În 1944 tatăl meu avea 5 ani, când a venit „armata sovietică eliberatoare”, în micul sat Blaj, la 12 km de Curtea de Argeș. Bunicul meu, ofițer în armata regală, era undeva pe front, unde dealtfel erau toți bărbații în putere din sat. Când au aflat că vin rușii, terifiate de frica violurilor, femeile din sat și-au luat copii și au fugit să se ascundă în pădurile din jur. Bunica mea fuge cu tata de mână. În gospodărie rămân însă cei doi frați mai mici ai tatei, nou-născuți, într-un pătuț, păziți de un unchi foarte bătrân care n-a putut fugi. Rușii văd copii din pătuț, și îl întreabă pe bătrân „Gde hazaica?”- Unde e femeia? Bătrânul, într-un moment de inspirație, făcând semnul universal al gâtului tăiat cu muchia palmei: „-Hazaica kaput!”. Soldații scotocesc prin gospodărie, colectează tot ce era de valoare, fără să distrugă nimic. Singura care nu scapă este o poză înrămată cu bunicul meu în uniformă de ofițer în armata regală. Un ofițer rus o calcă în picioare, furios.

După ceva timp revin în sat și femeile cu copii, după ce toată lumea se lămurește că nu vor fi violuri. Tata îmi povestea cum îl ținea pe genunchi un soldat sovietic blond, înalt, cu ochi albaștri. Au stat câteva zile în sat, apoi au plecat mai departe. Iau ceasuri, toate alimentele pe care sătenii nu reușiseră să le ascundă. Bunicului meu, vânător pasionat, îi rechiziționează toate armele de vânătoare din rastel.

Este primul meu contact cu regalitatea, copil fiind în anii 80, în povestirile tatălui meu, ale bunicilor și familiei, în serile lungi de vară, din satul Blaj. Monarhia era clar un inamic ideologic al sovieticilor și mai târziu al regimului instalat de ei în România. Cumva, în mintea mea de copil se înregistrează că țara asta multilateral dezvoltată pe care o construiam patriotic, a fost și altfel. Un „altfel” diferit, și nu neapărat într-un mod rău.

Cu niște ani în urmă, făceam un circuit în Germania, ajungând la Potsdam, unde s-a semnat tratatul de pace din 1945 între Churchill, Truman și Stalin.

Întâmplarea, sau nu, face ca acest eveniment istoric să aibă loc la Cecilienhof, un palat construit de familia de Hohenzollern.

Când ghidul neamț a aflat că suntem din România, ne-a întrebat: Știați că la momentul când a fost aleasă ca familie regală pentru România, familia de Hohenzollern era cea mai bogată din Germania?

A fost întrebarea care pentru mine personal a declanșat o curiozitate referitoare la această familie, despre care manualele de istorie de pe vremea lui Ceaușescu scriau că au fugit cu un tren plin cu aur și tablouri. Știam foarte puțin, spre deloc, despre istoria regalității din România. Știam doar că lui Iliescu și criptocomuniștilor din FSN/PDSR/PSD le era frică de Regele Mihai, de ideea de monarhie, l-au împiedicat fie și numai să intre în țară, să-și viziteze mormintele părinților de la Curtea de Argeș.

De mic copil văzusem podurile lui Saligny de la Fetești-Cernavodă, silozurile Suka-Bau nemțești, făcute de regii României în porturile dunărene și pe rețeaua de cale ferată făcută tot de ei, gara regală din Curtea de Argeș (acum, la ceremonia funerară a Regelui –  o ruină).  Auzisem de castelul Peleș, văzusem poze cu el, dar n-am avut ocazia să-l vizitez decât după revoluție. Ceva, în mintea mea crudă de copil, nu se lega cu poveștile comuniste care încercau să demonizeze cu orice preț monarhia. Cum adică, podurile astea superbe, castelele, rețeaua asta de căi ferate, de porturi, de silozuri pentru „Grânarul Europei” – cum era denumită România în perioada interbelică, de drumuri naționale, rafinăriile de petrol (bombardate în istoriile bunicilor), toate astea erau construite de o monarhie malefică?

Pe urmă 23 August-ul? Iar ceva nu se lega. Scria clar în manualele comuniste de istorie că Regele Mihai a dat un „comunicat important pentru țară”, era mi se pare și într-un film istoric. Dar erau și multe mistificări, ni se băga pe gât, cu forța, rolul „mărețului partid comunist” la 23 August 1944. Care 23 August a fost ridicat la rang de zi națională de către comuniști, care culmea, n-au avut absolut nici un rol în evenimente. Avid despre adevăr, citesc „Istoria loviturilor de stat din România” a istoricului Alex Mihai Stoenescu, pe care v-o recomand.

Trec iată 28 de ani de la revoluție, în fiecare an se sedimentează tot mai clar adevărata istorie a monarhiei, și implicit a regelui Mihai, rolul lui central în 23 August, 23 August căruia îl datorăm probabil însăși existența statului român de azi în forma sa actuală.

Zilele din urmă sunt dedicate exclusiv Regelui Mihai, și poate în sfârșit națiunea română este informată corect despre adevărata istorie. Pe toate canalele curg documentare, sunt invitați istorici, aflăm de la însuși Majestatea Sa cum nu a plecat decât cu bunuri personale după abdicare. Unul din cele mai bune documentare este aici:

https://www.youtube.com/watch?v=gmc8F96rql8

N-am vrut să scriu nimic până după funeralii, pe blog, despre Regele Mihai. A fost modul meu de a păstra doliu, și de a lăsa familia să-și plângă pe cel plecat.

Ieri, 16.12.2017, românii l-au îngropat pe bunul lor Rege Mihai. L-am onorat așa cum se cuvine, ca pe un fost șef de stat. Ca pe un monarh. Ca pe un șef al armatei.

sursa foto: Dan Mihai Balanescu

Fără să fiu un monarhist, nu pot să nu recunosc meritele monarhiei care ne-a propulsat din evul mediu în modernitate. Oamenii ăștia, au venit ca cea mai bogată familie din Germania, într-o țară medievală, și și-au pus pe cap o coroană de oțel. Nu de aur. Din oțelul unui tun otoman capturat la Plevna, la 1877. Sunt regii care au dat pământ țăranilor români care au luptat pe front în 1877-1878 în războiul de independentă și 1914-1918 la Oituz, Mărăști, Mărășești. Acolo au primit românii pământ, ținând piept gloanțelor. „Pe aici nu se trece”. Nu l-a dat Iliescu. „Ne-a dat Iliescu pământul înapoi” era o butadă omniprezentă în anii 90. „Înapoi” e cuvântul esențial aici. Pământul era dat de regi, furat de comuniști la colectivizarea forțată din anii 50, în 90-91, la presiunea populară doar s-a revenit la forma de proprietate antebelică.

Nu pot să nu recunosc meritele Regelui Mihai. Este omul care s-a ridicat, la doar 23 de ani, atunci când timpurile au cerut-o, la înălțimea poziției avute, aceea de șef de stat, și chiar a depășit-o. S-a sacrificat pe el însuși, abdicând și plecând într-un crunt exil, pentru a salva țara. Țară pe care a iubit-o până la final.

El a dispărut doar fizic dintre noi, dar energia acumulată în ultimele zile arată că românii s-au scuturat definitiv de istoria scrisă de bolșevici, iar Regele Mihai rămâne mai viu și prezent ca niciodată în conștiința colectivă.

Condoleanțe familiei! Condoleanțe români!

Drum bun, Majestate! Mulțumim!