This is for all our brothers and sisters out there.

E îmbrăcată simplu dar corect. Pantofi negri, fără toc, curați lună, pantaloni negri cu dungă, bluză albă, geacă neagră. La gât poartă o eșarfă colorată subtil, nimic care să sară în ochi. Stă cuminte, cu picioarele lipite și mâinile muncite dar curate împreunate în așteptare. Doamna C. (o să-i spunem așa pentru că nu i-am cerut voie să-i facem public numele) așteaptă împreună cu noi în Fiumicino, unul din aeroporturile Romei, o cursă de România.

Ne-a auzit că vorbim românește și a intrat în vorbă cu noi. După ce-am epuizat conversația de complezență despre Roma, emigranți, gunoiul omniprezent, a fost nevoie doar de un imbold ca doamna C. să-și pună viața pe tavă:

„Sunt de 14 ani în Italia. Îngrijesc bătrâne la domiciliu. Trei mi-au murit în brațe. Sunt la a 4-a, și sper, ultima. Am 60 de ani, și peste doar doi pot ieși la pensie. Am două fete mari, avocat ambele. Pentru ele am plecat în Italia, ca să le pot ține în facultate. Acum sunt realizate amândouă, și nu mai au nevoie de banii mei. Abia aștept să-mi facă una din ele un nepot, ca să mă pot întoarce în țară (și spunând țară, privirea, care până atunci țintea în gol, i se însuflețește brusc).

Doamna la care lucrez se poartă foarte urât cu mine. Orice fac nu e bine, totul trebui mutat un centimentru mai la stânga sau mai la dreapta. Mi-a dat o cameră cu baie, locuiesc cu ea. Dar azi e ziua ei, și pentru că a ieșit să sărbătorească cu familia, pe mine m-a dat afară din casă. A spus că nu are încredere să mă lase singură în casa ei – continuă doamna C supărată. Stau de la 11 în aeroport, deși am avion la 7 diseară.
Trebuie să mai rezist doi ani, ca să pot ieși la pensie aici, în Italia. Apoi, mă întorc la fetele mele.”

Mai reveniți în Italia? Întrebăm noi curioși.

„Nu mă mai uit la Italia, nici măcar pe hartă”