut aliații pentru „pace”.
Munchen 1938 e doar cel mai celebru.
Astăzi, Donald Trump riscă să intre în același manual, la capitolul:
Cum se cedează teritorii dictaturilor, sperând că dictatorul te va trata frumos ulterior.

Putin nu tratează frumos pe nimeni.
Nici măcar pe ai lui.

Ucraina nu e o marfă. Libertatea nu e negociabilă. Suveranitatea nu e feliabilă.

Faptul că un om de afaceri american discută cu un aparatcik rus despre „ce ar putea ceda Ucraina” în schimbul unui telefon bine plasat este grotesc.
Este indecent.
Este antiamerican.
Și mai presus de orice: este periculos.

Pentru că un asemenea mod de a privi lumea transmite un mesaj letal:
Dacă ai destulă putere, poți redesena frontierele celorlalți după bunul plac.

Este exact doctrina pe care Putin o aplică din 1999 încoace.
Și este exact doctrina pe care lumea liberă trebuie să o respingă fără ezitare.

Final: Rusia de la Casa Albă e un coșmar care trebuie oprit

America a fost, timp de decenii, cea mai puternică garanție că libertatea nu se negociază la telefon cu tiranii.
Dacă astăzi ne trezim cu o Rusia de la Casa Albă, atunci nu e doar Ucraina în pericol.
E însăși arhitectura lumii democratice.

Iar noi toți avem obligația să spunem clar:
nu vom accepta ca securitatea Europei și dreptul la existență al Ucrainei să fie transformate într-o monedă de schimb între un narcisist și un dictator.

Pentru că lumea liberă nu trebuie să aibă două lumini capitale.
Și, cu siguranță, nu trebuie să aibă una la Moscova.

*articol rafinal cu Chat GPT 5.1