1. Am ajuns să naștem pe stradă pentru că nu ne pasă.

Această țară și acest popor suferă încă grav de racilele mentale ale comunismului, adânc implantate în mentalul colectiv în zeci de ani. Una dintre ele este lipsa de empatie pentru cei din jur.

În comunism, dacă voiai să supraviețuiești, avei de urmat o regulă simplă, regula „fiecare pentru el”. Cum începea să-ți pese de diverse chestii erai luat la ochi de partid. „Ce-ți pasă ție?”, „Vezi-ți de treaba ta!”, „Vezi că ăștia ca tine care-și bagă nasul peste tot o termină prost!” erau sfaturi „prietenești” pe care ți le dădeau binevoitorii, ori de la „partid”, ori, dacă nu te potoleai, de la „secu”.

Trebuia să fii docil, să asculți de partid, să nu ai idei, să nu ai inițiative, să fii omul nou, gri și uniform care nu cauzează tulburări. De nici un fel. Pentru că tulburările sunt ceva ce nici un regim dictatorial nu acceptă.

Empatia poporului român se rezumă, în marea majoritate a cazurilor, la apexul propriei burți – iar asta se vede extrem de bine la politicieni. Cum s-a terminat vârful burții, cum s-a epuizat păsarea. Bine, mai există oameni cărora le pasă, eventual, și de membrii familiei. Unora, foarte puțini, le mai pasă și de familia extinsă, eventual de prieteni, posibil și de colegi.

Există și o minoritate, extrem de mică, am estimat-o eu într-un articol la 1 la mie, cărora le pasă și de țară, care iau poziție pe rețele de socializare, care ies la proteste când un politician încearcă să legalizeze corupția, etc.

2. Am ajuns să naștem pe stradă pentru că am înlocuit principiile.

Principiul sănătos după care ar trebui să funcționeze ocuparea unui post public într-o societate, indiferent de nivelul postului, este meritocrația. Și prin meritocrație se pot înțelege următoarele, fără a se limita la ele, vă invit să mai identificați și altele:

• formarea profesională – tu meriți să ocupi un post de tâmplar dacă ai făcut școala de tâmplari, pentru că ai dobândit niște abilități profesionale de a prelucra lemnul.
• experiența – tu meriți să ocupi un post de șef de secție într-un spital pentru că ai cea mai bogată experiență profesională, te-ai întâlnit în zeci de ani de meserie cu toate tipurile posibile de cazuri și situații, și ești pur și simplu cel mai capabil să le faci față
• realizările profesionale – tu meriți să ocupi un post de director al unei instituții publice sau companii de stat dacă ai în spate un CV cu realizări pe poziții de management – fiind bine știut că o poziție de manager (fie el și de spital) este cu totul alta, și necesită altă formare profesională de cât cea de medic. Tu ca manager ai niște obiective de atins, cu niște resurse (buget, colectiv, mijloace fixe, etc) – nu stau să fac acum teoria managementului, sunt alții mai în măsură să o facă.
• reputația profesională – tu meriți să ocupi un post academic sau în cercetare sau universitar pentru că ți-ai dedicat viața sau cariera studiului unui domeniu, ai scris zeci de lucrări, ai descoperit sau inventat lucriri noi și așa mai departe
• o minte sclipitoare, genială – aceștia sunt extrem de puțini și îi racolează mediul privat cu ani înainte să audă mediul de stat de ei, așa că nu vă facți griji pentru ei, au viitorul asigurat

Ați înțeles ideea de bază a meritocrației și a rolului ei în ocuparea pozițiilor în sistemul public.

În sistemul privat, unde eu activez de zeci de ani, treaba asta s-a înțeles de foarte mult timp – nu prestezi, nu pui pâine pe masă, a așa de simplu.

În schimb, la noi, s-a perpetual sistemul PCR. Nu, nu, nu Partdul Comunist Român, ci Pile-Cunoștiințe-Relații, așa cum periorativ era (și în șoaptă, că te legau) denumit partidul unic și minunat.

Sistemul de putere din comunism era unul piramidal, bazat pe loialitate și obediență totală. Ceaușescu avea o nomenclatură (Comitetul Central) – oameni extrem de puternici care făceau legea în țară, veneau apoi secretarii de partid județeni care făceau legea în județ, apoi veneau diverșii directori de diverse. Totul se unea în pumnul de fier al „Cabinetului Doi” – Elena Ceaușescu, unde se luau marea majoritate a deciziilor. Ceaușescu însuși era deranjat doar în cazuri de maximă importanță.

Tot acest sistem de putere avea în comun faptul că accesul la el era destinat strict pe baza apartenenței la partidul comunist. Erai membru PCR – primeai apartament preferențial. Voiai să pleci la muncă în țările partenere – Libia, Irak, Siria, etc? Trebuia să fii obligatoriu membru de partid. Voiai să avansezi pe scara profesională? A, dar nu aveți cum să fiți șef de secție, tovarășu` Gorunescu, trebuia întâi să vă faceți membru de partid. Hai fuguța la etajul 2 la cabinet, vă scoateți carnet și veniți la noi la personal să vă depuneți dosarul.

Ei bine, timp de 40 și ceva de ani, din 47 până în 89, dreptul de a fi șef de secție sau șef de ce vreți voi, a fost înlocuit din profesionalism, experiență și rezultate cu loialitatea (a se citi pupincurismul) de partid.

Din păcate, același principiu se aplică și azi în cazul multor „numiri” pe post. Însuși termenul de „numire” pe post mie îmi provoacă o reacție viscerală. Ce e aia numire? Te uiți așa, de sus, peste o mulțime de oameni care așteaptă înfrigurați, și îl vezi pe Gorunescu. Tu! Te numesc! Fără nici un criteriu, fără nimic, hodoronc-tronc. Îl pun pe ăsta director că e de la noi din partid, e băiat bun și ascultător, că avem nevoie de el să ne rezolve niște chestii, să ne întoarcă niște favoruri, să angajeze pe cine vrem noi, și nu în ultimul rând să facem și noi bani, să ne iasă combinațiile, să facem treabă, că d-aia am câștigat alegerile, nu?

Apexul de la punctul 1, remember?

Această țară nu se va face bine până cănd mentalitatea de loialitate și apartenență de grup (mafiot, de gașcă, de partid, de ce vreți voi) nu va fi înlocuită cu meritocrația, atunci când vorbim de ocuparea unei poziții în ierarhia socială, și nu numai.

Unul din exemplele de care politicienii se feresc ca dracul de tămâie este votul uninominal. Pentru că acolo, iată, ești complet gol și dezvelit în fața electoratului. Tu cu realizările tale. Nu te mai poți ascunde comod în faldurile catifelei roșii de partid, pulpana călduță a grupului nu mai e acolo să-ți împingă ștampila pe buletinul de vot. Ai făcut ceva concret pentru oraș ca să fii consilier, să zicem? Ai dat de mâncare la pisicuțele străzii? Ai plantat un pom? Ai ajutat niște oameni fără speranță? Etc? Ai dovedit empatie și că-ți pasă de semenii tăi? N-ai. Ai lipit afișe și ai pupat cururi.

Iertați-mi vă rog limbajul pe alocuri dur, dar în cazul în care n-ați observat am ajuns să naștem pe stradă. În curând vom fi operați pe stradă de niște binevoitori, iar copii noștrii vor face lecții în stradă cu trecătorii.

Tu ce Românie îți dorești?

Una bazată pe meritocrație și empatie, sau una bazată pe loialitatea de grup?

Pentru că ambele nu pot coexista. Nu mai pot. Va trebui să alegi.