Gorunescu.ro

Think. Feel. Give.

Traseul Transregio 71 în Județul Ialomița

By on 11/12/2023

Încep să apară primele informații despre viitorul traseu al TransRegio TR71, deocamdată la nivelul județului Ialomița.

Citez din Independent Online:

”Drumul Expres TransRegio va ocoli municipiul Slobozia și localitatea Cosâmbești

Asociația de Dezvoltare Intercomunitară, din care fac parte Consiliile Județene Galați, Brăila, Ialomița și Călărași, a stabilit varianta finală a Drumului Expres TransRegio care va face legătura dintre municipiile Galați, Brăila, Slobozia și zona Călărași-Chiciu. În Ialomița, șoseaua va traversa zona de Est a județului, ocolind Slobozia și localitatea Cosâmbești.

Tot mai aproape de realizare
Pe parcursul anului 2022, Consiliile Județene Galați, Brăila, Ialomița și Călărași s-au asociat în cadrul unei Asociații de Dezvoltare Intercomunitară cu scopul de a realiza un drum expres care să lege aceste unități administrativ teritoriale. Așa a luat naștere proiectul Drumului Expres «TransRegio», o șosea de mare viteză de 142 de kilometri. La începutul anului 2023, în luna ianuarie, a fost semnat contractul privind realizarea studiului de fe­zabilitate pentru acest proiect de investiții. Licitația a fost câștigată de Asocierea East Water Drillings SRL & Primacons Group SRL, valoarea contractului fiind de 17 mi­lioane de lei (fără TVA). După mai multe discuții cu privire la traseul pe care îl va urma Drumul Expres «TransRegio», oficialii celor patru Consilii Județene au făcut publică varianta finală a șoselei. În ceea ce privește județul Ialomița, oficialii Consiliu­lui Județean Ialomița au precizat faptul că drumul expres va tra­versa județul prin zona de Est, ocolind municipiul Slobozia și localitatea Cosâm­bești. Potrivit imaginii alăturate, în zona județului Ialomița, Drumul Expres «TransRegio» va avea 3 sensuri giratorii, un pod peste o zonă inundabilă, în apro­pierea Cartierului Slobozia Nouă, un pasaj peste linia de cale ferată și DN2A, un pod peste râul Ialomița, dar și un viaduct, în apropierea localității Cosâmbești. Primul sens giratoriu va fi amplasat la intrare în Cartierul Slobozia Nouă și va face legătură cu Centura de Vest a Sloboziei și, mai departe, cu DN2C Slobozia-Buzău. Al doilea sens giratoriu va face legătura cu DJ201 Slobozia-Mărculești-Sudiți-Săveni-Țăndărei, iar cel de-al treilea sens giratoriu va asigura legătura spre punctul final al drumului expres, Călărași-Chiciu. În forma inițială, drumul ar fi trebuit să respecte actualul traseu al DN21 Brăila-Slobozia-Călărași, însă s-a luat decizia de a scoate traficul greu din Slobozia și de a fluidiza circulația în zona podului rutier peste râul Ialomița din Cartierul Bora al Sloboziei. Valoarea totală a investiției depășește 500 milioane de euro.”

Atașez niște capturi ceva mai detaliate, dacă am înțeles eu bine din articolul de mai sus se va executa varianta 1, cea cu albastru, a traseului:

*traseul pe teritoriul județului Ialomița

*ocolire Iazu, parcare nouă de scurtă durată la sud de Iazu
*ocolire Slobozia Nouă, apoi pasaj suprateran peste CF și DN2A, urmat de o intersecție de legătură la DN (bretelele galbene)
*ocolire Cosâmbești, giratoriu cu DN21 la sud de Amonil
*parcare la nord de Drajna

Așteptăm cu interes anunțurile oficiale și întregul traseu.

Va urma.

Despre auto-educare

By on 10/12/2023

Întotdeauna am avut o curiozitate să aflu cum sunt construite lucrurile, ce e în interiorul diverselor obiecte și cum funcționează. Îmi aduc aminte când a venit tata acasă, prin anii 80, cu un casetofon „Stereo Spațial”, primul lucru pe care l-am făcut, după ce am ascultat vreo două melodii, a fost să-l facem bucăți, să vedem cum e construit.

*singura poză care a supraviețuit cu „scula” în cauză

Am rămas bineînțeles cu o mână de șuruburi la asamblare, iar bietul aparat a avut nevoie de o vizită la un electronist 🙂

Azi fiind zi de relaxare, aflăm cum erau construite locomotivele cu aburi, din epoca lor de vârf, și de final de eră, anii 1940. Modelul prezentat în foarte interesatul material video a fost printre ultimele modele construite, se numea Big-Boy și putea tracta un tren de marfă de 4450 tone. Cantitate uriașă, dacă te gândești că un tren de marfă în Europa, azi, tipic are 1000-1500 de tone.
Un clip excelent, făcut pentru nepricepuți ca mine, din care înțelegi vizual o mulțime de fenomene fizice care-ți erau predate doar teoretic în școală.
Niște momente bune de „aha” pentru creier, prilej de noi conexiuni între neuroni.
Enjoy:

Mofturile președintelui

By on 05/12/2023

Cam asta e imaginea cu care rămân eu după două mandate Iohannis:

*captură ecran Youtube Euronews Romania, extras din vizita președintelui României în Zanzibar

Bine, am mai rămas și cu nesfârșitele presupuneri ale presei autohtone despre costurile și rosturile avioanelor private pe care le tot închiriază președintele nostru, în lipsa unui avion prezidențial. Nota redacției: în Europa noi și Albania nu avem avion prezidențial, Italia are 7 sau 8. Că nah, le mai folosesc și premierii, și miniștrii, și europarlamentarii, etc. Eu aici chiar nu sunt pe aceeași lungime de undă cu corul plângerii din presă că vai cu ce avion zboară Iohannis. Mi se pare firesc să circule cu o cursă privată, fie închiriată, fie a statului, ca un demnitar suprem al statului român. Ai nevoie de confort și relaxare să nu ajungi la destinație cu crampe la spate și transpirat, să poți lucra din secunda doi după aterizare în slujba statului care te-a trimis acolo.

Nu mi se pare normal să faci din asta un mare secret.

Nu mi se pare normal să nu vii în fața cetățeanului care îți finanțează excursiile în țări calde, fără mari schimburi economice cu România, cu niște rezultate ale vizitelor. A, dacă te duci în vacanță personală, în concediu, pe banii tăi, e fix treaba ta cum îi cheltui. Când însă te plimbi pe banii mei, am dreptul la o minimă informare.

Minimă informare care trebuie s-o spun, în aceste două mandate Iohannis, la mine n-a ajuns. Și eu mă consider un om destul de ancorat în realitate, și oarecum informat. Eu nu pot spune că pot identifica nu trei, nu două, nici măcar un singur moment de strălucire în politica externă de care să-mi aduc aminte, despre Iohannis. Ele probabil există, dar au fost făcute pe șest, fără tam-tam, și probabil nepoții noștrii le vor afla din cărțile de istorie. Eu vreau rezultate, vreau schimburi economice, vreau delegații numeroase cu ziariști, miniștrii, consilieri și tot alaiul de care e nevoie pentru a fructifica aceset momente unice.

Iar ce mi se pare mult mai trist este faptul că această lipsă de comunicare și transparență publică a președintelui Iohannis este un semnal pentru restul clasei politice: Ne-am văzut cu sacii în căruță la vot? Gata, nu trebuie să mai dăm nici o socoteală! Cum de ce? Păi dacă nici Iohannis nu spune pe unde se duce și ce face, noi de ce să spunem?

În total contrast mi se pare vizita premierului Ciolacu, necunoscător al limbii lui Shakespeare, care cu tupeu merge cu pleiadă de miniștri în state și se întâlnește cu oamenii grei din politica de peste ocean. Asta, cu tot respectul pentru ambele funcții din stat, nu e treabă de prim-ministru. E treabă de președinte.

Care președinte preferă escalele la scăldătoare în țări calde, în locul vizitelor de substanță cu greii planetei.

Portretul președintelui aruncat cu tot cu un băștinaș în ocean rămâne în istorie și în mentalul colectiv ca modul în care s-au cheltuit banii noștri. Pe niște mofturi. Păcat.

Cash vs card și de ce cred eu că e o falsă dezbatere

By on 12/10/2023

O să încep cu o mică istorie personală.

Eram în 2010 în Suedia, un grup cu un van închiriat. Când acul rezervorului a început să arate roșu, oprim la prima benzinărie, în the middle of nowhere, în pădure. Unde, surpriză totală, nu exista clădire, stația era complet automatizată, cu card. Nasol pentru noi, românașii goliseră cardurile în aeroport, să avem coroane pe drum. În fine, am pus carburant din resturile pe care le mai aveam fiecare pe card, și ne-am continuat drumul. Tot restul sejurului, am alimentat doar prin orașe, unde găseam benzinării cu oameni și cash.

În acel an, repet, 2010, în Suedia chiar avuseseră o dezbatere publică pentru eliminarea cash-ului, pentru că mai reprezenta doar 3% (trei la sută) din tranzacțiile din economie, dar ce să vezi, acei 3% erau pensionari în munți sau zone remote. Pentru care era nefezabil economic să pui bancomate prin toate cătunele, și oricum erau prea în vârstă ca să îi mai schimbi.

Și atunci, guvernul suedez, în spiritul toleranței binecunoscute și a respectului și empatiei față de semeni, adânc înrădăcinat ca una din valorile umane fundamentale ale societății, a luat decizia ca pentru doar cei 3% dintre seniori, cash-ul să rămână. Până la dispariția naturală a generației, și la dispariția naturală a tranzacțiilor cu cash, evident inevitabilă.

Ce morală avem de aici?

Nu implementăm măsuri arbitrare doar pentru că suntem la putere, fără o largă consultare populară și fără o înțelegere a fenomenului. Și mai ales nu luăm măsuri împotriva cetățenilor, chiar dacă sunt o minoritate. Pentru că minoritățile nu se pot autoproteja. Nu au forță. Nu au voce. Nu sunt vizibile în online sau pe stradă.

Și revenim în România, unde guvernul vine cu niște măsuri cel puțin năstrușnice, pentru mine evident trompetiste, ca să arătăm domle că ne preocupă și facem ceva.

Interesantă dezbaterea cash versus card și plafonarea plăților în cash, cu scopul declarat al reducerii evaziunii.
Eu zic că este o falsă dezbatere, și că nu va rezolva evaziunea fiscală.
Pentru că pur și simplu economia subterană va continua să funcționeze cu cash, pentru că acolo nu se emit bonuri și facturi, așa că nu ai pe cine să prinzi pentru simplul motiv că nu ai ce controla.


Statul trebuie să umble la cauzele fenomenului evaziunii, și nu la simptome.


A, și să se digitalizeze odată și cu acest prilej să scăpăm cu toții de birocrație și mutre acre după ghișeu. Îi va crește eficiența colectării taxelor.
Să se uite la corupție (judecători cu milioane în casă fiind un ultim exemplu).
Să se uite la cei 1,4 milioane care conform statisticilor lucrează la negru.
Să se uite la zecile de mii de firme care nu taie bon fiscal, sau îl taie din an în paște, sau cărora „nu le merge azi pos-ul”.
Să se uite pe șosele să vadă cantitățile semnificative de produse și oameni transportate la negru.
Să se uite la prostituție, la traficul de droguri, la rețelele de trafic de oameni/migranți.
Să pună politicienii la treabă, ca să înțeleagă fenomenele complexe ale economiei subterane, și să conceapă strategii de combatere a lor.
Să educe societatea despre importanța taxării, a plății taxelor și a folosirii în sprijinul oamenilor a taxelor astfel colectate. Fără o masă critică de plătitori de taxe care o fac din convingere, fără a căuta portițe toată ziua, nu ne mai facem bine.

Nu să ne pună juguri mai mari și mai multe tot nouă, celor care ne plătim taxele.

Degeaba limitezi tranzacțiile cash între firme la 1000 lei. Vor face 10 facturi de 1000 și vor rula cash-ul. Degeaba limitezi tranzacțiile între persoane fizice la 5.000 de lei. Zidarul care îți face casa la negru oricum nu era plătit din cont 🙂 Sau lăutarul care îți cântă la nuntă. Sau dați voi exemple, că le știm cu toții.
Vei reuși doar să creezi antipatie publică, resentimente și lehamite.
Lasă omul să vină să își ia un S-klasse cu diplomatul de cash, așa se vor fiscaliza și vor intra în circuit.

Punând restricții excesive pe sistemul în care cash-ul circulă verificabil, îl vei împinge și mai mult în subteran.
Ce rezolvi dacă pui 68.000 de firme din mediul rural, din comunități care nu acces la servicii bancare, pe drumuri până la primul oraș? Vei reuși să falimentezi o felie bună din ele. Lasă-le să ruleze miliarde în cash, dar asigură-te că fiscalizează, că taie bon, urmărește firmele de distribuție care le aduc produse la negru, că biscuiții aceia și brânza și alcoolul nu se materializează pe raft prin teleportare ca în Startrek.


Urmărește transporturile rutiere, că tot ai sistem digitalizat de citire a numerelor la CNAIR. Ia vezi dacă transporturile acelea sunt fiscalizate, dacă apar în actele firmelor proprietare ale vehiculelor? Fă asta pentru o săptămână, sau o lună, pe fiecare județ. Vei avea o mare surpriză. Și apoi, după surpriză, ia firul banilor.
Urmărește costul unui WC de zeci de mii de EUR de la o școală, supraevaluat de 3-4 ori, și compară-l cu prețul aceluiași WC dintr-un proiect privat sau din comerțul online.

Pentru că dragi cititori, statul român „scapă printre degete” 6 miliarde de EUR pe an TVA și taxe neplătite din evaziune și corupție. Economia subterană este evaluată de la 34,3% în 1999 la 29% în 2022. Enorm, chiar dacă într-o ușoară scădere, suntem pe penultimul loc din EU, doar Bulgaria ne depășește. La nivel de EU este estimat un procent mediu de 17,3%, în 2022.

*captură ecran din „Taxation of the Informal Economy in the EU”, document oficial al Parlamentului European, link aici

Iar prin aceste măsuri pompieristice, cu mare efect la public și generatoare de mari dezbateri sterile și de polarizări inutile ale societății, demonstrează că nu este real interesat de stoparea evaziunii și a corupției din spate. Că nu mai curg nici banii la partide, printre altele.

Așa că mai bine pui „prostimea” să se certe pe o pistă falsă, iar tu să-ți continui nestingherit portbagajele cu cash.

România se va face bine atunci când noi cetățenii, vom cere de la clasa politică responsabilitate și le vom cere socoteală pentru tot. Dacă tot continuăm să îi lăsăm liberi la păscut pe pajiști cu pompierisme din acestea ieftine, nu facem nimic cu ei. Nu vă mai plăngeți că sunt așa și pe dincolo, că noi i-am votat și pus acolo. Sunt imaginea fidelă a societății, nu i-a plantat marele grădinar cosmic în parlament.

Puneți-i la treabă. În folosul nostru.

România trebuie să se schimbe din temelii ep. 11. Comasarea

By on 28/09/2023

Azi avem temă grea. Comasarea.

O temă foarte actuală, a cărei dezbatere mi-a fost provocată de excelentul material ProTv de la România, Te iubesc:


România cheltuie 40 miliarde lei – 8 miliarde de EUR, anual, cu finanțarea datoriilor autorităților locale și județene care nu se pot autosusține financiar. Din bugetul total de 110 miliarde de EUR cheltuieli bugetare totale pe 2022, 8 miliarde sunt o mare gaură neagră pe care nu ne-o mai putem permite, pentru că veniturile au fost de doar 93 de miliarde. Adică avem un deficit de 17 miliarde de EUR anual, din care mai bine de jumătate (opt, iată) se duc pe apa Sâmbetei. Ce înseamnă deficit? Înseamnă că statul trebuie să se împrumute de la bănci ca să acopere cele 17 miliarde. La care se vor adăuga dobânzi, că nici o instituție financiară nu e asociație caritabilă.

Acum, eu sunt de acord ca statul să facă datorii publice, chiar și mari, dacă banii respectivi sunt investiți în ceva lucrativ, care va aduce profit. Adică în dezvoltare. Uite, de exemplu, autostrăzi. Dacă vine primul ministru la noi, și spune așa: Guvernul a luat decizia să mai construiască, pe lângă cei 1000 de km de autostradă pe care îi avem, încă 2000 pentru că aici ar fi un sweet spot pentru o dezvoltare armonioasă a țării, și pentru asta trebuie să ne îndatorăm, dar am calculat că se va produce creștere economică datorită acestor investiții și în 10 ani ne scoatem banii cu tot cu dobânzi; eu aș spune un mare da.

Dar dacă guvernul spune: avem niște cheltuieli cu salarii și încălzirea pe care nu ni le permitem, dar trebuie să luam bani cu împrumut și să mai plătim și dobândă, și în fiecare an va trebui să facem la fel; eu voi spune nu clar.


Ce e de făcut în acest sens?


Se propun în spațiul public o serie de bareme de populație minimă pentru comasarea administrațiilor care funcționează pe pierdere, ba să nu mai fie comune sub 5000 mii de locuitori, ba să nu mai fie orașe sub 10.000.
Nu știu dacă asta e soluția neapărat.
Mai degrabă eu aș căuta o soluție flexibilă, în care primăriile să fie ajutate să se autosusțină financiar din taxele și impozitele locale, prin diverse metode, reduceri de personal, muncă part-time, muncă voluntară neplătită, angajarea la mai multe primării adiacente a unui specialist pe un anumit domeniu, și mai ales digitalizarea, care poate prelua foarte multe din costurile de funcționare.
Iar criteriul de comasare să nu fie un barem arbitrar de număr de locuitori, ci criteriul performanței financiare. Pentru că poți avea cazuri în care o comună cu 2500 de locuitori, bine plasată și manageriată, să performeze financiar mai bine decât una de 7000 în creierul munților.
Bineînțeles, un barem minim minimorum ca să nu mai existe cazuri ca cel al comunei Bătrâna – comuna cu 67 de locuitori – trebuie să existe, pentru simplu fapt că de exemplu ai nevoie de 200 de semnături ca să poți candida independent.
Dar principalul criteriu al unei eventuale comasări și reorganizări teritoriale noi în județe ar trebui să fie strict cel financiar: te descurci să te autosusții financiari, meriți să exiști. Altfel, faliment și cetățenii se vor vedea nevoiți să suporte din buzunar costurile datoriilor. Moment în care s-ar putea să fie puși în fața unei decizii radicale: Mai vrem sau nu să fim comună/oraș/județ? Vreau să plătesc lunar datoriile primăriei falimentare către furnizori, doar ca să scrie pe clădire că e primărie? Mă încălzește cu ceva?
Pe noi ceilați, care plătim din sudoarea frunții și a spinării 40 de miliarde de lei anual pe astupat găuri inutil, în loc să progresăm de acești bani, în loc să avem școli și spitale și șosele și siguranță și justiție, nu ne doare?
Aș propune la modul serios o perioadă scurtă, de 1-2 exerciții financiare în care să se modeleze și optimizeze ce primării se pot autosusține, iar ce este evident falimentar să fie reorganizat după această perioadă de test. Aici includem comune, orașe, județe.


Altfel, dacă nu facem nimic, ne ducem cu țară cu tot de râpă.

Mi-a plăcut o idee preluată de pe internet, care descrie într-o analogie foarte vizuală desfrâul bugetar ce se întâmplă acum: „Imaginează-ți că cinezi la restaurant cu familia sau prietenii, o masă normală, modestă, nimic ieșit din comun. Lângă tine o gașcă veselă petrece în stil mare cu șampanie și caviar, comandă cele mai scumpe feluri din meniu, bea și chefuiesțe, iar la finalul chiolhanului chelnerul îți aduce, pe lângă nota ta, și nota lor de plată.”


Idei?

România buzată.

By on 25/09/2023

Eu am spus-o și o voi repeta-o până lucrurile vor începe să se schimbe:

Această descentralizare făcută arbitrar, darea pe mâna unor mafii locale județe întregi, spitale, școli, descentralizate, iată, drumuri și poduri, a fost o mare greșeală.

Peste noapte acești baroni s-au trezit stăpâni peste niște bugete uriașe care le trec printre degete, bugete la care nu au avut nici o contribuție. Se fac WC-uri de zeci de mii de EUR în zona rurală de cascade de câte 3-4 firme subcontractate, se trag ape și canalizări care funcționează câteva luni sau deloc, se supraevaluează nu mai știu ce drum județean, dar când mergi pe el constați că în loc de două straturi de asfalt de 10 cm e unul singur de 3, și fără nimic dedesubt. Și câte și mai câte investiții, unele foarte utile și necesare, altele bani aruncați, gen grădiniță și loc de joacă pe câmp într-un sat de bătrâni.

Practic, din banii noștri ai tuturor, hălci masive de fonduri și puterea nelimitată care vine la pachet cu ele sunt date pe mâna unor indivizi fără scupule și a camarilelor construite atent în zeci de ani.

Aceste structuri putrede de putere trebuie dezrădăcinate ca niște buruieni toxice.

Și acest lucru nu se poate face decât printr-o adâncă reformă administrativă, cu eliminarea de primării neperformante, comasări de județe care nu se pot autosusține, și de crearea de mecanisme complet noi antifraudă și de transparență a circuitelor banilor în natură. Acești oameni trebuie cumva demufați de la bani, altfel aceste practici nu vor inceta niciodată. Nu trebuie să mai ia ei deciziile de investiții și plăți.
Trebuie toate nevoile de investiții și cheltuieli centralizate undeva pe un sistem digitalizat al statului, care alocă fondurile printr-un sistem transparent de licitații publice centralizat, fără mii de ordonatori de credite care încarcă inutil organigrame și ștate de plată cu mii de funcționari care fac aceeași treabă redundantă pe care o poate face un singur server din ziua de azi.

Plus luată puterea deciziei de cheltuire a banilor.

Primării, CJ-uri și ministere își fac bugetele în funcție de prioritățile comunităților localer și viziunile de viitor, dar nu le mai gestionează ei înșiși, ci sunt alocate de un sistem digitalizat care să nu fie sub controlul sau influența lor.

SEAP-ul este un început bun, dar trebuie rafinate mecanismele financiare, adiminitrative și legale din spate.


Liber la idei.

Poveste despre droguri. Din 2001.

By on 14/09/2023

Am și eu o istorioară despre droguri, pentru autoritățile interesate.
În 2001 stăteam în cartierul Aviației, lângă Școala 12 (Școala Gimnazială Herăstrău). Ies din bloc și salut vecina:
Bună Iza, ce faci? Știți, salutul acela de complezență, între vecini, care nu așteaptă neapărat un răspuns mai lung decât „bine”.
Mă duc să-mi iau băiatul de la școală.
NR: Școala era „lipită” practic de bloc, la nici 30 de m. Copilul era a 8-a, 13-14 ani. Răspunsul ei mă face curios:
De ce te duci să-l iei de la 50 de m? Mergeți undeva împreună?
Vino încoace. Mă duce până la colțul blocului. Îi vezi pe tipii ăia 3 care fumeză vizavi? Ieri i-au oferit o „țigară” lui fi-miu. D-aia mă duc, că nu vreau să ajungă pe pat de spital.

Deci stimate autorități anti-drog.
Mamele de puștani de gimnaziu, în 2001, adică acum 22 de ani, știau foarte bine cum arată și unde sunt traficanții.

Le puteți întreba, faceți un sondaj anonim. Veți fi surprinși.

Haideți să lucrăm la cauzele fenomenului, nu la efecte.

România trebuie să se schimbe din temelii ep.10. Sistemul sanitar

By on 20/08/2023

Mi-am petrecut minivacanța de Sf. Maria în spital. Din cauza colecistului plin de pietre eram programat pe 12 Septembrie la operație în Slobozia, dar din cauza agravării bolii a trebuit să fiu operat în regim de semi-urgență. Cum la noi programul operator era plin, probabil și din cauza perioadei de concedii cauzate de August+minivacanță, chirurgul meu (dr. Tuhari – mari mulțumiri pe acestă cale) mi-a recomandat internarea la Institutul Clinic Fundeni, la dr. Daniel Gavrilă.

Zis și făcut, mă internez la Fundeni, dr. Gavrilă mă trimite la diverse investigații și decide operația a doua zi – colecistul nu mai avea răbdare cu mine. Eram programat de dimineață, dar din cauza apariției unei urgențe majore (urgențe ce pun viața în pericol și trebuie operate imediat) operația mea se amână până seara la 18:00. Cu toate acestea, deși era în seara dumnealui liberă, dr. Gavrilă și-o sacrifică pentru mine.

Nu există text de recunoștiință pe care să-l pot scrie pentru dumnealui. Cuvintele sunt sărace.

Aceeași dedicare, pasiune, empatie umană și profesionalism l-am văzut la întregul personal. De la secțiile Chirurgie și ATI unde am fost internat, până la CT, Ecografie, Cardiologie, Gastroenterologie și Radiologie unde am făcut numeroase teste, toată lumea s-a purtat absolut admirabil. Jos pălăria! Lumea spune că am avut eu noroc și nu e chiar așa. Eu doar descriu experiența personală și interacțiunea pe care am avut-o în 6 zile cu zeci de oameni.

Nu am putut însă să nu remarc că starea secției de Chirurgie, în care mi-am petrecut majoritatea timpului era, nu jalnică, ci sub orice critică, având în vedere rangul de spital universitar, și mai ales având în vedere faptul că într-o secție de chirurgie, unde vorbim de plăgi proaspăt operate, nivelul de igienă al clădirii ar trebui să fie unul extrem.

Salonul era suprapopulat, într-un salon de 4 paturi (am dedus că era de 4 pentru că erau 4 instalații de gaze medicale) erau înghesuite 6 paturi. Când trebuiau puse perfuzii, asistenții trebuiau să se strecoare printre paturile lipite, de multe ori fiind nevoiți să mute paturile pentru a putea intra.

Singurele echipamente medicale din salon erau niște stative de perfuzii, ale căror brațe, odată mobile și ajustabile pe înălțime, erau acoperite cu multe straturi de vopsea, cu robineții de reglaj cu tot:

Pe unul din pereți se vedeau urmele unor infiltrații de apă, și în ciuda multelor revopsiri stratul se exfolia.

Caloriferele, în unele secții de o vârstă cu spitalul (1959) erau din fontă și ruginite. Aerul condiționat din salon era antic și nefuncțional, ne-am răcorit în după-amiezile caniculare cu un ventilator pus pe un frigider. Jaluzelele, singura urmă a unei modernizări (făcută probabil când s-au montat termopane), erau nefuncționale. Singura modalitate de a apăra de soare era să pleci din pat.

Unul din aspectele cele mai importante, pe lângă suprapopulare, era lipsa completă de confort. Paturile erau foarte vechi, nu se puteau ajusta, al meu pe mijloc avea un crater (provocat probabil de zecile de mii de nopți dormite în el) în care alunecam constant până mă opream cu picioarele în tăblie. Confortul auditiv era 0. Știința proiectării acustice nu se descoperise în 1959, așa că holurile și saloanele erau niște uriașe camere de rezonanță, în care până și zgomtul unei găleți trăntite pe hol scula din morți toată secția. Nu exista un luminat ambiental, așa că personalul, din empatie, de multe ori noaptea aprindea blitz-ul telefoanelor când venea să verifice perfuziile, pentru a nu aprinde neoanele albastre puternice din tavan și a evita astfel să ne trezească pe toți.

Saloanele, cu excepția câtorva rezerve, nu aveau toaletă proprie, doar o chiuvetă. Pe holuri erau zone cu plăcile de faianță desprinse sau lipsă. La fiecare ușă exista o antică lumină de veghe (nefuncțională) sau alarmă, probabil o semnalizare (ELBA- fabricată la Timișoara) de autobuz sau camion. Din 1959, ca și clădirea.

Să mai spun că grație lucrărilor la termoficarea Bucureștiului ne-am spălat cu apă rece? Mi se pare inadmisibil ca un spital de acest calibru să nu aibă propria centrală termică. Repet igiena, pre și post operatorie, dar și cea generală, sunt de importanță maximă în evoluția pacieților.

Din fericire, secția în care am poposit vremelnic urmează să intre într-un program de remodernizare prin fundația lui Codin Maticiuc, prin recompartimentarea saloanelor, dotarea cu toalete proprii a fiecărui salon și dotarea cu mobilier și aparatură modernă.

Voi deveni un donator constant al acestei inițiative, link aici.

Concluziile experienței mele:

  • sistemul medical din Romania este subfinanțat
  • sistemul medical suferă grav din cauza lipsei de personal, care este prost plătit și preferă vestul Europei pe salarii de minim 2 ori mai mari
  • sistemul medical nu este considerat o prioritate de către mai-marii țării. Marile investiții se fac la inițiative private, din donații sau sponsorizări. Nu s-a construit nici un spital nou în ultimii 33 de ani, singura inițiativă este una privată, a asociației Dăruiește Viața, se numește, sugestiv, „Noi facem un spital” – primul spital național de copii pentru cancer, boli grave și traumă.
  • Sistemul medical nu este condus profesionist. Nu există o poziție de manager al unității sanitare care să fie luată în serios și pusă pe poziție la adevărata ei valoare. Din cauza descentralizării și politizării posturilor, de multe ori aceste poziții sunt ocupate de politruci sau sinecuriști „numiți” pe linie de partid, oameni comozi care ascultă ordinele, care fac achiziții „de unde trebuie” și iau decizii în favoarea „cui trebuie” , în nici un caz în favoarea pacienților plătitori de CASS. Ne aducem cu toții aminte cazul femeii care a născut pe stradă.
  • Descentralizarea a fost o mare greșeală

Romania trebuie să se schimbe din temelii, iar unele din schimbările fundamentale pe care trebuie să le facă sunt cele legate de sistemele sanitar și educațional. Acestea trebuie scoase de sub tutela politicienilor locali și reintegrate la ministerele de resort. Sau privatizate.

Punerea unor sisteme esențiale funcționării unui stat, sub puterea aleșilor locali, care cu toate bunele intenții nu au habar de management sanitar sau educațional, denotă o lipsă de responsabilitate vecină cu penalul. Să lași să funcționeze lucrurile în acest mod în continuare, denotă iar o iresponsabilitate criminală. Nu se mai poate continua în acest mod. E falimentar.

Știu că sunt cuvinte dure, dar se înmulțesc cazurile în presă cu oameni morți la ușa spitalului sau a camerei de primiri urgențe pentru că nu a avut cine să-i salveze.

Închei totuși acest articol cu o notă de adâncă recunoștiință pentru oameni. Oamenii care, deși prost plătiți și sclavagiți ca pe plantația de trestie de zahăr, au ales să rămână în țară și să-și practice meseria, atât cât se mai poate.

Lor le datorez că stau azi relaxat și scriu pe blog.

Mulțumesc dr. Gavrilă și întregului colectiv de la IC Fundeni, dr. Tuhari și colectivului de la Spitalul Județean de Urgență Ialomița.

Podul Ungheni peste Prut a fost lansat în licitație

By on 18/08/2023

Pe data de 5 August 2023, în sistemul SEAP, a fost lansată licitația pentru Proiectare și Execuție „Pod peste Prut la Ungheni”, nr [CN1058113].

Pentru cei nefamiliarizați cu proiectul, este capătul estic al autostrăzii A8 Târgu-Mureș-Târgu-Neamț-Iași-Ungheni, care leagă provinciile istorice Moldova, Transilvania, și iată, prin intermediul acestui pod, cu Basarabia.

Este totodată și primul pod nou peste Prut, la nivel de profil de autostradă.

Valoarea investiției este estimată la aproximativ 31,5-32,8 milioane EURO conform datelor publicate în SEAP, fiind finanțată de Uniunea Europenă prin programul Sursa 4 – Proiecte cu finantare din CEF 2 (Mecanismul pentru Interconectarea Europei) – Componenta Mobilitatea Militară.

Procedura licitației are următoarele coodonate de timp:

  • depunere oferte până la 13.09.2023 ora 15:00, valabilitate oferte 13.03.2024 ora 00:00
  • evaluare calificare și tehnică 08.12.2023 ora 18:00
  • evaluare financiară 08.12.2023 ora 18:00

Practic, dacă după atribuirea unui câștigător nu vor exista contestațiile legale în termen de 15 zile, putem spera la semnarea unui contract la început de 2024.

Proiectul prevede 6 luni perioada de proiectare, ceea ce înseamnă că la jumătatea lui 2024 ar putea intra în execuția propriu-zisă.

Proiectul prevede 18 luni de execuție, ceea ce înseamnă că la final de 2025 am putea circula pe podul Ungheni.

Proiectul prevede 60 de luni de garanție.

Bineînțeles, acestea sunt previziuni super-optimiste, ce presupun ca totul să meargă la modul ideal, adică la licitație să avem ofertanți, să nu fie contestații, iar proiectul să decurgă fără sincope. Evident dacă se intră în jocul licitațiilor, nimeni nu poate prevedea nimic, pentru că „dansul” în justiție poate dura luni sau chiar ani. Dar să nu umbrim entuzismul acestei știri importante cu gânduri negative.

Un ultim detaliu: pentru că restul de loturi ale A8 sunt în stadii mai incipiente ale proiectului, adică în studiu de fezabilitate, acest pod va avea o descărcare temporară pe malul românesc al Prutului, pentru a putea fi folosit până este gata și lotul Iași-Ungheni al A8.

La final, să lăsăm ochii să se bucure cu planșele proiectului, iar creierul să descopere detaliile constructive:

România trebuie să se schimbe din temelii ep9. De ce am ajuns să naștem pe stradă?

By on 02/08/2023

  1. Am ajuns să naștem pe stradă pentru că nu ne pasă.

Această țară și acest popor suferă încă grav de racilele mentale ale comunismului, adânc implantate în mentalul colectiv în zeci de ani. Una dintre ele este lipsa de empatie pentru cei din jur.

În comunism, dacă voiai să supraviețuiești, avei de urmat o regulă simplă, regula „fiecare pentru el”. Cum începea să-ți pese de diverse chestii erai luat la ochi de partid. „Ce-ți pasă ție?”, „Vezi-ți de treaba ta!”, „Vezi că ăștia ca tine care-și bagă nasul peste tot o termină prost!” erau sfaturi „prietenești” pe care ți le dădeau binevoitorii, ori de la „partid”, ori, dacă nu te potoleai, de la „secu”.

Trebuia să fii docil, să asculți de partid, să nu ai idei, să nu ai inițiative, să fii omul nou, gri și uniform care nu cauzează tulburări. De nici un fel. Pentru că tulburările sunt ceva ce nici un regim dictatorial nu acceptă.

Empatia poporului român se rezumă, în marea majoritate a cazurilor, la apexul propriei burți – iar asta se vede extrem de bine la politicieni. Cum s-a terminat vârful burții, cum s-a epuizat păsarea. Bine, mai există oameni cărora le pasă, eventual, și de membrii familiei. Unora, foarte puțini, le mai pasă și de familia extinsă, eventual de prieteni, posibil și de colegi.

Există și o minoritate, extrem de mică, am estimat-o eu într-un articol la 1 la mie, cărora le pasă și de țară, care iau poziție pe rețele de socializare, care ies la proteste când un politician încearcă să legalizeze corupția, etc.

2. Am ajuns să naștem pe stradă pentru că am înlocuit principiile.

Principiul sănătos după care ar trebui să funcționeze ocuparea unui post public într-o societate, indiferent de nivelul postului, este meritocrația. Și prin meritocrație se pot înțelege următoarele, fără a se limita la ele, vă invit să mai identificați și altele:

  • formarea profesională – tu meriți să ocupi un post de tâmplar dacă ai făcut școala de tâmplari, pentru că ai dobândit niște abilități profesionale de a prelucra lemnul.
  • experiența – tu meriți să ocupi un post de șef de secție într-un spital pentru că ai cea mai bogată experiență profesională, te-ai întâlnit în zeci de ani de meserie cu toate tipurile posibile de cazuri și situații, și ești pur și simplu cel mai capabil să le faci față
  • realizările profesionale – tu meriți să ocupi un post de director al unei instituții publice sau companii de stat dacă ai în spate un CV cu realizări pe poziții de management – fiind bine știut că o poziție de manager (fie el și de spital) este cu totul alta, și necesită altă formare profesională de cât cea de medic. Tu ca manager ai niște obiective de atins, cu niște resurse (buget, colectiv, mijloace fixe, etc) – nu stau să fac acum teoria managementului, sunt alții mai în măsură să o facă.
  • reputația profesională – tu meriți să ocupi un post academic sau în cercetare sau universitar pentru că ți-ai dedicat viața sau cariera studiului unui domeniu, ai scris zeci de lucrări, ai descoperit sau inventat lucriri noi și așa mai departe
  • o minte sclipitoare, genială – aceștia sunt extrem de puțini și îi racolează mediul privat cu ani înainte să audă mediul de stat de ei, așa că nu vă facți griji pentru ei, au viitorul asigurat

Ați înțeles ideea de bază a meritocrației și a rolului ei în ocuparea pozițiilor în sistemul public.

În sistemul privat, unde eu activez de zeci de ani, treaba asta s-a înțeles de foarte mult timp – nu prestezi, nu pui pâine pe masă, a așa de simplu.

În schimb, la noi, s-a perpetual sistemul PCR. Nu, nu, nu Partdul Comunist Român, ci Pile-Cunoștiințe-Relații, așa cum periorativ era (și în șoaptă, că te legau) denumit partidul unic și minunat.

Sistemul de putere din comunism era unul piramidal, bazat pe loialitate și obediență totală. Ceaușescu avea o nomenclatură (Comitetul Central) – oameni extrem de puternici care făceau legea în țară, veneau apoi secretarii de partid județeni care făceau legea în județ, apoi veneau diverșii directori de diverse. Totul se unea în pumnul de fier al „Cabinetului Doi” – Elena Ceaușescu, unde se luau marea majoritate a deciziilor. Ceaușescu însuși era deranjat doar în cazuri de maximă importanță.

Tot acest sistem de putere avea în comun faptul că accesul la el era destinat strict pe baza apartenenței la partidul comunist. Erai membru PCR – primeai apartament preferențial. Voiai să pleci la muncă în țările partenere – Libia, Irak, Siria, etc? Trebuia să fii obligatoriu membru de partid. Voiai să avansezi pe scara profesională? A, dar nu aveți cum să fiți șef de secție, tovarășu` Gorunescu, trebuia întâi să vă faceți membru de partid. Hai fuguța la etajul 2 la cabinet, vă scoateți carnet și veniți la noi la personal să vă depuneți dosarul.

Ei bine, timp de 40 și ceva de ani, din 47 până în 89, dreptul de a fi șef de secție sau șef de ce vreți voi, a fost înlocuit din profesionalism, experiență și rezultate cu loialitatea (a se citi pupincurismul) de partid.

Din păcate, același principiu se aplică și azi în cazul multor „numiri” pe post. Însuși termenul de „numire” pe post mie îmi provoacă o reacție viscerală. Ce e aia numire? Te uiți așa, de sus, peste o mulțime de oameni care așteaptă înfrigurați, și îl vezi pe Gorunescu. Tu! Te numesc! Fără nici un criteriu, fără nimic, hodoronc-tronc. Îl pun pe ăsta director că e de la noi din partid, e băiat bun și ascultător, că avem nevoie de el să ne rezolve niște chestii, să ne întoarcă niște favoruri, să angajeze pe cine vrem noi, și nu în ultimul rând să facem și noi bani, să ne iasă combinațiile, să facem treabă, că d-aia am câștigat alegerile, nu?

Apexul de la punctul 1, remember?

Această țară nu se va face bine până cănd mentalitatea de loialitate și apartenență de grup (mafiot, de gașcă, de partid, de ce vreți voi) nu va fi înlocuită cu meritocrația, atunci când vorbim de ocuparea unei poziții în ierarhia socială, și nu numai.

Unul din exemplele de care politicienii se feresc ca dracul de tămâie este votul uninominal. Pentru că acolo, iată, ești complet gol și dezvelit în fața electoratului. Tu cu realizările tale. Nu te mai poți ascunde comod în faldurile catifelei roșii de partid, pulpana călduță a grupului nu mai e acolo să-ți împingă ștampila pe buletinul de vot. Ai făcut ceva concret pentru oraș ca să fii consilier, să zicem? Ai dat de mâncare la pisicuțele străzii? Ai plantat un pom? Ai ajutat niște oameni fără speranță? Etc? Ai dovedit empatie și că-ți pasă de semenii tăi? N-ai. Ai lipit afișe și ai pupat cururi.

Iertați-mi vă rog limbajul pe alocuri dur, dar în cazul în care n-ați observat am ajuns să naștem pe stradă. În curând vom fi operați pe stradă de niște binevoitori, iar copii noștrii vor face lecții în stradă cu trecătorii.

Tu ce Românie îți dorești?

Una bazată pe meritocrație și empatie, sau una bazată pe loialitatea de grup?

Pentru că ambele nu pot coexista. Nu mai pot. Va trebui să alegi.