De Crăciun 2024 iată că serialul „România trebuie să se schimbe din temelii”, a cărui misiune este lupta proletară cu mentalitățile bolșevice, a ajuns la episodul 12.

Astăzi mă ocup de celebrul „Era mai bine înainte”, cu referire directă la perioada dictaturii comuniste instaurate de URSS la finalul anilor 40 în România. România bolșevică a fost condusă inițial de Petru Groza, apoi de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, încheindu-se cu bine-cunoscutul Nicolae Ceaușescu.

În ultimii ani tot apar fel și fel de studii sau sondaje de opinie cu deja celebră butadă „Era mai bine înainte” – exemplu aici. Problema cea mai importantă pe care o văd la ele este că cei născuți după 89, tineri care nu au nici cea mai mică idee despre ororile comunismului sub dictatura Ceaușescu, rostogolesc acest fel de gândire, auzit tot mai des prin casele părinților sau bunicilor, nostalgici la amintirea statului-tătuc care îți dădea de toate – repartiție pentru un apartament, frigider, mobilă și multe altele în rate, luându-ți în schimb toate, dar absolut toate libertățile personale.

Well kids, era cam așa:

• nu aveai voie să ieși din țară. Pașapoartele erau ținute la Miliție, și trebuia să faci cerere să ți le dea, cu ceva timp înainte, pentru o amărâtă de excursie cu ONT-ul până la Veliko Târnovo. De ieșit în țări din afara lagărului sovietic nici nu putea fi vorba.
• nu aveai voie, ca femeie, să faci avort
• nu aveai pluralism democratic, exista un singur partid PMR, transformat apoi în PCR. Orice tip de dizidență politică te transforma în inamic al regimului și erai eliminat fizic, orice foști membri ai partidelor istorice au fost trimiși în lagăre de „reeducare” – a se citi de muncă forțată, unde au fost deasemeni exterminați.
• nu aveai libertatea de exprimare. Orice tip de critică asupra regimului, asupra politicii, asupra mărețului conducător te transforma automat într-un obiect al unui dosar la secu, apoi, dacă nu te potoleai, îți înscenau ceva ca să te lege – pe vremea dictaturii nu existau deținuți politic, pentru că, nu-i așa, „gândeam toți ca unul în cuget și simțiri”, ci doar deținuți de drept comun. Te luau pentru mită, avere ilicită, sau orice alt motiv penal de drept comun le trecea prin cap să-ți găsească. Și credeți-mă, organele represive ale regimului „comunist” erau foarte inventive.

Pentru cei interesați de studiul în detaliu al perioadei de dictatură bolșevică 1948-1989, există raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România – pe scurt comisia Tismăneanu, un document exhaustiv de peste 600 de pagini care concluzionează, citez:

„Pe baza examinării a mii şi mii de pagini de documente, luând în consideraţie existenţa
unei imense literaturi analitice şi de mărturii care probează natura antipatriotică a dictaturii
comuniste, putem afirma că regimul comunist din România (1945-1989) a fost nelegitim şi
criminal.”

Întregul raport poate fi descărcat de pe web archive, care-l păstrează pentru posteritate. Pe vechiul site al președinției resursa apare ca neaccesibilă. Dar, ce să vezi, odată ce ai postat un act oficial pe net, nu-l mai poți șterge sau ascunde.

Așadar, nelegitim, adică nu a apărut ca urmare a unor alegeri libere ale cetățenilor cu drept de vot. A fost impus de armata sovietică în 1945. Și așa a rămas până la „loviluția” (un portmanteau între revoluție și lovitură de stat) din 1989.

Și criminal. Aici nu pot decât să citez concluziile raportului Tismăneanu:

„Principalele acţiuni criminale pe care ţinem să le amintim aici, ca argument suprem
pentru aceasta prea-mult amânătă condamnare sunt:
(1) abandonarea intereselor naţionale prin servilism neţărmurit în relaţiile cu URSS, după
impunerea guvernului-marionetă condus de Petru Groza (6 martie 1945). Regimul comunist
din România a venit la putere prin intervenţia directă a Uniunii Sovietice, a forţelor militare
sovietice aflate pe teritoriul ţării şi prin ingerinţa insolentă a lui A. I. Vîşinski, ministruadjunct de externe al URSS în afacerile interne ale României. Menţionăm aici rolul nefast al
lui Emil Bodnăraş ca secretar general al guvernului Groza, responsabil cu serviciul de
informaţii, precum şi al cvartetului dominant din PCR: Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker,
Vasile Luca şi Teohari Georgescu.
(2) anihilarea statului de drept şi a pluralismului prin înscenări şi fraude, mai ales după furtul
alegerilor în noiembrie 1946; agresiunile continue, prin fasciile de „oameni ai muncii”, în
realitate grupuri de lumpeni atraşi în PCR, împotriva partidelor şi forţelor democratice;
utilizarea antifascismului ca argument propagandistic pentru delegitimarea oricărei forme de
opoziţie anticomunistă.
(3) distrugerea partidelor politice, prin arestarea liderilor şi militanţilor, şi a continuităţii
constituţionale a statului român, prin lovitura de stat din 30 decembrie 1947, care a dus la
abdicarea forţată a Regelui Mihai.
(4) impunerea unui regim dictatorial total înfeudat Moscovei şi ostil valorilor politice şi
culturale naţionale; lichidarea sindicatelor libere, distrugerea social-democraţiei ca mişcare
politică opusă bolşevismului îmbrăţisat de PCR, anexarea nedemnă a justiţiei intereselor
regimului.
(5) sovietizarea totală, prin forţă, a României, mai ales în perioda 1948-1956 şi impunerea,
sub numele de „dictatura proletariatului”, a unui sistem politic despotic, condus de o castă
profitoare (nomenklatura), strâns unită în jurul liderului suprem;
(6) politica de exterminism social (lichidarea fizică, prin asasinat, deportare, întemniţare,
muncă forţată, a unor categorii sociale – burghezie, moşierime, ţărani, intelectuali, studenţi
etc) ghidată de preceptul luptei de clasă. Introducerea logicii vinovăţiei colective şi
persecutarea membrilor familiilor celor bănuiţi de intenţii ori acţiuni anticomuniste; utilizarea
unor criterii aberante pentru a distruge şansele copiilor din familii cu „origine nesănătoasă” de
a studia în învăţământul superior.
Ca urmare a politicii criminale a regimului comunist, au fost deţinute în închisori
şi lagăre, deportate/strămutate sute de mii de persoane. Cifrele propuse de cercetători,
luate în considerare de această Comisie, se situează între 500 000-2 000 000 de victime.
Dificultatea estimării provine din ocultarea sistematică de către Securitate, Procuratură,
Miliţie, Trupe de Grăniceri, Armată şi alte organe represive a informaţiilor privind
soarta multora dintre aceste victime.
(7) persecuţia minorităţilor etnice, religioase, culturale ori de orientare sexuală; persecutarea
minorităţilor de gândire de la Asociaţia Teosofică Română în anii 1950 şi până la prigonirea
mişcării Meditaţiei Transcendentale în anii 1980. De-a lungul întregii sale existenţe,
regimul a urmărit să suprime orice expresie veritabilă a libertăţii de gândire.
(8) exterminarea programată a deţinuţilor politici;
(9) exterminarea grupurilor de partizani care reprezentau rezistenţa anticomunistă armată în
munţi (1945-1962);
(10) represiunea împotriva cultelor şi exterminarea/persecutarea tuturor celor care se opuneau
comunismului, deopotrivă din rândul majorităţii etnic române, ca şi din rândul minorităţilor;
desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice. Persecuţiile împotriva mişcării sioniste.
(11) Arestarea, uciderea, detenţia politică sau deportarea ţăranilor care opuneau rezistenţă faţă
de colectivizare. Lichidarea violentă a revoltelor ţărăneşti (1949-1962).
(12) Deportările cu scop de exterminare. Represiunile etnice. Gonirea şi „vânzarea” evreilor şi
germanilor.
(13) Represiunea împotriva culturii, eradicarea valorilor naţionale, respingerea artei şi culturii
occidentale, cenzura extremă, arestarea şi umilirea intelectualilor neînregimentaţi ori
protestatari (1945-1989).
(14) Reprimarea mişcărilor şi acţiunilor studenţeşti din 1956. Arestarea studenţilor protestatari
(Timişoara, Bucureşti, Cluj, Iaşi) şi organizarea de şedinţe de denunţare a celor care au ridicat
glasul împotriva dictaturii şi în semn de solidaritate cu mişcările de emancipare din Polonia şi
637
Ungaria. Procesele împotriva studenţilor protestatari, organizate de PMR, UTM, UASR şi
Securitate (1958-1960).
(15) Reprimarea mişcărilor muncitoreşti din Valea Jiului (1977), Braşov (1987) şi a celorlalte
greve din anii 1980. Arestarea şi deportarea muncitorilor protestatari.
(16) Reprimarea oponenţilor şi disidenţilor în anii ’70 şi ’80. Arestarea şi asasinarea celor mai
periculoşi oponenţi – omorârea inginerului Gheorghe Ursu, condamnarea la moarte a
diplomatului Mircea Răceanu, arestat şi judecat în 1989; condamnarea la moarte a generalului
Ion Mihai Pacepa, a fostului ofiţer DIE Liviu Turcu, a lui Constantin Răuţă şi a altor persoane
pe care regimul le considera vinovate de trădare.
(17) Distrugerea patrimoniului istoric şi cultural prin dărâmările din anii 1980 (un sfert din
centrul istoric al Bucureştiului), inspirate de grandomania lui Ceauşescu şi de obsesia
lichidării marilor repere culturale şi istorice. Constrângerea unei părţi a populaţiei României
de a-şi părăsi locuinţele în numele politicii de „sistematizare” a zonelor rurale.
(18) Consecinţele criminale ale „politicii demografice” (1966-1989) soldate cu mii de morţi.
(19) Impunerea unor norme aberante privitoare la „alimentaţia raţională”, înfometarea
populaţiei, oprirea căldurii, starea de mizerie, de disperare provenită din degradarea fizică la
care regimul a condamnat un întreg popor. Notăm că nici un membru al conducerii PCR nu şia ridicat vocea împotriva acestei politici de exterminare prin frig şi foamete.
(20) Conceptualizarea mizeriei materiale şi morale, precum şi a fricii, ca instrumente de
menţinere a puterii comuniste. În „Programul PCR” adoptat în 1974 se vorbea despre
„umanismul revoluţionar ca adevărat umanism”, în practică triumfase cel mai devastator
antiumanism. Pretinzând că împlineşte dezideratele marxismului, regimul a tratat o întreagă
populaţie ca pe o masă de cobai supuşi acestui delirant experiment de inginerie socială.
(21) Masacrarea cetăţenilor, din ordinul lui N. Ceauşescu, cu aprobarea conducerii PCR, şi cu
participarea efectivă a unor unităţi ale Armatei şi Securităţii, în timpul Revoluţiei
anticomuniste din Decembrie 1989.”

Raportul Tismăneanu de condamnare a comunismului este un act de reparație istorică, asumat oficial de statul român, prin vocea președintelui de atunci Traian Băsescu, prezentat în fața camerelor reunite ale parlamentului. Detalii aici.

Așadar kids, nu era mai bine înainte. Regimul dictaturii comuniste a fost unul barbar și criminal.

Și atunci vă veți întreba de unde vine acest „Era mai bine înainte”, repetat obsesiv de foarte mulți. Este o himeră colectivă? Este un sindrom Stockholm la nivel de societate, in care victima fraternizează cu abuzatorul?

Este de fapt ceva mult mai simplu. Este reîntoarcerea psihologică la anii copilăriei, la anii adolescenței, când părinții aveau mare grijă să nu-ți lipsească nimic de pe masă, și aveau iar mare grijă să ai o copilărie fericită, indiferent de ororile prin care trecea societatea la momentul acela. Exemplul cel mai bun care îmi vine acum în minte este memorabilul film „Life is Beautiful” în care Roberto Benigni transformă pentru fiul său Holocaustul într-un joc, pentru a-l feri de realitate.

Pentru fiecare generație, cea mai fericită perioadă a vieții este cea primilor ani din viață. Pentru noi, decrețeii, cei născuți între 66 și 89, cea mai faină perioadă era cea „cu cheia la gât” – iar acum facem mișto de noile generații, hiperprotective cu progeniturile – „ehei, pe vremea mea ne lăsau ai noștri toată ziua pe afară”.

Pentru generația bunicilor noștri, perioada interbelică, cu charlestoane și vodeviluri era epoca de aur. Deși bunicii mele îi muriseră primii doi copii la holera din 38, pentru că nu apăruseră antibioticele, par example. Perioada interbelică era măcinată de aceleași molime ca în evul mediu, care rădeau felii bune din populație.

Pentru generația care a trăit ororile primului război mondial, nostalgia era „La Belle Époque” epocă de pace și prosperitate de la finalul secolului XIX – începutul secolului XX, când s-a construit turnul Eiffel și Bucureștiul istoric, cu clădirile CEC, ale Băncii Naționale, Atheneul și numeroase altele care i-au dat aura simbolică de Micul Paris.

Așadar, fiecare generație istorică, când dă de greu (crize, pandemii, războaie) își găsește confortul psihologic în epoca propriei copilării, când totul era idilic. Dar nu era deloc așa, era doar o epocă în care erau natural ferite de ororile înconjurătoare de către părinți, un mecanism de protecție socială, de perpetuare a speciei, pe care rasa umană îl are pentru a-și pregăti generațiile viitoare.

Sper ca acest articol să vă aducă puțină lumină în subiectul „era mai bine înainte”, pe care să-l percepem ca exact ceea ce este – un simplu mecanism psihologic de protecție a creierului nostru în fața greutăților vieții prin raportare la o perioadă idilică a vieții – copilăria și adolescența – în care nu percepeam greutăți, deși ele existau.

Am văzut recent pe Netflix „Anul nou care n-a fost”. Am retrăit toate spaimele acelor vremuri triste ale dictaturii comuniste. Mi-am amintit de carpeta pe care o aveau ai mei pe canapeaua extensibilă din sufragerie, fix modelul din captura de ecran de mai jos. Și odată cu ea mi-au revenit în fața ochilor și serile când învățam la lumina lămpii, în frig, cu puloverele pe noi ca personajul din film. Curentul se oprea la Călărași multe ore pe zi, ca să poată funcționa oțelăria electrică de la combinatul siderurgic.

Mi-am adus aminte de cozile la pâine pe cartelă, de lipsurile de tot felul, dar și de teama omniprezentă din sufletul adulților, de mama care-mi spunea: -Ai grijă ce vorbești la telefon, că e ascultat.

Îl recomand, în special noilor generații, ca film de cultură generală, pentru a înțelege mai bine de ce astfel de vremuri nu trebui să se întoarcă în România.

Și de ce, de fapt, nu există „era mai bine înainte”. E doar o iluzie convenabilă.