Postul de azi este despre părinți. Și bunici.
De câteva zile umblu prin natalul Călărași să adun o cârcă de documente pentru succesiunea după bunicul meu. Omul s-a dus în 2002, dar mă tot bate la cap bunica: „Eu o să mor și nu vreau să las lucrurile neterminate”. Ok, mi-am alocat o săptămână pentru acțiunea „succesiunea”. Naiv, aș spune, nu sunt decât la început.
N-am de gând să vă explic ce înseamnă o succesiune, o să vedeți voi la momentul respectiv. Am un singur sfat, înarmați-vă cu multă răbdare și tutun. Pentru mine lucrurile au mers neașteptat de repede, am dat peste o administrație publică funcțională la Călărași, (aproape) fără cozi, personalul foarte amabil și de meserie. Le mulțumesc tuturor, public, pe această cale, pentru profesionalism.
Dar să intru în subiect. Ajung la serviciul urbanism, unde depusesem un mic teanc de documente ca să obțin altă hârtie. Acolo, o doamnă drăguță, mă întreabă: – Sunteți cumva fiul doctorului Gorunescu? Răspund, obișnuit cu întrebarea: – Da, sunt. Apoi ea: – L-am cunoscut pe domnul doctor, a fost un om deosebit. Deosebit… rămânând, pentru câteva clipe, cu privirea în gol.
Îmi stă în gât certificatul de nomenclatură stradală pe care abia îl obținusem, îi mulțumesc pentru cuvintele frumoase, se duce dracu și succesiune și toată agitația din ultimele zile. Las totul baltă și mă duc la cimitir, să aprind o lumânare la mormintele alor mei părinți.
Acum te rog eu frumos să închizi instaface-ul, să pui mâna pe telefon, și să-ți suni părinții, sau bunicii. Sau mai poți pune mâna pe o clanță. Să le deschizi ușa.
Cât îi mai ai prin preajmă.
0.00 avg. rating (0% score) - 0 votes