„Nu avem BCA-uri pentru spital!” – e fraza pe care tatăl meu a avut „tupeul” s-o rostească la o ședință a „județenei” de partid, undeva în anii 80.

Frază care mi-a revenit în memorie azi 03.12.2025, când am trecut prin Călărașiul natal și am văzut „aripa nouă” a Spitalului Județean, acum o „bătrânică” de 40 de ani care este în proces de renovare integrală.

În anul 1981 se face o nouă reorganizare a județelor RSR (Republica Socialistă România) – Decretul 15/1981, când, prin reorganizarea județelor Ilfov și Ialomița apar județele Giurgiu și Călărași, ultimul cu capitala – Municipul Călărași.

Pe cale de consecință, Spitalul Municipal Călărași, cu aproximativ 400 de paturi disponibile, devine Spital Județean, responsabil astfel cu tratarea cazurilor mai serioase din întreg județul. În scurt timp apare evidentă nevoia de mărire a acestuia, din două motive principale: unu, populația deservită era mult mai mare – preluând acum și cazurile care tradițional mergeau la capitala de județ Ialomița – Slobozia, și doi – la Călărași începuse construcția CSC – Combinatul Siderurgic Călărași, iar populația orașului explodase, de la 50.000 prin anii 70 la puțin peste 100.000.

Autoritățile vremii iau astfel decizia să mai adauge o aripă spitalului existent, cu încă 400 de paturi, aripă finalizată în anul 1985.

Ce nu scriu istoricii și nici nu se știe sunt mărturiile personale despre cum s-au construit anumite obiective, pe care vi le pot aduce în calitate de martor ocular.

În perioada construirii acestui nou corp de spital, tatăl meu era directorul spitalului și mai apoi directorul direcției sanitare județene. Deși construirea noii aripi nu era propriu-zis responsabilitatea lui – de proces se ocupa una din antreprizele de construcții din oraș – el luase totul în serios, ca și cum noul spital era copilul lui, și era zilnic pe șantier ca să urmărească progresul și să ajute unde se putea.

Una din problemele principale din anii 80 era criza de absolut orice. Se dădea ordin de sus să se construiască X și Y obiectiv, se planifica minuțios în planul cincinal, dar la nivel local nu mai ajungeau și resursele materiale necesare. Ceaușescu decisese ca România să plătească datoria externă, și nu mai erau bani de nimic. De benzină, de motorină, de ciment, de fier beton, de cărămidă.

Așa că bietul tata ajunsese un samsar de materiale de construcții. În cadrul sedințelor operative ale comitetului județean de partid – din care făcea parte prin natura funcției pe care o ocupa, când la final se punea întrebarea uzuală „Ce probleme avem?” – apărea tata cu jalba-n proțap.

Țin minte că era atât de afectat de aceste lipsuri încât ajunseseră subiect de discuție seara în jurul mesei – îi povestea mamei câți metri cubi de cărămidă, șamotă refractară sau BCA mai reușea să „rupă” de la marile investiții din județ – CSC, fabrici, întreprinderi, blocuri de locuit, etc.

Nu făcea nazuri la nici un tip de cărămidă care i se oferea – în fotografia surprinsă azi cu ocazia lucrărilor de renovare a clădirii se pot vedea cel puțin două tipuri de cărămidă – roșie și BCA, folosite la fix aceleasi elemente constructive. Nu conta cu ce zideai, partidul avea termene clare de dare în folosință a spitalului, așa că se foloseau toate resursele disponibile.

Mai țin minte că tata intra în campanie în fiecare toamnă să completeze stocul de păcură pentru centrala termică a spitalului, intrând iarăși în competiție acerbă cu toate nevoile orașului și cu toate bisericuțele de partid, tot timpul aducând argumentul definitoriu că „femeile nu pot naște în frig, nu pot să țin nou-născuții la 15 grade” – cât era temperatura iarna prin apartamente.

Ce vreau să evidențiez cu acestă postare? Că într-o vreme destul de proastă economic și de dictatură totalitară – anii 80 au fost unii de lipsuri larg răspândite, s-a trăit cu pâinea pe cartelă, în întuneric și frig – au existat și oameni care au reușit să se comporte exemplar și să-și asume roluri mult peste fișa postului. În slujba binelui public, nu a interesului personal.

Iar tatăl meu – Emil Gorunescu – a fost unul dintre ei, motiv pentru care este unul din cetățenii de onoare ai Municipiului Călărași.

„Cum a venit unitatea de nezdruncinat călare pe tancurile sovietice — și nu a plecat din mentalul colectiv al bolșevicilor nici acum, 80 de ani mai târziu.”

„Trăiască unitatea de nezdruncinat …..” bla bla bla – extras din Sportul din 1 Mai 1989. Mai erau doar câteva luni până când avea să se zdruncine unitatea de nezdruncinat.

„Nezdruncinarea” este un termen mult mai vechi de anii 80 sau epoca Ceaușescu, pupincurismul marelui dos sovietic se făcea cu „nezdruncinare” încă din anii 50-60, mai sus aveți exemple de două telegrame de „nezdruncinat”, către tovarășii Brejnev și Hrușciov din 1962, precum și un articol din 1957.

„Unitatea indestructibilă dintre partid și popor” titrează un organ de propagandă sovietic, din Georgia, în 1963. Este încă o dovadă, dacă mai era nevoie, cam pe ce filieră a aterizat în propaganda bolșevică autohtonă nezdruncinarea.

În fine, ideea este clară iar exemplele sunt nenumărate. „Unitatea de nezdruncinat” nu a fost o invenție poetică a propagandei comuniste, ci o formulă de dresaj colectiv. A venit, la propriu, călare pe tancurile sovietice, odată cu ideea că gândirea, loialitatea și tăcerea pot fi sudate într-o singură voință politică.
Din acel moment, România (și restul statelor ocupate) a fost învățată să creadă că pluralismul e o slăbiciune, iar unanimitatea dovada maturității.

Liderii totalitari iubesc „unitatea” din același motiv pentru care un chirurg iubește anestezia: nimeni nu mișcă. În loc să câștige adeziune prin argument, o impun prin morală. Cine se îndoiește e „dezbinător”, „rău-voitor”, „plătit de dușmani”.

Este cel mai vechi reflex al fricii de libertate: dacă toți spun același lucru, nimeni nu mai trebuie ascultat cu adevărat. Unitatea devine scutul perfect al incompetenței. Și, ca orice dogmă, e apărată cu fervoare religioasă, pentru că e singurul substitut de legitimitate pe care îl mai are o putere care nu mai produce rezultate.

Dictatura nu se vede doar în instituții, ci în vocabular. Când societatea e comparată cu un „organism”, iar conducătorul e „inima” sau „creierul” lui, am intrat deja în metafizica autoritarismului. În acest „corp”, disidența e boală, diversitatea e infecție, iar critica e amputare. Bolșevismul românesc a moștenit perfect această biologie a supunerii: partidul era trupul, Ceaușescu sufletul, iar poporul ficatul care trebuia să filtreze orice gând impur. De acolo vine obsesia de „unitate”: din frica de febră.

Fast forward 80 de ani mai târziu, de la propaganda sovietică venită călare pe tanc în 1945, 2025, liderii PSD anunță solemn „unitatea partidului în jurul lui Sorin Grindeanu”

Am preluat la întâmplare una din postările organizațiilor județene de partid, despre echipă și unitate.

Postarea este copios distribuită la organizațiile UTC…., ăăă mă scuzaț, TSD din feudă.
Printre ele, și un nume care nu prea aduce a sătmărean. Vivek Chhangani. Mă rog, eu știu că acolo e o zonă multietnică, dar cu Istvan, Ildiko, Jurgen, Heltmuth etc. Intrigat, dau click pe profil, să văd ce și cum.

La un prim contact pare un cont din India, cu postări în hindusă și poze așijderea.

Dacă meri (ardelenism, da?) mai adânc, observi că dl, Chhangani dă share pe bandă rulantă postărilor politice de pe plaiuri sătmărene. Nu pot decât să conchid că indianul Vivek a poposit la Satu Mare și a fost pătruns de spiritul social-democrat, de unitate de nezdruncinat în jurul liderului suprem.

Amu.

Când, în 2025, liderii PSD și conturile din Asia proclamă solemn „unitatea partidului în jurul lui Sorin Grindeanu”, nu asistăm la o veste nouă, ci la ecourile telegramelor de felicitare din anii 50-60. Aceeași geometrie a loialității, doar decorul s-a schimbat. Telegrama de felicitare nu se mai decupează din ziar ca să se afișeze la panoul intreprinderii, apare pe un display OLED al unui smartphone, publicată de o fermă de boți. În loc de „unitatea poporului în jurul partidului”, avem „unitatea echipei în jurul liderului”.
În loc de „socialism biruitor”, avem „stabilitate și predictibilitate”.
Dar funcția retorică e identică:
– intern, disciplina totală;
– extern, imaginea unui partid „puternic și unit”.

Această formă de comunicare e dictatură diluată — un amestec de PR, nostalgie și instinct de conservare.

Dictatura, în orice formă, este o fobie de diferență.
Diversitatea o dezorientează, pentru că îi rupe simetria.
Autoritarismul trăiește din oglindă, nu din dialog.
De aceea, orice mișcare care invocă prea des „unitatea” e, de fapt, un sistem nervos bolnav care nu mai tolerează impulsurile spontane.

Când vezi politicieni jurând că „echipa noastră e unită și stabilă”, traduce: nimeni n-are voie să respire altfel.
Când vezi publicul aplaudând în picioare un vot fără contracandidat, înțelegi că unanimitatea nu e semn de forță, ci de asfixie morală.

Autoritarismul contemporan s-a rafinat.
Nu mai urlă „Trăiască unitatea de nezdruncinat în jurul Partidul!”, ci șoptește „Să nu ne certăm între noi, că profită ceilalți.”
E o cenzură caldă, civilizată, ambalată în „responsabilitate politică”.

Dar mecanismul e același: uniformizarea gândirii, eliminarea nuanței, teama de conflict.
O democrație care nu suportă pluralismul e o dictatură în costum.
Un partid care proclamă „unitatea” înaintea ideilor e deja un cult — doar că și-a schimbat icoanele.

„Unitatea de nezdruncinat” a fost, este și va rămâne masca lingvistică a fricii de pluralism.
Ea a venit pe șenile, a coborât în discursuri, s-a instalat în reflexele limbii și n-a mai plecat.
De 80 de ani, România tot încearcă să descopere diferența dintre a fi împreună și a fi aliniați.

Prima e libertate.

A doua e frică.

Cu cât un partid vorbește mai des despre unitate, cu atât se teme mai tare de libertate.
Cu cât invocă stabilitatea, cu atât mai mult ascunde stagnarea.

*Articol rafinat cu ChatGPT-5.1 după o idee originală Radu Gorunescu