Acum câțiva ani, cred că în perioada administrației Stoica, vine administratorul asociației, cu propunere de la primărie, să se amplaseze pe lângă bloc mobilier urban. Asociația a avut de ales trei variante: masă cu două bănci și acoperiș, masă de tenis (ping-pong) sau plantare de pomi. S-a dezbătut foarte scurt și s-au pus pomi. O alegere înțeleaptă, aș spune acum.

Dar ideea cu tenisul de masă de exterior rămăsese undeva fixată în subconștient.

Îmi aducea aminte de mesele de tenis din beton armat, din curtea scolii nr. 1 din Călărași, care făceau deliciul pauzelor. Cam pe unde sunt parcate acum mașinile din poză:

Erau doar două. Aglomerația în jurul lor era eternă. Prima chestie când se suna era să ajungi să ocupi masa, apoi se juca în sistem eliminatoriu, cel mai bun rămânea la masă. Betonul era degradat, ciupit și rugos iar mingiile săreau în toate direcțiile, nicidecum în cea dictată de fizica teoretică. Fileu nu aveam, improvizam dintr-o scândură sau cracă. Palete nu aveam, improvizam din caiete, manuale sau cei mai pricepuți își făceau la traforaj, din placaj. Dar cea mai mare problemă erau mingiile chinezești, care după multe contacte cu betonul rugos se turteau. Le luai acasă, le puneai într-un ibric în apă clocotită, aerul din interior se dilata și-și reveneau oarecum, la o formă de ovoid. Mai jucai, chinuit, câteva seturi, cu oul umflat pe aragaz, până se fisura sau devenea prea moale, de la fierberile repetate în ibric, ca să mai sară.
Combinația de bilă ovoidală, cu masă care semăna cu o spinare de reptilă preistorică, producea niște rezultate ale traiectoriei foarte dificil de estimat de către creier. Și atunci, în 8 ani de zile de jucat aproape în fiecare pauză, creierul s-a antrenat să se bazeze mai puțin pe calculul traiectoriei și mult mai mult pe viteza de reacție. Reflexe. Adaptare la mediu. Creierul uman este, deocamdată, cel mai avansat organ de pe planetă. Interesant este că și acum, la zeci de ani distanță, fără să fi practicat în mod constant tenisul de masă, am rămas cu reflexele formate pe masa de beton din curtea școlii și încă produc surprize interesante posesorilor de mese de tenis care joacă regulat.

Unde vreau să ajung cu acestă divagație? Mă gândesc că dacă pentru mine și mulți alții, mesele acelea de beton au însemnat atât de mult în dezvoltarea fizică și mentală, imaginează-ți ce ar reprezenta pentru noile generații pentru care, hai să fim realiști, tehnologia a cam înlocuit mișcarea.

Dar să trecem peste preambului memorialistic și să revenim la ideea episodului de azi:

Instalarea de mese de tenis, de exterior, în parcurile orașului.

De ce în parcuri și nu lângă blocuri sau locuințe? În primul rând din cauza poluării fonice, zgomotul de ping-pong plus hărmălaia aferentă orgoliilor nu este chiar un somnifer natural. Eu personal aș recomanda minim 50 de metri distanță față de imobile. În al doilea rând, parcurile, prin vegetația prezentă, constituie o barieră naturală pentru curenții de aer, inamici naturali ai unei partide relaxate de tenis de masă. În al treilea rând, mai faci puțină mișcare până în parc. În al patrulea rând, faci mișcare îm mijlocul naturii, printre pomi și oxigen, nu în noxele bulevardului.

Nu este o investiție foarte mare, prețurile unei mese de tenis de exterior sunt de la 7.999 de lei (se laudă a fi cea mai rezistentă de pe piață, antivandal etc.), trecând prin 1.490 EUR, 3.799 lei și ajungând chiar la 2.095 lei – modelul Parc din link (garanție 20 de ani!). Probabil la o licitație prin SEAP, pentru câteva zeci de bucăți, prețul poate scădea chiar sub 2000 lei.

Se pot amenaja spații complexe, cu mai multe mese și bănci, potrivite pentru mini-competiții, cum sunt cele din parcul tineretului din Craiova (deși mesele din beton nu sunt preferatele mele, am sechele din copilărie):

Standardele pe care trebuie să le îndeplinească mesele sunt SR EN 14468-1:2015, nu mi-e foarte clar dacă SR EN 14468-2:2015, despre fileuri și accesorii se aplică la mesele de exterior. Aici mai mult ca sigur trebuie consultați specialiști din domeniul fabricației, plus profesioniști din cadrul Federației Române de Tenis de Masă. Ei știu cel mai bine ce merge și ce nu la exterior, ce a dat rezultate în timp, ce produs a fost o dezamăgire, cum trebuie dimensionat terenul dimprejurul mesei, ce alte accesorii sunt necesare sau utile (bănci etc), ce material este optim pentru suprafața mesei dar și ce tip paviment trebui instalat pe jos (pavele, beton, asfalt, cauciuc sintetic), scurgerea apelor pluviale, etc, sunt multe aspecte de luat în calcul.

Pe urmă sunt toate aspectele ce țin de achiziția publică. Unde, dacă mă întrebi pe mine, nu prețul ar trebui să fie factorul decisiv în alegerea furnizorului. Aș face o grilă, cu punctaj acordat pe mai multe categorii: perioada de garanție, preț, calitate, caracteristici anti-vandalism, etc. Bineînțeles că respectarea standardelor legale în vigoare ar trebui să fie din start eliminatorie. Nici un edil nu vrea un proces pe cap din cauza unei accidentări cauzate de un produs neconform.

Zonele pe care le văd eu amenajabile cu zone de tenis de masă în Slobozia (repet criteriile, departe de locuințe, în zone cu vegetație): parcul de vis-a-vis de MB-uri, parcul Ialomița, parcul de la catedrală, zona „de sport” de lângă bazinul de înot, parcul din spatele Muzeului Agriculturii.

Sunt iată 5 zone potențiale, la care se pot adauga și identifica și altele. Cu un grup de, să zicem 4 mese, pe fiecare zonă, ar fi o investiție de 20 de mese. La prețurile de pe piață, de mai sus, ar putea fi oriunde între 40.000 și 160.000 de lei. La care s-ar mai adăuga un buget similar ca ordin de mărime pentru amenajarea zonelor (asfalt sau pavele, bănci etc). S-ar putea eventual începe totul cu o investiție pilot, într-una din zone, care nu ar trece de 100.000 de lei, pentru a lua pulsul, iar dacă investiția „prinde” la public, se poate continua.

S-ar putea eventual face și o propunere de crowd-funding, dacă nu există bani în buget. Dai un leu pentru Ateneu.