La fiecare început de an școlar apare recurentă eterna dilemă a uniformelor școlare. Sistemul educațional produce pe bandă rulantă analfabeți funcțional, un procent îngrijorător de copii abandoneaza școala din cauza sărăciei, unele unități școlare nu au niște condiții minime de igienă, iar altele nu întrunesc condițiile minime de dotări, materiale școlare, laboratoare, calculatoare, etc.
Dar, vai, nu avem uniforme școlare. Asta e grija primordială a tuturor diriginților și directorilor de grădinițe și școli. Sistemul de învățământ românesc se va prăbuși pentru că nu sunt domle copii îmbrăcați la fel.

Una din primele chestii pe care am cerut-o, și obținut-o, la revoluție (m-a prins în clasa a 11-a) a fost să nu mai purtăm uniforme. Comunismul cerea ca societatea să creeze „omul nou, una în cuget și simțiri”. Toată lumea trebuia nu numai să fie îmbrăcată la fel, ci și tunsă la fel (băieții) iar fetele (pe care nu le puteau tunde) trebuiau să poarte cordeluță sau părul strâns în cozi, niciodată lăsat liber sau coafat. Toată lumea trebui nu numai să arate la fel, ci și să gândească la fel. Orice idee în „lateralul” curentului era atent taxată, orice derapaj în felul în care apăreai la școală era brutal sancționat de profesori. Statul bolșevic avea nevoie de „soldați” conformiști, nu de liber-cugetători, artiști sau visători cu idei crețe. Ți se creiona cu grijă drumul în viață de către statul-tătuc, iar din partea ta se cerea un singur lucru: obediența totală.

Personal, deși înțeleg utilitatea unei uniforme școlare, mi se pare o abominație care ucide orice formă de creativitate și libertate, din fașă. Înțeleg dacă tu ești un colegiu de mare ținută să vrei să te diferențiezi de plebe cu niște uniforme cu blazon, pentru că acolo intră doar cei cu o anumită stare materială.

Dar, la noi, la nici o sedință cu părinții (și am fost la niște zeci bune) nici un părinte nu a ridicat problema uniformei, ci doar cadrele didactice.

Corpul profesoral ar trebui să-și scoată capul de struț din nisipul mentalității comuniste, și să fie mai preocupat de calitatea actului de învățământ, decât de propriile frustrări că vine o elevă cu Balenciaga și Guci pe ea, și cu o coafură cât salariul de profesor pe o lună. Astea vor exista întotdeauna, iar elevii vor găsi metode foarte creative de a fenta sistemul comunist, trust me, been there done that.

De fiecare dată când s-a pus problema uniformei, au fost cel puțin jumătate din părinți care au argumentat, pe bună dreptate, că nu își permit acestă cheltuială suplimentară, în special cei cu mai mulți copii care abia făceau față la rechizite și fondul școlii. Să nu mai vorbim de cei din mediul rural care fac naveta și nu au ce mânca.

Eu cred că foarte simplu s-ar putea rezolva printr-un cod de conduită vestimentară care ar putea fi impus prin regulamentul școlar al fiecarei unități, ceva smart casual, cu pantalon/fustă de o anumită gamă coloristică sobră (negru/bleumarin) și cu o cămașă/tricou/polo/bluză/etc alb/crem/bej/etc altă culoare neutră. Încălțăminte neagră sau maro și ai terminat bâlciul cu uniforme, obligativități, bugete inutile și frustrări inutile.

Iar dacă ești mare colegiu mare de la Pocreaca de sus, îți faci uniformă cu motiv popular cu rombulețe pe rever și blazonul aurit al Pocreacăi pe buzunarul de la piept, ca să fie spririt high.

Uniforma este și va fi mereu un alt motiv de stres și frustrare al elevului (și părintelui – ai grijă să n-o strici că n-am bani de alta) și binenînțeles, încă un motiv pentru care elevii din toată țara vor spune eternul „am scăpat de la școală”.

De ce trebuie transformată școala într-o închisoare mentală din care „scapi”?

De ce nu poate să fie acel loc mișto și interesant în care nu ești judecat și unde te duci cu drag și curiozitatea că vei afla lucruri noi?

E simplu, pentru că noi adulții n-am „scăpat” din comunism.