România trebuie să se schimbe din temelii, ep. 5. Statul bolșevic vs statul democrat

Statul Bolșevic

1. Ieri am pierdut 40 de minute la bancă pentru actualizarea datelor firmei. Normele BNR forțează băncile să actualizeze datele personale ale deținătorilor de cont. Banca (numele băncii este irelevant în discuție), mi-a pus în vedere printr-un SMS că trebuie să mă prezint la ghișeu să actualizez datele sau să o fac online prin aplicație, sau îmi va restricționa diverse fațete ale contului (aplicația mobilă, plăți, etc). Pentru că, mă rog, cazul firmei în speță era mai complicat, cu mai mulți acționari printre care alte firme, a trebuit să produc o mulțime de documente, care trebuie semnate, conform cu originalul, you know the drill, și să pierd o mulțime de timp prețios, atât al meu cât și al funcționarului bancar.
2. Acum ceva săptămâni în urmă primesc un telefon de la firma de contabilitate prin care mi se comunică că ANAF și/sau registrul comerțului (nu mi-e clar care dintre ele, sau amândouă) sunt pe punctul de a-mi radia firma pentru că expira, vezi-doamne, contractul de închiriere pentru sediul social. Mă uit pe contract, pe care îl am pe cloud, și îi comunic contabilei să le transmită juriștilor de la instituția cu amenințările că sunt niște idioți care nu sunt în stare să citească 4 foi de hârtie. Pe contract scria negru pe alb că este pe 4 ani cu prelungire automată cu perioade succesive de câte 2 ani, dacă nici una din părți nu solicită rezilierea cu minim 30 de zile calendaristice. Cum nici una din părți nu reziliase contractul, acesta era astfel, de drept, încă în vigoare. Nu și nu, nu s-a putut, pentru că cineva la registru comerțului declarase sediul pe 4 ani, și apărea expirat dacă scoteai certificat constatator. În plus de asta, motivația lor a fost: De unde știu eu că nu s-a reziliat contratul și nu ne-ați anunțat? Păi vă comunic eu acum, telefonic, că este în vigoare, nu l-a reziliat nici una dintre părți. În fine, nu am avut altă variantă decât să mă duc să fac eu un act adițional de prelungire a închirierii pe 2 ani. Timp și bani pierduți degeaba, de două firme, plus instituții publice, când puteau să-mi ia de bună declarația, să pună o bifă undeva, case closed. Nu tată, statul român vrea să te simți guilty all the time.

Statul democratic

1. Îmi povestește un prieten cum se completează declarația fiscală la americani. Scrii acolo tot ce ai cheltuit, dacă ai dat de exemplu bani duminica la biserică, dacă ai dat bani pe conferințe profesionale, pe tratate de specialitate etc. La sfârșit semnezi cu formula So help me God. Nu te întreabă nimeni nimic, statul nu îți cere nu știu ce documente justificative, nu se duce la pastorul luteran să te verifice dacă chiar ai pus 10 dolari în cutia milei, îți ia de bun de ai declarat acolo și primești taxarea/deducerea cuvenită. Se ia de bun cuvântul omului, până la proba contrarie.
2. O prietenă vrea să se înscrie la facultate, la Chicago. Se duce femeia la biroul de înscrieri, spune cine e și ce vrea, i se ia numele și adresa, „vă va contacta cineva pentru interviu, o zi bună”. Rămâne omul perplex cu teancul de hârțoage în brațe, ditamai biblioraftul cu viza de reîntregire de familie, diploma de bac, certificat de naștere, pașaport, buletin, lapte supt de la mama etc. Peste câteva zile bate la ușă un student echipat regulamentar cu șapca universității și un clipboard cu un chestionar în brațe: – Sunteți Ixuleasca Ixulescu? Da. Aveți pasaportul seria xx.xxxx? Da. Etc Etc, mai completează câteva bife legate de planul de școlarizare și opțiuni, apoi o pune să se semneze jos sub formula: So help me God. „O zi bună, vă așteptăm la cursuri pe 1 Octombrie. Moment perplex no 2, a mea aștepta momentul să se răsucească pe călcâie după biblioraftul care dovedea că ce a spus e acoperit de un munte de acte.

Într-o societate liberă, primează prezumția de nevinovăție. Omul din fața ta este considerat aprioric sincer și corect, odată pentru că așa este marea majoritate, și doi pentru că așa este mentalitatea colectivă. Până și atunci când ești arestat și când ți se pun cătușele, în state, polițistul îți spune: „You are considered innocent until proven guilty by a court of law.” Adică, ai dreptul de fi considerat nevinovat până când o instanță decide contrariul. Moment în care, evident, treci în categoria a doua de oameni, cea a celor care nu pot fi considerați de încredere. Ați văzut probabil în filmele americane prima întrebare a unui polițist când investighează un suspect: are criminal record (cazier)? Dacă răspunsul este: e curat, nimic până acum, abordarea polițistului va fi cu totul alta decât dacă răspunsul este: he/she has a record. Va începe direct prin a-ți studia cazierul. Ai zis acolo „So help me God” și apoi ai mințit/înșelat/etc? Ai trecut brutal și imediat în categoria 2 de oameni, cei în care nu se poate avea încredere.

Într-o societate bolșevică, cum, cu mare părere de rău trebuie s-o spun, este România – iar aici nu mă refer la orânduirea constituțională, ci la mentalitățile celor care conduc țara, ești considerat aprioric infractor, vinovat, tu ești cel care trebuie să producă teancuri de hârtie în fața instituțiilor statului ca să dovedești contrariul. Tu trebuie să dovedești că ești tu peste tot, tu trebuie să dovedești la fiecare oprire a polițistului de la rutieră că ai carnet și că n-ai furat mașina, că are asigurare etc. La noi în România suntem toți aprioric în categoria 2, cea a celor în care nu se poate avea încredere, și pot scoate capul în lumea „civilizată” doar cei care se cocoață pe topuri de hârtii justificative.

Îmi aduc aminte de povestirile unui fost colonel de miliție, care când se fura ceva de la IAS-ul din sat, aduna cei 4-5 găinari cunoscuți de miliție, îi ducea la sediu, îi punea pe o bancă cu capetele lipite și îi dădea o palmă primului peste cap și apoi toate capetele se ciocneau sec unul de altu: Nu mai da, șefu, că n-am furat eu. Zi mă, care-ai furat. Trosc! Până evident cel vinovat recunoștea. Erau (eram) toți vinovați și tratați ca atare.

Și din păcate, și acum, la 32 de ani de la dispariția miliției, statul român, prin mentalitatea care s-a păstrat cu sfințenie la nivel înalt, ne consideră pe toți vinovați de păcatul nesincerității, iar noi trebuie să ne acoperim cu munți de hârtii ca să dovedim contrariul.

Sper să apuc în viața asta să prind să semnez o singură hârtie la fiecare instituție, de tipul „so help me God”, iar restul de hârțoage să și le ia ei intern unii de la alții, că tot au legea acum dată cu schimbul de informații.

La ghișeele diverselor instituții private sau publice, vreau să fiu tratat demn ca un cetățean onest, nu cu suspiciune, ca un infractor în sala de judecată acuzat de încălcarea legii.

Până când asta se va transpune și în practică, rămân la convingerea mea că România, și românii, trebuie să se schimbe din temelii, ca mentalitate. Până când nu ne vom recăpăta încrederea în semenul nostru, până când nu vom începe să construim împreună ca societate, în loc de „să moară și capra vecinului”, lucrurile nu se vor schimba în această țară.

Schimbarea de mentalitate începe cu tine însuți. Înainte de a cere semenului tău încredere, gândește-te dacă ești gata să i-o oferi pe a ta.