Astăzi, 21.12.2024, bunica Nadia ar fi împlinit 100 de ani. Ne aducem aminte cu drag de ea, de nenumăratele ei povești cu draga ei Basarabie, pe care a părăsit-o în timpul războiului fără s-o mai revadă vreodată.

Născută Nadejda Crudu, căsătorită Grădinaru, bunica a avut o viață plină de aventuri. După fuga din Basarabia din iunie 40, fiind încă elevă a fost repartizată să-și continue studiile la Ploiești. Regatul României avea grijă de educația copiilor săi, și pe vreme de război. Internatul liceului din Ploiești unde erau cazați a fost grav deteriorat la cutremurul din Noiembrie 1940, așa că au fost nevoiți să-și caute gazde prin apropiere. Bunica, neavând resurse să rămână în Ploiești, a găsit o gazdă la Gorgota, lângă Potigrafu, contra muncă în gospodărie. A prins bombardamentele americane asupra Ploieștiului din 1943, celebra operațiune Tidal Wave, când toți se ascundeau prin canale de irigații când auzeau tunetul bombardierelor.

Apoi bunicul Nicolae Grădinaru, pe care îl cunoscuse în Basarabia, i-a scris scrisoare să vină la el la Soroca, unde era jandarm. Apoi au plecat la Fălticeni unde s-au și căsătorit, eveniment de la care avem această frumoasă amintire cu acest superb cuplu, care azi ar fi strâns milioane de inimioare pe rețelele sociale.

Bunica ne povestea că bunicul a luat un scaun din biserică, s-a dus în livada din spate și a adunat un braț de flori de câmp, și cam asta a fost agenția de organizat evenimente Grădinaru în 1943. Masa și dansul la popota jandarmeriei județului Baia – așa se numea județul cu capitala la Fălticeni în 1943. Fără familii, rude, prieteni. Familia Crudu, ai bunicii, erau cu toții împrăștiați de război sau rămași în Basarabia. Părinții ei și cu una dintre surori, se refugiaseră în Timiș, de unde aveau să fie deportați de comuniști în anii 50 în Bărăgan, satul Fundata. Familia Grădinaru, ai bunicului, din satul Buleta de lângă Băile Govora, Vâlcea, cu 16 copii, erau mult prea săraci să călătorească. Așa că după nuntă, apropiindu-se frontul, bunicul o trimite pe bunica la Buleta, cu trenul, cu tot cu o cutie mare de zestre, din acelea masive de lemn cu mânere, care a trebuit coborâtă din tren de 4 hamali în gara din Rm. Vâlcea. Era unicul loc în care o credea în siguranță, pierdută într-un cătun sărac din Oltenia.

După război au mai stat câțiva ani la Fălticeni, unde a și născut-o pe mama în 1946, apoi la desființarea jandarmeriei au fost nevoiți să plece. Bunicul a primit o repartiție la Vinalcool Videle, apoi Alexandria, unde și-au și construit o casă.

Cutremurul din 1977, pe care personal l-am prins acolo – aveam 4 ani, are ca efect demolarea casei lor de către regimul Ceaușescu, care le oferea în compensație un apartament la bloc, tot în Alexandria. După un consiliu de familie cu ai mei, iau decizia să se mute la Călărași, să fie mai aproape de familie și să schimbe repartiția unui apartament la Alexandria cu unul la Călărași. Cum pe vremea aceea se construia ansamblul de la „10 nivele”, în 1978 bunicii se mută la Călărași, după formalități care au durat aproape un an. Bunicul ieșise deja la pensie, iar ea s-a transferat de la ILF Alexandria la ILF Călărași (Întreprinderea de Legume și Fructe). Bunica Nadia era merceolog, se ocupa cu achizițiile de legume și fructe de la IAS-uri și CAP-uri, un job de mare răspundere care presupunea verificarea calității produselor direct în câmp și mari fluxuri financiare. Un echivalent de azi al jobului într-un compartiment de achiziții al unui mare lanț de retail.

În fine, povestea de azi este tot despre amintirile bunicii din Basarabia, dar într-un fel diferit, care arată felul ei de a fi, fără compromisuri, și amintirea dragă pe care i-o purta în suflet țării sale.

Trebuie să vă spun despre bunica Nadia că era o femeie extrem de principială, cu o educație solidă primită în Basarabia într-o familie de oameni cu stare – chiaburi după cum erau clasificați de către bolșevici. Deși a dus o viață plină de lipsuri materiale, nu i-a trebuit niciodată un capăt de ață, mai mult decât atât, luând atitudine în fața actelor necinstite din colectivele în care a lucrat. Un fel de avertizor de integritate modern, fapt care i-a adus locuri de muncă cu răspundere mare de gestiune în comerțul socialist, pentru că se putea avea încredere în ea că nu ieșea lipsă la inventar.

And it goes like this.

Final de mileniu 2, parlamentul României adoptă legea 105/25 Septembrie 1996, în care se prevede, printre altele și renunțarea la vechile buletine de identitate tip cărțulie și trecerea la cărțile de identitate color, mai practice, cu multiple elemente de siguranță, înregistrate într-o uriașă bază de date și eliberate digital de o imprimantă sofisticată. Digitalizarea României, despre care am vorbit aici pe blog, nu e un fenomen nou, iată.

Și merge bunica Nadia la poliție să-și ridice noua „C.I.”. Se uită pe el, face ochii mari (așa cum ne povestea mereu) și cere indignată audiență la comandantul poliției Călărași – pe atunci, evidența populației aparținea încă de polițiile județene.

O primește omul, curios să afle motivul audienței. Bunica îl salută, se prezintă, și intră abrupt în subiect trântindu-i regal cartonul pe birou:

– Ce scrie, domnule comandant, la locul nașterii?

– Glodeni, U.R.S.S. – bâiguie nedumerit omul, luat prin surprindere de vehemența întrebării.

Paranteză. CI-urile erau copiate cu datele din buletinele vechi tip carnețel. Erau milioane de făcut într-un termen de câțiva ani, 1996-2001, iar funcționarii grăbiți completau pur și simplu bazele de date digitale, care atunci se creau, cu datele scrise. U.R.S.S.-ul bunicii era așadar un simplu copy-paste de pe un act existent din vremea dictaturii comuniste, când într-adevăr Basarabia făcea parte din U.R.S.S.

– Ia citiți, domnule comandant, data nașterii mele!

– 21 Decembrie 1924 – vine răspunsul prompt, militar. Când primești ordine clare de la o bătrânică de 70+, te execuți.

– Păi și unde era Glodeniul, domnule comandant, în 1924?

– În România, făcea parte din regatul României Basarabia – răspunde comandantul cu satisfacția omului care te-a blocat cu vastele lui cunoștințe istorice. Da, pe vremuri se studia istorie, la modul serios, I give him that.

– Și azi unde e Glodeniul? În Republica Moldova! Vedeți domnule comandant, nici în `24 când m-am născut eu, nici azi, Glodeniul nu era în URSS. De ce scrie în buletinul meu URSS?

Cu fața schimbată de revelația enormității scrise, comandantul îi dă dreptate perechii de ochi albaștri care îl sfredeleau cu dreptatea istorică în ei:

– Doamnă, aveți perfectă dreptate, este o regretabilă eroare, probabil cauzată de copierea din actul vechi și de volumul mare de muncă al colegilor mei, cărora le-au scăpat la verificare aceste detalii. Dau imediat dispoziție să vă fie emis un nou act, cu datele corecte. Vom verifica de asemenea alte cazuri similare cu al dumneavoastră, în care probabil s-a strecurat aceeași greșeală. Vă rog să acceptați scuzele noastre.

Așadar, de atunci „buletinul” bunicii, și probabil al multor altor zeci de mii de frați basarabeni, are scris la locul nașterii Republica Moldova.

Azi, am fi fost la Călărași să-i ascultăm poveștile și să ne încânte cu salata „a la boeuf” și „boules de neige”, dacă bunica Nadia nu s-ar fi hotărât să ia cu ea un buchet de flori de câmp și să plece, într-o zi de Mai 2019, să se vadă cu dragii ei Crudu și Grădinaru și Gorunescu.

Rămâne însă în urma ei, pe lângă principiile solide de viață, transmise cu grijă din generație în generație, și o bogată pleiadă de mărturii istorice, din care acum aveți și voi o mică parte, imortalizate fiind aici pe blog.

LE: Bineînțeles că am fost azi la Călărași, i-am dus un buchet de flori albe la căpătâi, o coroniță de brad pe crucea de lemn, i-am aprins o lumânare, și m-am bucurat am găsit acolo, atât la bunici cât și la părinți, lumânări aprinse – mulțumim prieteni.