„Domnul” din imagine este „Selim”, un biet stâlp de rețea electrică ce s-a întâmplat să fie fix pe traseul autostrăzii A0:

A fost botezat așa, Selim, de un membru al forumului peundemerg.ro, odată din cauză că respectivul lot de autostradă este construit de o companie din Turcia, și a doua oară, în memoria personajului pașei Selim, jucat magistral de Sergiu Nicolaescu în filmul istoric Mihai Viteazul.

A mai fost botezat, presupun eu, pentru că urma să-l îndrăgim cu toții, ca pe un prieten vechi, revăzându-l de zeci de ori în filmările din dronă care urmau să vină. Și nu m-am înșelat deloc, urmează capturi de ecran de pe forumul peundemerg.ro:

14 Aprilie 2021

15 Aprilie 2021

21 Aprilie 2021

23 Aprilie 2021

15 Octombrie 2021

Ați prins ideea, se umplu „n” pagini de forum, până zilele trecute pe 24 Ianuarie 2022, când surpriză totală, vine vestea bombă: Selim a căzut!

În locul lui Selim, acum străjuiesc A0 doi ieniceri de metal, noi-nouți:

Unde vreau să ajung cu toată această introducere?

La mentalități.

Ani de zile pasionații de infrastructură au privit neputincioși cum proiecte importante erau blocate de stâlpi care trebuiau relocați. Celebru printre ele este cazul liniei de înaltă tensiune din nodul rutier Alba-Iulia nord de pe A10, a cărei relocare foarte tardivă a blocat construcția pasajului peste calea ferată și implicit a tronsonului de autostradă:

Și nu numai stâlpii stăteau în calea marilor proiecte de infrastructură, fie ele rutieră sau feroviară. Aveam relocări de țevi de gaze, apă, exproprieri pentru relocări de drumuri sau treceri prin localități, cu demolări de imobile și eternele procese în justiție. Iar instituțiile și companiile de stat, care ar fi trebuit să lucreze împreună ca să rezolve prompt situațiile, stăteau relaxat și își trimiteau mail-uri și notificări, ani de zile.

Dar, cu timpul, s-a întâmplat un fenomen interesant. Interesul a crescut, forumul de infrastructură a crescut, presa locală și mai apoi centrală a început să preia informațiile și filmările pasionaților care apăreau acolo în premieră.
Nu de puține ori s-a întâmplat ca filmări cu drona de pe șantierele autostrăzilor să apară în prime time la știrile de la ora 19:00.

Rezultatul inerent a fost că s-a creat o masă critică de oameni, din diverse domenii și cu diverse preocupări, din toate zonele țării, care urmărea din ce în ce mai atent, și aproape zilnic, ce se petrece pe șantier. Constructori neserioși, autorități locale și centrale care nu-și făceau treaba sau o făceau de mântuială, totul era pe ecranele factorilor de decizie și în media online și off-line în aceeași zi, prin intermediul dronelor și a reportajelor din teren.

Un alt rezultat inerent a fost că, sătui de stat în expectativă, o mână de oameni s-au asociat și au pus bazele Asociației Pro Infrastructura, al cărui rol este promovarea și monitorizarea infrastructurii de transport moderne, sigure și de calitate. Nu este singurul ONG preocupat de un transport modern, notabile sunt și ASCORO, Moldova vrea Autostradă, Împreună pentru A8, etc.

Pentru mine personal căderea lui „Selim” în 2022, la 32 de ani de la revoluția din 89, echivalează cu căderea ultimelor bastioane ale mentalității din „epoca de aur”.

Timp de 45 de ani (1944-1989) generații întregi, printre care și cea a părinților mei, au trăit în dictatura comunistă. Întâi cea a lui Petru Groza care era marioneta lui Stalin la București, apoi cea a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, apoi cea a lui Nicolae Ceaușescu.

Ce au avut toate acestea în comun? Statul prelua totul, îți oferea totul (mă rog, ce considera el de cuviință) și îți lua la schimb absolut toate libertățile sau inițiativele. Statul îți dădea casă, loc de muncă, îți asigura educația gratuită, totul până la locul de veci era planificat și asigurat de statul omnipotent și omniprezent.

În schimb, tu nu aveai grija zilei de mâine: „Tu învață bine să intri la Politehnică și ai viitorul asigurat pe viață” era una din frazele pe care părinții le rosteau copiilor adolescenți prin anii 80. De ce Politehnică? s-ar putea întreba cineva în ziua de azi, în definitiv nu e vreo mare realizare să fii inginer, e plină țara. Politehnica era vedetă pentru că terminai inginer, adică primeai repartiție într-o fabrică, uzină sau combinat. Adică, oraș, poate chiar unul mare, capitală de județ. Nu se făceau combinate la sat. În timp ce, dacă terminai orice altceva, puteai sfârși medic de dispensar la Cucuieții de sus, sau contabil la CAP tot acolo. Așa că Politehnica era „pașaport” pentru mediu urban, într-o epocă în care lui Ceaușescu i se părea că sunt prea mulți medici la București și a decis să facă dispensare în mediul rural.

Faptul că nu aveai grija zilei de mâine iar statul îți punea toată existența pe tavă, îți „repartiza” loc de muncă sau apartament, îți „dădea” butelie, la magazin „se băga” sau „se aducea” marfă, a transformat generații întregi în conformiști fără nici un fel de inițiativă, nici civică, nici de alt fel. De nici un fel. Ieșitul din rând nu era văzut cu ochi buni de regimul comunist, toți trebuia să fim tunși regulamentar, toți trebuia să fim „unul în cuget și simțiri”, să clădim „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Cine avea idei de răzmeriță sau chestiona politica măreață a conducătorului iubit, dispărea fără urmă. Sau i se înscena o infracțiune de drept comun, pentru că nu-i așa, nu trebuiau să apară condamnări politice, pentru că regimul totalitar nu trebuia să aibă inamici din interior. Orice opoziție era eliminată brutal, amintiți-vă morții de la Timișoara din Decembrie 89.

Statul era omni pluri potent, și tot ce făcea era bine, în interesul nostru, și noi nu trebuia să ne preocupăm de ce face sau cum face statul, ba era chiar periculos pentru tine ca individ să ai astfel de preocupări, este una din mentalitățile care a rezistat zeci de ani. Tu taci și vezi-ți de treaba ta, ți se spunea la locul de muncă dacă începeai să pui prea multe întrebări.

A fost nevoie de zeci de ani ca publicul contribuabil să realizeze că statul nu-ți mai „dă, bagă, face” nimic, ci îți ia, cu două mâini hrăpărețe, taxe și impozite de a căror cheltuire s-a învățat, tot el statul, să nu dea socoteală.

Dar iată că a venit momentul când un mic grup de cetățeni inimoși a început să pună întrebări. Ce faci, statule, cu banii mei? Îmi faci oare spitale, școli, autostrăzi, îmi asiguri siguranța pe stradă și dreptatea în justiție?

La început, statul, siderat și dezgustat că cineva din plebe putea să chestioneze bunele lui intenții, a întors spatele, cu un sictir regal.

Apoi, încet încet, au început să apară legi care să-l oblige la dialog. Și atunci a încercat să întoarcă spatele, dând răspunsuri în bătaie de joc sau deloc sau foarte târziu, când deja răspunsul la solicitările de transparență nu mai aveau relevanță. Dar, mugurii societății, proaspăt înfiripați, au avut tăria să meargă mai departe în justiție cu cererea lor.

Și într-o dimineață, pe biroul unui mare demnitar, a poposit o hotărâre judecătorească prin care statul era obligat să răspundă la solicitări. Iar statul a început ușor-ușor să înțeleagă că trebuie să coboare din bula-i unde se cocoțase artificial, cu picioarele pe pământ. Mai mult de-atât, seara la știri, a apărut o filmare din dronă care arăta un stâlp tronând pe mijlocul autostrăzii, în timp ce înaltul demnitar susținea, senin ca cerul în deșert, în același jurnal de știri, că e o chestiune de câteva luni până când vom circula pe acel sector de autostradă.

Iar societatea i-a răspuns: Selim rezistă!