Pamflet

Doi cetățeni turmentați, unul pe bicicletă, unul pieton, își cărăbănesc pumni cu încetinitorul în mijlocul străzii.

Mă opresc amuzat, să-i las să termine. Sau măcar să-și mute ringul de box în afara carosabilului.

De pe terasa magazinului sătesc, fostă cooperație, îi privește cu un aer abulic un pensionar în baston. Lângă el, indiferent la spectacolul stradal, un altul dă pe gât cu gâlgâituri mari o sticlă de bere.

Prin ușa întredeschisă, deasupra căreia se mai disting încă urmele literelor COOP în tencuială, se vede omul de la tejghea. Este chiar el, Matache Măcelarul, cu mustață și sorț fost alb. Stă cu coatele sprijinite pe lemnul soios și uzat, de o culoare greu de ghicit, a văzut vopsea doar în anul deschiderii cooperației, în 67`. Se ceartă cu un client, aplecați amândoi asupra unui caiet cu datorii – evident mărul discordiei.

Nu apuc să văd finalul recuperării de creanțe bahice, pentru că scena bătăliei în reluare din stradă se mută pe acostament și-mi pot continua drumul. Pentru puțin timp, peste câteva sute de metri un alt cetățean bine „afumat” șerpuiește pe mijlocul drumului mai ceva ca un pârău de munte. Din sens opus pedalează disperat pe toată șoseaua un tânăr în vestă reflectorizată, ieșit din schimbul de noapte, să prindă deschis la Matache Măcelarul, că e Duminică – zi scurtă.

Deja 30 km/h e o viteză riscantă. Și a abia 11:00 dimineața, mai am 300 de km de făcut azi. Clar ajung diseară la destinație – îmi spun în gând.

În alt sat, mai departe, un fost biciclist, actual pieton care împinge bicicleta, vrea să traverseze drumul național. Este învins de panta de 2% profilată pentru scurgerea apei. Ajunge, sprijinit de coarnele bicicletei, până pe la jumătatea bandei mele. Își trage sufletul de la atâta efort apoi își sprijină coatele și restul corpului de cadru. Îl ocolesc pe la foarte mare distanță, gravitația acționează uneori imprevizibil. De la alcool niciodată nu cazi din prima, și aproape niciodată vertical, ci mult mai departe de locul în care te aflai când ai început să cazi.

Trei sate mai încolo, bărbații au dispărut, doborâți. E ora de siesta, toată populația masculină s-a retras la interior. Un grup de 4 bătrâne se întorc de la biserică sporovăind vesele. La niște sute de metri în spatele lor vine și Fefeleaga, înfofolită în negru, tot de la biserică, dar încet de tot, în baston, șontâcăind pe o parte. Nu mai poate ține pasul cu „tineretul” și oricum nu înțelege ce e atâta de comentat despre o slujbă care nu s-a mai schimbat din 89. „Ehe, când trăia bietu bărbati-miu ce viață era in sat! Acu, nici nu mai are cine să-ți spargă două lemne. Așteaptă-mă, bărbate, că acuș viu și eu. Acuș. Acuș…”