Testele alea psihologice sunt făcute să detecteze pietrele la rinichi, hernia de disc sau problemele psihice? Le facem ca să bifăm că le-am făcut? Câte alte domenii sensibile – educație, apărare, sănătate, etc – ar trebui să beneficieze de pe urma unei trieri psihologice corecte? Câți medici sau profesori, poate valoroși, am văzut cedând psihic în ultimii ani? Câți dintre ei ar putea totuși să profeseze, cu ajutorul de specialitate oferit corect și la timp?

Sunt întrebări care ni se repetă la câteva luni, de câte ori apare un cadru didactic care își agresează fizic elevii sau un medic care cedează psihic după ani de nopți nedormite.

Sunt întrebări care au revenit în ultimele zile odată cu vâlva creată de cazul „polițistului pedofil”.

sursă foto: George Călin/Inquam Photos

De ce am pus „presupus” în titlu? Pentru că da, chiar și el se bucură de prezumția de nevinovăție, până decide justiția. Chiar dacă a recunoscut faptele comise, chiar dacă posibil dovezile sunt covârșitoare și chiar dacă noi, aproape toți, l-am condamnat deja.

Lăsând la o parte presupusul infractor, faptele lui și pedeapsa pe care probabil o va primi, cazul polițistului infractor este unul interesant, în special pentru noi ca societate. Avem de-a face cu expunerea unor slăbiciuni de sistem, în cazul de față al poliției.

Englezii au o vorbă foarte expresivă „When shit hits the fan” care desemnează momentul acela unic când gunoiul ascuns sub preș se revarsă. Ei bine, „when shit hits the fan”, indiferent de eveniment, oamenii se împart în două mari categorii: unii caută vinovați, ceilalți caută soluții. Observ de vreo două zile o cavalcadă de cereri de demisie, dar firave voci cu soluții.

Mie personal mi-a plăcut să-mi canalizez energia spre găsitul de soluții, părându-mi-se mai productiv decât găsitul de vinovați și cerutul de demisii în stânga și în dreapta. Are cine să facă vânătoarea de vinovați colaterali, există instituții și „organe” specifice, politicieni care au „rufe de spălat” și polițe de plătit, etc.

În opinia mea ar fi un moment bun (deși e în vacanță) ca parlamentul să-și ia, mai în serios decât până acum, rolul de instituție care face legi în folosul cetățenilor și să organizeze o comisie de anchetă (cum de exemplu se întâmplă în alte țări civilizate) care să:

1. Afle, de la specialiștii în psihologie, care sunt slăbiciunile din sistemul de evaluare psihologică al polițiștilor care permit unor oameni cu afecțiuni psihice grave să profeseze, să poarte arme.
2. Afle cum a fost posibil ca un polițist acuzat de viol să scape prin mușamalizare, și astfel să continue să profeseze, deși în cercul de colegi era numit „violatorul”. Practic în interiorul secției respective se știa că omul are probleme, dar nu s-a luat nici o măsură. Omul a violat liniștit până mai ieri.
3. Afle ce nu funcționează în departamentul de control intern al Ministerului de interne, departament care acces la muuult mai multe informații decât profilul psihologic de după testarea de rutină. Are evaluări ale șefilor, informații de la colegi, informații de la alte instituții. Etc.
4. Să emită un raport de anchetă despre descoperiri, după o analiză atentă, care ia timp. Astfel de probleme grave, de sistem, nu se pot corecta intempestiv, peste noapte, sau într-o săptămână. Iar ca să le corectezi trebuie mai întâi să le identifici.
5. Foarte important, să propună măsuri legislative care să corecteze erorile de sistem, pe care să le discute cu specialiștii (în cazul de față polițiști, psihologi, experți în informații etc), și nu în ultimul rând cu opinia publică, consultările publice sunt esențiale în procesul legislativ, brainstorming-ul de masă poate da naștere unor idei interesante, nici un creier nu trebuie neglijat, nimeni nu e mai deștept decât o țară întreagă.
6. Să legifereze propunerile, după un consens pe subiect cu actorii de mai sus.

Pentru că acesta este rolul parlamentului. Să legifereze. Mai ales când constată un domeniu perfectibil. Societatea evoluează rapid. Oamenii evoluează rapid. Legile și regulile care acum 30 de ani erau bune, acum sunt perfectibile.