E una din piesele acelea superbe care se cântă la Plaiul Foii, în Făgăraș sau Apuseni, în Sighișoara sau la Sfinx la festival, în jurul unui foc de tabără la Vama Veche sau Gura Portiței. E o legendă folk autentică scrisă de băimăreanul Vasile Leva. E despre pierderi și regăsiri în amintiri. E despre firescul suferinței. E despre natura umană.

Și e azi la Radio Joy pentru am tot neglijat genul, așa că merita o revanșă.

Am încercat să găsesc o înregistrare profi, există câteva variante, Focul Viu etc, dar se pare că nimic nu redă mai bine spiritul și emoția piesei decât o interpretare între prieteni.

1. La marginea pantei abrupte
La un han s-a oprit un străin
Era trist și avea hainele rupte
Și pe masă o cană cu vin.

2. Om străin ce-nconjoară pământul
Stai la mine rămâi doar un ceas
Să te-ntorci înapoi nu ai unde
Înainte să mergi ți-a rămas.

3. Mi-amintesc de o vară fierbinte
De-o pădure cu muguri pe ram
Mi-amintesc de prieteni și de iubită
Și de-o casă cu mama la geam.

4. Și-am ajuns la un han pe o stâncă
Sa-mi înec tot amarul nu pot
Și mă-ntreb dacă râpa e adâncă
Să m-arunc azi cu jale cu tot.

5. Și-a plecat ridicându-se agale
Avea ochii plini de lacrimi și dor
“Mulțumesc pentru vinul măriei tale
Eu mă duc azi la râpă să mor”.