Amintiri din Basarabia (I)

Bunica Nadejda Grădinaru, născută în 1924, în Glodeni, Bălți, Basarabia. Mărturie transcrisă cuvânt cu cuvânt, din amintirile vii, de parcă s-au întâmplat ieri, nu în 1940:

                „De două ori am plecat din Basarabia…

                … Și într-o zi ne-am trezit cu un călăreț în jurul casei. Am iesit în prag, amândouă odată (cu sora Zina- n.r.). Zice:

                -Plecați, că s-a cedat Basarabia!

                Era un ofițer din trupele de artilerie, în pădurea de pe malul Nistrului, lângă Tighina. Și noi am așteptat să vină cumnatul (soțul Zinei – n.r.), subofițer de jamdarmi, de la moșia pe care o păzea. Făcuse rost de o căruță cu cai, avea 5 sau 6 soldați, i-a pus în căruță și pe noi două cu două valize, și el, si-am plecat la drum. Am plecat spre Prut. Când am trecut calea ferată care venea de la Tighina și ducea la Chișinău, nu mai erau locomotive, nu mai erau trenuri, nu mai era nimic, se retrăseseră ai noștri. Și noi nu aveam posibilitatea să ajungem la Bălți (la părinți – n.r.), bani n-aveam…

                Și am mers în urma coloanei ăsteia care avea tunuri. Și la un moment dat, porcii de ruși, n-au respectat tratatul, că au făcut un tratat, știi, aveam noi, românii, 36 de ore ca să ne retragem, dar ei, cum sa-nserat, cum au trecut Nistrul, și au mers în direcția Chișinăului. Au luat în reflectoarele de la tancuri coloana asta care se retrăgea, din care făceam și noi parte, eram ultima căruță. Două tancuri au oprit coloana acolo pe șosea și două tancuri au venit spre noi. Au început să rupă trese și galoane, și să dezarmeze, și nouă ne-au luat căruța. Ne-au lăsat, în mijlocul nopții, pe drum. Ne-am rugat de ostașul care era călare pe calul pentru tras tunul să ne ia cu el și ne-a primit pe afetul de tun.

                Și-am mers pe afetul de tun până am dat de șosea în zorii zilei, era o șosea care venea dinspre Galați, nu știu ce localitate era, și se ducea spre Chișinău. Și când m-am dat jos de pe afetul de tun, nu știu, ne-am dat toți trei jos, și acolo ne aștepta sărăcimea din Basarabia. Veniseră acolo, la o intersecție, noi o luam spre Prut, iar șoseaua aia mergea spre Chișinău. Domle, și ne-au luat bagajele din mână, ne-au lăsat așa, fără nimic, or fi zis că avem aur. Și eu aveam un ghiozdan cu rechizite școlare și sor-mea o geantă cu haine de schimb. După ce ne-au luat totul, ne-au dat voie să plecăm. Au scornit zvonul, trebuie să fi fost și comuniști acolo printre ei, că se-aruncă podul de peste Prut în aer. Mai erau vreo 10 Km, ca de-aici (Călărași – n.r.) la Chiciu.

                Și noi am fugit, care cum am putut, încălțați, descălțați, ca să prindem podul, să trecem Prutul. Și a dat Dumnezeu să vedem că podul era acolo. Ei (rușii – n.r.) aveau altă treabă, să ocupe capitala ținutului și mai departe mergeau spre Cernăuți. Am trecut și noi podul, erau căruțe multe, ostași puțini, toți se odihneau, cu capul pe nisip, pe iarbă, pe ce era. Când am ajuns și noi acolo, am căzut lați.

                Și pe urmă de la Bârlad au trimis camioane, de ne-au luat pe noi ăștia, rătăciții. Ne-au dus în localitatea Banca, era un sat care aparținea de Bârlad. Pe noi ne-a primit o femeie în casa ei. Ne-a făcut o mămăligă cât roata carului și o omletă din 20 de ouă.

                A fost cea mai bună omletă pe care-am mâncat-o în viața mea.”

Va urma