Gorunescu.ro

Think. Feel. Give.

Results for: temelii

România trebuie să se schimbe din temelii ep.4

By on 01/02/2021

Câți oameni mai trebuie să ardă în spitale, câți bebeluși trebuie să mai moară înecați la botez ca să începem să schimbăm proceduri și reguli și mai ales legi?

Sunt absolut convins că acest tip de tragedii sunt evitabile dacă se trag învățămintele necesare, și în loc să sărim, emoțional, să găsim vinovați, am putea începe, cerebral, prin a căuta soluții ca astfel de nenorociri să nu se mai întâmple.

În toate țările civilizate când se întâmplă o tragedie, parlamentul se autosesizează și numește de urgență o comisie parlamentară de anchetă, care are ca rol principal determinarea cauzelor legislative care au permis să se ajungă în situația critică. Pentru că, în marea majoritate a tragediilor, cauza lor este o mai mare sau mai mică de coincidențe nefericite, eroare umană, nerespectare de reguli, inexistență de reguli, etc. Și, după ce se termină ancheta, cu niște concluzii foarte bine documentate, să vină în fața poporului și a plenului parlamentului și să spună:

  1. trebuie schimbată legea x de protecție la incendiu in atmosferă explozivă
  2. trebuie schimbată legea y de training a personalului medical in caz de incendiu
  3. trebui montați senzori de oxigen în secțiile din spitale unde se administrează oxigen – pentru asta trebui modificată legea z
  4. trebuie puse sprinklere sau alte sisteme automate de stins incendii in toate clădirile publice: spitale, cluburi, sedii de birouri, instituții publice etc, etc – pentru asta trebui modificată legea…
  5. trebuie trainuit personalul bisericesc care pune noi-născuții în situații potențial mortale să acorde prim ajutor, sau trebui asistat botezul de personal medical specializat în resuscitare, sau trebuie schimbată modalitatea de botez cu una nepericuloasă (am asistat la botezuri la care copilului doar îi era turnată cu palma pe creștet, apă sfințită, deci se poate)

Dacă noi, societatea civilă nu cerem Parlamentului României să se autosesizeze când ne mor concetățenii, suntem parte a problemei. Parlamentul României este forul suprem de conducere al țării, și singura entitate care poate da legi, care pot face ca pe viitor aceste tragedii să nu se mai repete.

Pe această cale cer, în mod public și oficial, parlamentarilor de Ialomița care mă reprezintă în parlamentul României, să ceară constituirea unor comisii de anchetă parlamentare în cele două cazuri care sunt pe tapetul public în aceste zile, respectiv incendiul de la Matei Balș, și decesul nou-născutului de la Suceava în urma botezului.

PS: Știu că termenul de „comisie de anchetă” sună a comunism, poate reușesc să le denumească altfel, „comisie de investigare a cauzelor și de propunere a soluțiilor de îmbunătățiri legislative…”
PS2: Pentru cei care au observat că articolul face parte din serialul „România trebuie să se schimbe din temelii”, restul episoadelor se găsesc aici.
PS3: propunerea transmisă pe paginile de FB ale tuturor parlamentarilor de Ialomișa și USR-PLUS (care nu erau reprezentați la noi în județ). Am profitat astfel de prima zi de activitate parlamentară și de pofta de socializare în online a aleșilor noștri 🙂

România trebuie să se schimbe din temelii (3) – Ce vreau eu de la primarul „meu”

By on 03/08/2020

Pentru că se aproprie începutul campaniei electorale pentru alegerile locale și lumea politică fierbe la foc mic, gata să dea în clocot, se fac și se desfac alianțe, apar și dispar potențiali „catindați” și a început deja o surdă bătălie electorală, e momentul să adaug episodul 3 al serialului „România trebuie să se schimbe din temelii”, de data aceasta cu pretențiile lui Gorunescu de la viitorul primar, al Sloboziei în cazul de față. Dar se poate extinde cu ușurință și la restul primăriilor din țară, și vom vedea în continuare de ce.

La 31 de ani de la revoluție, a venit momentul să ne scuturăm de mentalitățile de tip bolșevico-comunist, legate de edilul-șef: „A furat, dar a și făcut”, „Ne-a dat”, „A băgat”, „Lasă că e băiat bun”, „E de-al nostru, de-aici din sat”, „Da ce, vrei să vină ăilalți? Ăia sunt mai înfometați!”

A venit momentul să cerem socoteală edilului șef pentru modul în care gestionează urbea și mai ales bugetul clădit de noi, plătitorii de taxe și impozite locale, cu greu, cu sudoarea frunții, sau a spinării, după caz (ambele la fel de importante). Și, mai ales, să responsabilizăm primarul (fie el femeie sau bărbat) pentru managementul bun sau rău al orașului.

Concret, conducerea unei localități se poate compara cu conducerea unei companii foarte mari. Să zicem o companie multinațională cu 50.000 de clienți, ca să echivalăm cumva cu populația unei capitale de județ cum e Slobozia.
În mediul privat unde activez eu de niște decenii bune, dacă ești manager de companie, trebuie să dai socoteală patronatului care vrea profit (lunar, trimestrial și anual), și statului, care vrea impozit, lunar și/sau trimestrial prin balanțe/declarații fiscale, și anual prin buget. Pe lângă asta, trebuie să ai grijă permanent de satisfacția clienților tăi, care sunt cei care îți plătesc produsele sau serviciile. În plus, trebuie să ai în vedere salariații, finanțele, producția, comerțul, publicitatea, bunul mers și viabilitatea companiei în fața provocărilor din piață, sau lume – vezi pandemia de Covid-19.

Schimbarea pe care o întrevăd eu și care se va produce cu siguranță este profesionalizarea managementului public.
Adică primarul nu mai este (nu mai poate fi) un demagog care vine o dată la 4 ani, minte și cerșește voturi promițând că face și că drege, apoi se închide într-un turn de fildeș și face proiecte și combinații știute numai de activul de partid.

Primarul pe care îl voi vota eu, va veni cu o viziune/misiune, exact cum se procedează în mediul corporatist, de tipul: „Misiunea mea este creșterea nivelului de trai și a calității vieții în municipiul Slobozia”. Nu trebui să sune exact așa, dar vă puteți inspira de aici, free for all.

Veți spune: „Bine, bine, dar toți primarii de până acum au avut viziuni mărețe.”

Ok, de acord, pentru că viziunea nu era însoțită de strategii, de indicatori de performață, de asumarea de responsabilități, nu era bazată pe cifre și pe calcule exacte. Era doar un slogan gol, aruncat imediat după campanie, ca un panou electoral prăfuit.
Dragii mei concetățeni, marile companii locale sau naționale, care au succes, îl au pentru că în spatele lui se ascunde, pe lângă multă muncă și pasiune, și un management profesionist. Care pe baza viziunii acționariatului, creează o strategie multi-sectorială. Care ia în calcul toate variabilele, defalcă strategia pe fiecare domeniu și compartiment/sector al companiei. Dacă vreți, misiunea e ca la armată „Tot înainte până la victoria finală”, e frumos, sună bine și înălțător, dar mai apoi ai nevoie de un geniu militar care să facă strategia. Să așeze corpurile de armată acolo unde trebuie ca să câștige războiul. Apoi, ai un stat major care așează unitățile mai mici astfel încât să câștige fiecare bătălie, și tot așa, totul planificat piramidal în jos până la ultimul om.

Revenind la companii, trebuie să acorzi aceeași atenție și greutate compartimentul personal, celui contabil, juridic, celui de PR, precum cea pe care o acorzi producției sau comerțului. Degeaba ești cel mai tare fermier în producția de grâu, dacă nu știi să-l comercializezi sau să-ți faci un buget și un cash flow, și ai cheltuit mai mult cu salariile și producerea decât vei scoate din vânzarea lui. Vei da faliment, cum s-a și întâmplat cu mulți în acești 31 de ani de tranziție.

Ei bine, fix același „faliment” s-a întâmplat și cu multe din localitățile din țară. Au cheltuit mai mult decât au „produs” (a se citi colectat impozite), au contractat fonduri europene pe proiecte fanteziste, pe care mai apoi le-au pierdut, ca să contracteze alte împrumuturi ca să acopere găurile din finanțările pierdute, împrumuturi pe care le-au aruncat pe spinarea generațiilor viitoare. Practic nu au dat faliment așa cum este el perceput în mod clasic, ci au eșalonat datoriile în viitor. De ce? Pentru că pot, pentru că li se permite prin legislație, și, cel mai important, pentru că au văzut că scapă basma curată, că electoratul nu-i trage la răspundere.

Părerea mea sinceră este că primarul trebuie să fie un bun manager, stofă de CEO, de „executive”, de lider, și în primul rând de profesionist. Dacă tu nu ai condus în viața ta o gogoșerie, să plătești 3 salariați și taxele, să te asiguri că respecți cele nșpe autorizații de funcționare și zeci de legi diferite, în timp ce livrezi un produs care se caută, și să rămâi și cu profit la sfârșitul lunii, sau ca să fac analogie cu mediul public, dacă nu ai condus măcar o echipă de muncitori și nu ai manageriat un buget, să zicem de la spații verzi, panseluțe sau borduri, nu vei fi în stare să te descurci cu un buget de zeci de milioane de EURO, cu zeci sau sute de angajați și zeci de mii de contribuabili.

Mai mult decât atât, primarul de tip nou va  trebui să fie mult mai transparent cu intențiile și proiectele sale, să le etapizeze trimestrial, anual și multi-anual, să stabilească KPI-uri (indicatori de performanță), publicați către cetățeni, să raporteze periodic de informare, lunar sau maxim trimestrial, să aibă flexibilitatea de a redimensiona resursele umane și financiare alocate unui proiect dacă se schimbă condițiile pe traseu. Inclusiv să aibă tăria de a renunța la unele proiecte dacă acestea devin nefezabile sau în contradicție cu misiunea asumată public.

Exemplu, (aberez cu grație dar e de dragul demonstrației):

Eu, candidatul X la funcția de primar, dată fiind urgența problemei, propun următoarea soluție urgentă de potabilizare a apei din Slobozia, în termen de 6 luni, după cum urmează (puncte, puncte…titlul soluției – în acord cu vizinea politică)

Defalcată astfel pe următoarele 6 luni:

Pasul 1: în termen de x de zile, crearea unui colectiv de specialiști, dintre somitățile naționale, sau experți internaționali (dacă la noi nu  găsim), buget x lei, raportare publică pe date de… responsabil xulescu

Pasul2: în termen de x de zile, găsirea unei soluții tehnice, buget x lei, raportare publică pe data de…responsabil xulescu

Pasul3: Deschiderea unei licitații publice pentru achiziționarea soluției propuse, buget, raportare, xulescu

Pasul 4: Execuția și punerea în funcțiune, la fel, bugetat clar, raportare periodică către populație, același, project manager xulescu, ați prins ideea, nu-i așa? Ca să știm pe cine tragem la răspundere. Iar xulescu nu este neapărat un funcționar public îmbătrânit pe scaun, poate fi un manager de proiect angajat din mediul privat care este plătit pe baza indicatorilor din contract, pe durată determinată. N-ai făcut KPI-urile, ai zburat. Simplu. Nu-mi încarc organigrama cu personal extra specializat, contractez punctual.

Și îmi adun astfel proiectele pe care le am pentru Slobozia, adun bugetele, și , ce să vezi, cifra este muuuult peste ce e realizabil cu banii limitați ai orașului. Bun, vor spune toți candidații, trebuie să accesăm fonduri EU, vin acum 80 de miliarde pe exercițiul financiar 2021-2027, ar fi păcat să nu profităm.

Ok, vino cu proiecte publice, fă consultări pe bune, publicate pe toate mediile online și offline, asigură-te că fiecare contribuabil știe exact cum ai tu de gând să-i cheltui banii, și ai votul meu. Fă proiecte care să aducă plus valoare Sloboziei, transformă orașul într-un centru agro-industrial și comercial al județului, oferă teren, utilități, avantaje și scutiri de impozite investitorilor interesați, pentru că astfel vei putea ajuta crearea de noi locuri de muncă și stopa depopularea accentuată a Sloboziei. Care dacă mă întrebați pe mine, e o problemă gravă, de fond, a cărei rezolvare necesită mult creier, mult brainstroming, strategie multianuală, gândire analitică și consultare publică.

Asumă-ți niște indicatori de performanță în fața electoratului, foarte preciși: bani, resurse umane folosite, termen de execuție, persoana responsabilă.
Adică dacă tu, statul român, mă pui pe mine (ca firmă) să aduc până și cea mai mică chitanță pentru un pix și s-o declar în contabilitate, apoi statule român și tu trebuie să-mi declari mie, lunar, de câți lei ai cumpărat câte pixuri din banii mei (ca contribuabil) pe care îi gestionezi. De ce nu ai da socoteală lunar sau trimestrial? Ai ceva de ascuns?

Tu statule român, vii și mă controlezi pe mine ca firmă pe șaptișme mii de paliere și moduri, iar eu trebuie să mă conformez și să îți pun totul, transparent la dispoziție. Iar dacă am greșit, plătesc prețul.
Dar ați auzit vreodată de un primar că a plătit pentru erorile de management, care au îngropat bugete întregi și au antamat viitorul a generații? Nu, normal, pentru că legea e doar pentru unii, în administrație nimeni nu e responsabil sau mai bine zis responsabilizat. Doar cetățenii pot sancționa, la vot, odată la 4 ani, dacă își mai aduc aminte ce s-a întâmplat. Mulți probabil nu mai țin minte, pentru că au și ei altele mai importante pe cap.
Dar dacă tu (parlamentul) creezi, mai ales printr-un cadru legal complet nou, obligativitatea raportării și mai ales a asumării managementului orașului, se schimbă puțin raportul angajat (primar) și angajator (cetățean).

Pentru că hai să fim clari: primarul nu este altceva decât umilul servitor public al intereselor urbei. E de datoria ta să asfaltezi, sau să pietruiești, să „bagi” apă și canalizare, să plantezi flori sau copaci, să dai cu var pe pomi, să schimbi becuri arse etc. Vorba cuiva: „Să-i mulțumești unui primar că a asfaltat o stradă e ca și cum ai mulțumi bancomatului că ți-a dat banii”. Să fii primar nu este o virtute, nu este un premiu, nu te duci acolo să te împopoțonezi cu banduliera aia tricoloră la toate sindrofiile, ești un om care se sacrifică pe altarul binelui public. Nu ai înțeles asta, nu ai votul meu.

Fac o paranteză, mi se pare de o ipocrizie maximă să pui steagul țării pe tine. Cine a gândit și legiferat asta nu are prioritățile clar ierarhizate. Singurul care ar avea dreptul să poarte steagul tării pe piept este cel care s-a jertfit pentru ea – mă refer la cei răniți sau căzuți în luptă. Restul, ne-am făcut doar datoria, pentru care suntem plătiți, nu merităm nici un premiu special pentru asta. Vorbesc aici de drapelul național în apariții oficiale, de respectul oficialilor pentru țară și pentru noi, ca națiune, nu că te înfășori tu în tricolor la meciul naționalei. E o lege prost făcută și e dreptul meu să nu fiu de acord cu ea.

Schimbarea de paradigmă în relația electorat – aleși trebuie să vină din partea noastră, a cetățenilor. Noi trebui să ne cerem parlamentului dreptul de a ști cum sunt cheltuiți banii noștri, noi trebuie să avem posibilitatea, legală, de a controla  -inclusiv de exemplu cerând un audit independent de la o companie privată de audit – finanțele oricărei entități publice. Noi trebui să fim informați, „la zi”, despre stadiul tuturor proiectelor desfășurate de primării, indiferent dacă sunt interne, de digitalizare, juridice, financiare sau personal, sau cu rezultat vizibil public, de tipul investiții, programe sociale, artă, sănătate, educație, siguranță publică, ecologie, calitatea vieții, etc.

Dau un exemplu pozitiv: CNAIR-ul (Compania Națioanlă de Administrare a Infrastructurii Rutiere), care a pus aici la dispoziția publicului o hartă digitală cu informații despre marile proiecte rutiere în derulare, în care se poate vedea, lunar, cum evoluează fiecare proiect. Se raportează firma contractantă, valoarea contractului, stadiul fizic și cel financiar, se detaliază eventualele probleme.

Mai jos o captură de ecran cu sectorul 1 din autostrada Sibiu Pitești, care evoluează destul de bine, austriecii de la Porr au primit autorizația de construcție pe 9 martie 2020 și deja sunt la 15%, în condițiile în care în ultimele două luni a plouat 50 de zile adunat. Sunt șanse destul de mari să circulăm pe acest lot de autostradă înainte de termenul oficial de finalizare de 28.05.2023.

CNAIR raportare

Vedeți, o sumedenie de informații disponibile public, din care eu îmi pot face rapid o impresie educată despre stadiul proiectului și cum sunt cheltuiți banii publici. Este un exemplu de bune practici de management, implementate în domeniul public.

 

În concluzie, ce vreau eu de la primarul „meu”? Observați că am pus „meu” în ghilimele, că doar nu e al meu să-l iau acasă.

Vreau strategii clare, publice, pe fiecare mare domeniu: finanțe-buget, educație, siguranță publică, urbanism, ecologie, deșeuri, calitatea vieții, personal, comunicare, juridic, protecție socială, etc, pe absolut fiecare domeniu de responsabilitate al primăriei.

Vreau transparență (adică prezentarea întregii activități, a bugetelor și a graficelor de execuție), vreau asumarea activității, adică indicatori de performanță și persoane responsabile.

Vreau o relație de tip win-win, în care eu îți finanțez viziunea, iar tu o pui în aplicare în folosul meu. Pentru că da, este o diferență dar și o asemănare dintre mediul privat și cel public: în mediul privat se cheltuie un buget pentru un profit material, în mediul public se cheltuie un buget dar profitul nu este unul financiar, ci creșterea calității vieții și a nivelului de trai al contribuabilului.
O să sară acum comentacii de meserie în sus să-mi explice că nu se poate defalca bugetul unei primării până la pixuri. Că e prea mult de muncă. Că nu-l interesează pe nea Gheorghe de la islaz câte pixuri a folosit Lenuța de la taxe și impozite.

Ba se poate. Poate într-o zi copilul lui nea Gheorghe, care a făcut facultate la București, a văzut că la sectorul 3 se folosește semnătura electronică, care costă 100 de lei, în timp ce la primăria din Cucuieții de Sus se folosesc pixuri de 300 de lei pe an și hârtie de 1000 de lei. Și se duce la primar să-l informeze, că n-ai cum să le știi pe toate.
Și dacă primarul a fost ăla votat de mine pe gustul și pe sufletul meu, o să-i mulțumească și o să-l roage să-i dea numărul de telefon al primăriei de la sectorul 3, că el nu se pricepe să navigheze pe internet, dar vrea și el să „bage primăria în mileniul 3”, cum a promis la alegeri.
Și pe 31 ale lunii iese cu raportarea lunară să spună că a făcut o economie de 1200 de lei, bani pe care îi va folosi ca să planteze puieți de pomi pe străzile satului, ca să fie umbră și răcoare vara. Pentru că avea asta defalcat în strategia pe 4 ani de mediu, „Scăderea temperaturilor caniculare resimțite vara, prin creșterea numărului de arbori din sat”. Și va veni și cu un grafic de achiziție, plantare și persoană responsabilă, pe care-l va afișa la panoul din sat, până la finalizare.
Și atunci nea Gheorghe și cu fiul său îl vor mai vota un mandat, că iată, este un bun gestionar al banilor lor, în folosul lor, așa cum a promis.

Revin la problemele din Slobozia, pe care le-am sesizat eu, locuind aici de aproape 20 de ani:
Prioritatea și urgența zero a orașului Slobozia, de la mare distanță, este potabilizarea apei, pe care am detaliat-o mai sus. Apoi, să zicem canalizarea. Apoi vin problemele de fond: lipsa locurilor de muncă, depopularea, lipsa de locuințe, lipsa aproape evidentă de orice fel de urbanism (de exemplu Slobozia nu are niște bulevarde care să străbată orașul de la un cap la altul în afară de Matei Basarab), de x, de y, adăugați voi aici ce ați identificat fiecare, etc.
Pot să adaug și lucruri în aparență minore, dar care țin de calitatea vieții: lipsa de locuri de parcare, gunoiul omiprezent, care by the way, e o problemă de management al orașului, dar în același timp și una de educație a cetățenilor. Sau de exemplu faptul că cea mai mare distracție a tinerilor e să stea seara pe Chimiei, lucru care pe mine ca primar m-ar pune pe gânduri și aș căuta moduri prin care să transform Slobozia într-un oraș atrăgător pentru generația tânără. De exemplu, un calendar anual de festivaluri, concerte, concursuri de sporturi extreme și urbane, proiecții în aer liber, un lac artificial, o parc botanic, pereți pentru graffitti, you name it. Aș aduna toți acești copii frumoși și i-aș ruga să-mi spună ce au văzut prin alte părți și vrea ei să aibă în oraș. Eu am tot scris despre skatepark, mese de tenis, etc. Dar cel mai bun rezultat îl ai cu concurs de proiecte, cu implicarea publicului și cu oferirea unui sentiment de satisfacție că participă la crearea împreună a unui viitor mai frumos.
Pentru că nu a avut o strategie clară multi-anuală, Municipiul Slobozia a alergat de colo-colo ca o găină cu capul tăiat. „Nu  mai bună apa de la Amonil? Săpăm puțuri! S-au găurit țevile cu apa din puțuri? Schimbăm țevile! Vine apa cu trihalometani? Epurăm apa!” Am făcut o parcare subterană pe care nu ne-o mai permitem? O lăsăm așa! Dă Urbanul faliment? O lălăim! Etc

Managementul orașului din ultimii 20 de ani este o lungă listă de trial-and-error, de cârpeli administrative la probleme apărute tocmai pentru că nu a existat o gândire coerentă pe toate domeniile, care dacă era bine făcută minimiza și eventualele probleme, sau prevedea din start rezolvări alternative.
Un bătrân profesor de Autocad ne spunea în facultate: „O jumătate de oră în plus în fața calculatorului, pe care o consumi proiectând toate piesele și detaliile de prindere a unei piese metalice de structura de beton, salvează două zile pe șantier de sudură și cârpeli.”

Aveam să-i dau dreptate de nenumărate ori.

 

Ce aș mai vrea eu de la primarul „meu”? Pe lângă calitățile de „executive”? De strateg?

Să fie om. Să aibe inteligență emoțională, acel EI-emotional Intelligence despre care se tot vorbește că e la fel de important ca IQ-ul. Să manifeste empatie față de semenii lui care vin în audiențe cu probleme de rezolvat, unele minore, altele mari, altele care poate nu sunt de competența primarului. Să-i pese de oameni, de animale, de plante, de viață în general, în toate formele ei.
Pentru că degeaba ești tu un geniu administrativ sau executiv, dacă ești o canalie egoistă în sufletul tău.

Vrei votul meu? Bagă bine la cap și gândește-te serios să implementezi ce am propus mai sus, pentru că vine din urmă o altfel de generație, care va avea pretenții mult mai serioase față de cea a părinților noștri crescuți în comunism. Care nu mai poate fi prostită o dată la 4 ani cu „firimiturile de la masa stăpânilor”.

PS: aveam niște dubii personale dacă să includ articolul acesta în serialul „My town”, sau „România trebuie să se schimbe din temelii”, pentru că face parte din ambele sfere, dar mi se pare mai potrivită totuși a doua alegere, pentru că  în definitiv este vorba despre schimbarea noastră, schimbarea de mentalități și atitudini. Pentru că România nu e un concept abstract, noi suntem România. Țara asta este acolo unde este pentru că noi suntem așa cum suntem. Dacă vrem să se schimbe țara trebui întâi să ne schimbăm noi.

 

România trebuie să se schimbe din temelii (2)

By on 18/01/2020

Cititorii mei fideli știu deja că una din misiunile principale ale acestui blog și ale mele personale este schimbarea de mentalități colective învechite, numai așa putem evolua ca indivizi și ca nație.
Continui azi serialul „Romania trebuie să se schimbe din temelii”, aici episodul 1, cu altă serie de observații care încep să devină recurente, ca un deja-vu. Și din care încep să se sedimenteze niște concluzii interesante.

Observația 1.

10 August 2018, reprimarea brutală a manifestației anti-guvernamentale a diasporei din piața Victoriei.
„Sistemul politic” își face repede comisie de anchetă parlamentară, într-un efort de a demonstra că lucrurile au fost „cușer” și totul a fost corect și legal. Pe 28 August 2018, deci la doar 18 zile de la evenimente, apare un misterios articol și interviu pe Romania Actualități, luat unui reputat jandarm francez, învitat în calitate de expert de către mai sus pomenita comisie parlamentară, să studieze actele jandarmeriei din 10 August 2018. Francezul susține senin că, citez: „intervenţia forţelor de ordine la manifestaţia din 10 august de la Bucureşti a fost corectă”.

Invit pe această cale autoritățile competente să studieze cine a cerut, și mai ales cine a pus în aplicare acestă „cascadorie de PR”, la un post de radio public, care ar trebui să slujească interesului general, nu ale unui infractor și grupului său, cocoțați vremelnic la cârma statului. Nu e ca și cum s-a împiedicat reporterul România Actualități în piața Victoriei de un general de jandarmerie franceză. Cineva a dat niste telefoane, a făcut niste aranjamente. Programare la interviu. Ce întrebări se pun. Ce răspunsuri se dau. Ca la armată, nu-i așa?

Luate strict tehnic, afirmațiile domnului general-maior în rezervă Bertrand Cavallier sunt corecte: jandarmeria și-a făcut datoria conform ordinelor primite, gazul e ok, forța e ok. S-au făcut niște excese care vor fi pedepsite, dar ordinea statului a fost păstrată.
Mda, numai că să faci afirmații tehnice când țara fierbea, când în fiecare zi se înregistrau zeci și zeci de plângeri noi (între timp s-au adunat aproape 800), când încă nu se desecretizase nimic, când personajele feminine de la cârmă erau prin concedii și nu știau nimic, când de fapt se puneau sub semnul întrebării înseși ordinele date, lanțul de comandă de la Scroviștea și legalitatea lor, nu calitatea execuției lor, etc, etc, mi se pare, mie personal, o manipulare publică de o anvergură greu de cuprins.

Și mi se pare preocupant și mai ales periculos că au luat parte un mare lanț de instituții publice la aceste dezinformări în masă. Un efort comunicațional uriaș, pe multiple canale mediatice, de tipul „stați liniștiți la locurile voastre”, radioul public fiind pe unul din ultimele locuri în povestea asta, un fel de victimă colaterală a penetrării informaționale.
O reacție a sistemului preocupat de propria continuitate și privilegii, nu de buna-stare a cetățeanului care îl plătește și susține prin taxe și impozite.

Observația 2.

22 Decembrie 2019. 30 de ani de la „Loviluție”. La spitalul de urgență Floreasca o femeie arde de vie pe masa de operație, din cauze de malpraxis, adică eroare umană. Femeia moare, din păcate, o săptămână mai târziu, avea un cancer în stadiu terminal, ancheta oficială rămâne încă să stabilească dacă evenimentul din sala de operație i-a grăbit sau nu sfârșitul. Cazul apare în presă, cîteva zile mai târziu, din cauza implicării unui deputat USR care face valuri pe facebook, fiind în primă etapă mușamalizat de conducerea spitalului. Președintele colegiului medicilor îi ia instantaneu apărarea profesorului Beuran, sub bagheta căruia se desfășurase intervenția, antepronunțându-se într-o cauză în care același colegiu al medicilor abia declarase că va porni o investigație, punînd astfel presiune pe subalterni să „rezolve”, nu-i așa, cazul.

Fac o paranteză aici, ieșirea asta îmi aduce aminte de simulacrele de procese politice din comunism, la care judecătorii primeau sentința în plic. Procesul era joi, dar sentința era dată de marți, pentru furt sau altă găinărie, pentru că sistemul nu voia să apară condamnări politice. Nu aveam adversari ai comunismului în România, construiam unanim viitorul luminos.

Revin în decembrie 2019, salt 30 de ani, parcă nu s-a schimbat nimic. Aproape simultan cu ieșirea la rampă a președintelui colegiului medicilor, 25 de chirurgi de la același spital își pun ostentativ parafele pe o fițuică de susținere a aceluiași profesor Beuran, amenințat cu destituirea.

Beuran

sursă foto: Facebook

Nici o vorbă la acesti distinși domni medici despre femeia arsă în chinuri pe masa de operație. Nici una. Nici despre faptul că acest caz a fost mușamalizat, atât de managementul spitalului, cât și de întregul corp medical implicat, în speranța că nu se va afla nimic.
O reacție a sistemului preocupat de propria continuitate și privilegii, nu de buna-stare a cetățeanului care îl plătește și susține prin taxe și impozite.

Observația 3. 14 Ianuarie 20-20.

O vizită a ministrului educației în județul Ialomița se termină prost pentru o învățătoare care este surprinsă efectiv zbierând la bieții copii, pe care ar fi trebuit să-i educe, nu să-i terorizeze. Ministrul ascultă la ușă secunde bune, inițial nu avea nici o intenție să intre la ore, dar auzind infernul la care erau supuși copii (la min 00:39 puteți auzi mărturia unui copil: „Țipă”) decide să intre să confrunte dezlănțuirea animalică a respectivei și să pună capăt terorii. Bine, sunt de acord că se poate de bună seamă comenta, vizita făcea parte dintr-un efort mediatic, pentru că era cu televiziunile după ea, și, nu-i așa, trebui să arate tarele sistemului moștenit de la inamicul politic PSD.

Aici trebuie să mărturisesc: mă identific personal cu bietul copil, pentru că de-a lungul vieții mele de elev am fost terorizat, atât fizic, cât mai ales psihic, de o droaie de psihopați care nu aveau ce căuta pe scaunul de dascăl. Sunt singur, de asemenea, că mulți dintre voi, cei care citiți acest articol, ați fost terorizați la rândul vostru de un cadru didactic.

Dar, ce să vezi, apare o reacție a sistemului de învățământ, de data acesta prin corpul profesoral, mai precis al său sindicat, care spune că nimeni și nimic nu poate tulbura actul predării la clasă, unde dascălul este un mic dumnezeu, nici măcar poliția.
Să cităm din mărețul comunicat: „Descinderea ministrului educației în sala de clasă, argumentată de faptul că a auzit-o pe doamna învățătoare țipând la un elev și muștruluirea acesteia în fața elevilor și a camerelor de filmat a creat o stare de indignare justificată în rândul cadrelor didactice și nu numai.”
Nu apare nici  un cadru didactic indignat despre faptul că se țipa ca pe maidan la niște copii preșcolari de 6 ani, lipsiți de orice formă de apărare fizică dar mai ales psihică în fața unui adult care se presupunea că trebuia să-i educe. Nici o reacție în apărarea micuților. Nici una.

O reacție a sistemului preocupat de propria continuitate și privilegii, nu de buna-stare a cetățeanului care îl plătește și susține prin taxe și impozite.

Am și eu o întrebare punctuală și publică pentru inspectoratul școlar Ialomita: Mai predă doamna respectivă? A fost deschisă vreo anchetă disciplinară? Și pentru ministerul învățământului: Se iau măsuri la nivel național ca astfel de cazuri să nu se mai repete? Se fac traininguri pentru profesori pentru a crește nivelul de pedagogie, psihologie, etc? Li se explică faptul că sub nici o formă nu e ok violența psihică, că e împotriva legii?

În orice țară civilizată din vest profesoara respectivă era scoasă cu cătușe în secunda doi din clasă. Pun aici un caz grav de teroare fizică, care s-a soldat cu arestare. Iar violența psihică este, în opinia mea, la fel de gravă, mai ales dacă este folosită pe perioade îndelungate. Poate traumatiza ireversibil psihicul fragil și încă în formare al micuților.

3 observații.

3 domenii complet diferite.

Observați concluzia comună, pe care o voi repeta?
„O reacție a sistemului preocupat de propria continuitate și privilegii, nu de buna-stare a cetățeanului care îl plătește și susține prin taxe și impozite.”

Observați șablonul celor 3 exemple, aparent fără legătură între ele? Ce spune el? Ce au în comun?

Că în acestă țară, în 30 de ani, au evoluat niște sisteme care nu pun pe primul loc cetățeanul. Care sunt centrate pe propria bunăstare, fără interes pentru cel care le susține financiar. Cetățeanul este acolo doar declarativ și fictiv, în jurăminte și principii: „Jur să apăr, să slujesc, să ….propășirea…bunăstarea…etc”

Sistemul de lege și ordine, sistemul sanitar, sistemul de învățământ, parlament, fisc, jusțiție, transporturi, autorități centrale și locale, toaaaaate sunt niște imense sinecuri unde când intri ți se face cu ochiul complice „aici esti de-al nostru”, dacă se întâmplă ceva „batista pe țambal”, că ai și tu copii, rate, etc.

Ei bine doamnelor și domnilor compatrioți, România trebuie să se schimbe din temelii. România trebuie să apere cetățeanul onest de infractori, nu invers, România trebuie să pună în centrul sistemului sanitar sănătatea cetățeanului, nu sinecurile corpului medical, România trebui să pună în centrul sistemului educațional „fericirea copilului”, nu gradele și privilegiile corpului profesoral.

Și se poate extrapola în continuare la restul sistemelor care nu sunt mai prejos cu nimic. CNAIR-ul are 6000 (șase mii) de salariați care iau salariul fericiți și așteaptă ca autostrăzile să se contruiască singure, dându-și e-mail-uri între ei deși sunt colegi de palier. Ministerul de finanțe așteaptă ca TVA-ul să se colecteze singur. Procesele în justiție trenează ani de zile, mori cu dreptatea-n mână. Ca să nu mai zic de nepotismele, politizarea, lipsa de viziune, strategii și mai ales de management din primăriile din România că mi se termină cuvintele. Etc.

Incomperența, delăsarea și nepăsarea din toatre aceste sisteme e deja legendară. Și trebuie oprită brutal și din temelii. Altfel, dacă vom supraviețui traumelor din școală s-ar putea să murim pe masa de operație sau prin gropile de pe șoselele patriei. Toate aceste „sisteme” au devenit niște paraziți care ne sug forța vitală pentru a se auto-întreține.

Plătim tributul a de 30 de ani de „ce-mi pasă mie”, „nu e treaba mea”, „am rate, copii”, „batista pe țambal”, „gunoiul sub preș”. Omerta siciliană, fraților „mafioți”. Plicul, relația, pila. Vă sună familiar?

Și suntem la fel de vinovați pentru toate astea, și eu care scriu, și tu, care citești. Noi toți am permis să se ajungă aici. Noi i-am votat. Noi am închis ochii la toate neregulile.

România suntem noi. Noi trebuie să ne cerem drepturile firești, noi trebuie să punem presiune pe politic și autorități, să expunem ce nu e în regulă, și, mai ales, să venim cu soluții, ele există. În centrul lor trebuie să stea schimbarea mentalității colective greșite, de dezinteres față de aproapele nostru, și crearea de strategii care să aibă ca scop principal punerea omului, a cetățeanului, pe primul loc, în toate domeniile. Punct.

România trebuie să se schimbe din temelii

By on 19/12/2019

Dați-mi vă rog un pliculeț de Nescafe din raft” mă ia grăbită și fără introducere vânzătoarea de la Kaufland, disperată că trebuia să mai vândă ceva, la plata unei doamne din fața mea care achita cumpărăturile cu bonuri de masă. Bonurile doamnei erau de valoare puțin mai mare decât cumpărăturile, iar regulile existente nu-i permiteau vânzătoarei să dea rest numerar la plata cu bonuri. „Ce reguli stupide” gândesc, în timp ce scanez 3D raftul cu „nimicuri” din fața mea. Nici urmă de Nescafe. „Nu văd, doamnă” mă scuz, ușor stânjenit că după 2 secunde nu găsisem cu privirea pliculețul izbăvitor. Știm cu toții că în țara noastră latină și vulcanică, 2 secunde la coadă în care nu livrezi, sau te scotocești prin buzunare după rest, e maximum ce poate îndura populația. Deja toată coada se uita împreună cu mine după Nescafe. Tensiunea bietei vânzătoare crește la 14 cu 9. Se face coadă din cauza mea, nu fac target-ul, lumea nemulțumită. Mă dau ăștia afară. Etc. Ridică vocea, ușor disperată, la colege: Unde e Nescafeul ăla? Deja întoarce capul jumătate din Kaufland. Vânzători și clienți pornesc laolaltă în căutarea „restului magic”. Într-un final fericit, o colegă găsește raftul cu Nescafe, plicul ajunge la clientă, „ka-ching” face sertarul casei de marcat, toată lumea răsuflă ușurată. Viața își reia ritmul cotidian, împreună cu pulsul vânzătoarei.

Ajung la rândul meu la casieră, își cere scuze că m-a pus într-o situație stânjenitoare. Ușor amuzat de haosul creat adineauri de buclucașul plic de nes, simt nevoia să-i împărtășesc un episod din adolescență, comun celor contemporani cu acea perioadă, când părinții mă trimiteau la diverse cozi: „Doamnă, când eram copil, în anii 80, ți se dădeau în loc de rest cutii de chibrituri”. După mine, la coadă, un cuplu de 50+ zâmbește amar, dând amândoi aprobativ din cap, la amintirea tristei dictaturi.

Anii 80. Dictatura Ceaușescu. Era o vreme când nu se găsea nimic pe rafturi, iar produsele de strictă necesitate se vindeau pe cartelă: pâine, zahăr, ulei. Ajungeam la „Alimentara”, cumpăram ce aveam pe listă, iar vânzătoarea nu avea să dea restul. Era criza atât de adâncă, încât nici masă monetară de monezi mici nu era suficientă în circulație. Numai că oamenii erau adaptați pe modul de supraviețuire, și găseau soluții ingenioase la mai toate problemele. De exemplu, la Alimentara din centrul vechi al Călărașiului, unde mă trimiteau ai mei, doamna de acolo avea un impresionant stoc de cutii de chibrituri, lângă casa de marcat. Era 25 de bani cutia și ți-i dădea rest la orice se termina cu subdiviziuni de leu. Aveai cumpărături de 4,75 lei și plăteai cu 5 lei, primeai o cutie de chibrituri rest. Erau însă mulți cei care nu acceptau cutia de chibrituri, și erau dispuși să stea în așteptare până ce apărea cineva care plătea cu „mărunt”, ca să-și ia restul. Eu îmi luam cutia cu chibrituri, că noi puștanii aveam diverse întrebuințări pirotehnice cu chibriturile.

Back in 2019. În timp ce plăteam, făcând analogia „măruntului” dintre cutia de chibrituri din 1985 și pliculețul de nes din 2019, am revelația: În țara asta s-au schimbat multe, dar marea majoritate a mentalităților s-au moștenit. Și s-au moștenit fix alea proaste. Plicul, relația, pila, merge și așa, „s-a dat”, „s-a băgat”, „s-au mărit”, „ne-a tăiat”. „Drobul de sare” a lui Creangă. „Miorița”.

România trebuie să se schimbe din temelii gândesc aproape cu voce tare în timp ce ies din hypermarket, dacă vrem să avem vreo șansă la o evoluție moral sănătoasă, la un viitor bazat pe valori și principii.

„Io-l votez pe Iliescu că ne-a dat pământ” spunea bunica Nadia, fie-i țărâna ușoară, deși femeia a trăit ultimii 40 de ani la bloc și nu avea nici o palmă de teren dat de nimeni, fiind refugiată din Basarabia în 1940. Dar așa credea ea, că tătucul Ilici „a dat”, deci e de treabă. To set the record straight: Ion Iliescu n-a dat pământ nimănui. FSN-ul prezidat de Iliescu a făcut un act de reparație istorică, prin guvernul Petre Roman, reconstituind (parțial, în limita a 10 ha de familie) dreptul  de proprietate asupra terenurilor confiscate de regimul comunist prin colectivizarea forțată din anii 40-50-60. Însă propaganda acelor ani l-a promovat, cu mare succes, ca tătucul care a dat pământ. Nu a dat nimic. Nu era regele Angliei care prin grația divină a rupt din domeniul regal ca să-și răsplătească supușii. Nu a fost Ștefan cel Mare care dădea pământ răzeșilor care l-au ajutat să-i învingă pe cotropitori. A făcut un act, discutabil și incomplet, de reparație istorică.

Suntem încă o țară de oameni care au nevoie de o figură patriarhală, de un „tătuca Stalin”, care să conducă cu mână de fier, dar să și „dea”.

De ce se întâmplă asta?

Foarte simplu: pentru că timp de 45 de ani, din 1944 până în 1989, generații întregi au crescut fără spirit de inițiativă sau cu el retezat din rădăcină. Cu toții trebuia să gândim la fel, să fim „omul nou comunist”. Nu aveai voie „să ieși din rând”. Dacă veneai tu cu idei noi, cu „schimbări” la locul de muncă, erai imediat luat la ochi de activul de partid și securitate. Ori te făceau membru de partid, ori te lua „secu” în evidență. Sau mai rău, dacă erai de ne-educat, dacă sistemul totalitar realiza că nu poate scoate din tine un cetățean supus regimului, pur și simplu „dispăreai” într-un fel sau altul. Nu prea aveai de ales decât să pleci capul și să intri în horă. „Să pui batista pe țambal”. „Să bagi gunoiul sub preș”. Timp de 45 de ani. Cu tot cu părinți și bunici. Care și ei transmiteau mai departe frica de libertate în gândire și exprimare: „Ai grijă ce spui că ne leagă ăștia” îmi spunea mama – având 17 ani la revoluție eram suficient de copt să realizez ce se întâmplă în jur. „Nu spui bancuri cu Ceaușescu, nici când ieși afară nici la școală”, „Vezi că telefoanele ne sunt ascultate”. Toată generația mea a auzit fraza asta în familie: „Tu pune mâna și învață să prinzi o repartiție bună, că ești aranjat pe viață” etc.

Acestă lipsă de libertate de exprimare, mișcare și acțiune,  era dublată machiavelic de eliminarea oricărei responsabilități personale. Lucru extrem de comod pentru oricine. Statul și „partidul unic” îți „dădea”. Loc de muncă prin „repartiție” după terminarea liceului, sau școlii profesionale, sau facultății. Garsonieră sau apartament (dacă erai căsătorit/ă). Creșă, grădiniță, școală și liceu pentru copii. Dacie de 75.000 lei pe carnet de CEC după 5 ani de așteptare pe liste. Frigider Fram în rate. Totul în viață ta era programat de regimul totalitar până în cel mai mic detaliu, la orice vârstă ei aveau soluția pentru tine. Tot ce trebuia să faci era foarte simplu, să mergi pe drumul trasat cu grijă de „cârmaci”. Cu mare grijă să nu calci liniile albe continue de demarcație.

Și exact aici era aspectul machiavelic. De ce? Pentru că îți lua de pe umerii tăi toate răspunderile pe care le are un adult, azi în 2019: CV. Loc de muncă să-mi plătesc ratele. Bonă pentru copil. Grădiniță pentru copil. Fac mutație în sectorul 2 să prind loc pentru fetiță la școala o sută nu știu cât, aia bună. „Atenție” la medic s-o bage pe mama pe lista „aia scurtă” la nu știu ce analize. Casă. Mașină. Loc de veci. Etc.

„N-ai pe cineva…” era o scenetă celebră a lui Toma Caragiu. Așa funcționa regimul PCR. Pile. Cunoștințe. Relații.

Practic regimul totalitar te ghida să dai „bucuros” libertatea personală pe siguranța zilei de mâine, pe care partidul „tătuc” avea grijă să o livreze fiecărui cetățean, de la naștere până la moarte.

Și vine „loviluția” din 1989, de care ne tot aducem aminte de 30 de ani încoace în fiecare sfârșit de Decembrie. Loviluție fiind un portmanteau între „lovitură de stat” și „revoluție”.  Bine, orice revoluție este de fapt o lovitură de stat. Adică o preluare prin forță a puterii. Decembrie 1989, momentul când s-a schimbat totul pentru noi cei de atunci. Am devenit liberi. Putem să călătorim oriunde pe glob. Avem libertatea ideilor, și de exprimare, garantată de constituție.

Dar noi suntem aceeași oameni. Vrem să „ni se dea”. Pensii. Salarii mărite. TVA. Alocații. Pământ. O rezolvăm tot „cu un telefon”. Dacă nu merge cu un telefon, „cu plicul”. În adâncul sufletului nostru tânjim tot după un tătuc, care să „ne dea”, să „ne rezolve” și să închidă ochii binevoitor la micile plăceri vinovate, atâta timp cât nu ieșim „din front”. Mimăm principialitatea și valorile, înfierăm corupții pe rețelele sociale, dar când ne ajunge cuțitul la os, scoatem plicul.

Mai rău de-atât. Învățăm și generațiile viitoare că „Așa merg lucrurile în țara asta, ce știi tu!”.„Vă învață ăștia numai prostii la școala asta, nu se mai face școală ca pe vremuri”. Sau, ca să citez un fost primar: Dacă pune „partidul” candidat un balot de paie, balotul ăla iese primar! 

Exact ăsta a fost principiul machiavelic prin care s-au câștigat alegerile și implicit puterea politică în România, în ultimii 30 de ani. O mână spală pe alta”. „Vă dăm salarii, pensii” versus „ne dați votul”. „Ne luăm porția” versus „vă dăm și vouă firimiturile de la masa regilor”. „Batista pe țambal”. „Gunoiul sub preș”. Alegerile sunt o competiție, Și ca orice competiție, sunt câștigate de cel mai bine pregătit în „sportul” respectiv. Adică exact de acela care a identificat la fix slăbiciunile de masă ale românilor și le-a exploatat ca atare. A apăsat butonul „nevoia de tătuc”, ca să obțină rezultatul „putere”. As simple as that.

Acest „status quo”, acest aranjament greșit din toate unghiurile din care îl poți privi, nu poate să continue la infinit. Și nu e vorba doar de puterea politică și alegeri aici, de un partid sau altul. Funcționarea întregii societăți românești nu poate să continue așa. Educația. Sănătatea. Infrastructura. Securitatea personală. You name it.

România trebuie să se schimbe din temelii. Observați că am scris „trebuie să se schimbe”, în loc de trebuie „schimbată”. Nu vine nimeni să ne-o schimbe pentru noi. România nu este un concept abstract. Noi suntem România. Noi trebuie să ne schimbăm mentalitățile greșite moștenite și pe care le perpetuăm din inerție. Trebui să ne cunoaștem și să ne cerem drepturile. Trebuie să ne învățăm să cerem rezultate, pe măsura investiției noastre în domeniul respectiv. De la cei din jur. De la stat. De la autorități. De la companiile private. De la toată lumea. Plătesc taxe și impozite, deci am dreptul să cer educație, sănătate, administrație publică eficientă, bani cheltuiți în folosul meu în toate domeniile. Plătesc mărfuri și servicii, am dreptul la calitate, eficiență și promptitudine. Și, mai mult decât atât, am dreptul să cer socoteală când lucrurile nu sunt ok. Oricui și tuturor. Drepturi care sunt foarte frumoase pe hârtie, dar egale cu zero dacă nu ni le exersăm. Dacă nu ne auto-impunem să le transformăm în îndatoriri personale.

Va urma.

 

De ce nu e nimeni arestat în dosarul Dragnea – Teldrum?

By on 15/11/2017

171113_DRAGNEA_DNA_03_INQUAM_Photos_Octav_Ganea

foto copyright: Inquam photos / Octav Ganea

Acum două zile, pe fatidicul (pentru cei acuzați) 13 Noiembrie 2017, societatea română era zguduită până în temelii de știrea că cel mai puternic om din stat, Liviu Dragnea, este acuzat de „constituire de grup infracțional organizat”, într-un nou dosar, să-i spunem „Dosarul Teldrum”, alături de alți 8 suspecți, conform comunicatului oficial DNA.

Presupusa fraudă este una uriașă, de 21 de milioane de EUR, iar investigația este pornită în mai 2016 de către OLAF, Oficiul de Luptă Anti-Fraudă al Uniunii Europene. Comunicatul oficial, în engleză, al acestei respectabile instituții este disponibil pe website-ul lor.

Desigur, dacă n-ai trăit ca Daniil Sihastrul într-o peșteră ai aflat de acest nou scandal.

Dar vreau să-ți atrag atenția asupra următoarei fraze din comunicatul DNA, care mi se pare de o importanță epică:

„Suspectul Liviu Nicolae Dragnea, președinte al Consiliului Județean Teleorman, a inițiat un grup infracțional organizat care acționează și în prezent…”

Adică, pe înțelesul nostru al tuturor, infracțiunea se presupune că se continuă și în timp ce eu scriu acest articol și tu îl citești. Și nu vorbim de un furt minor, o găinărie, un sperț. Vorbim de tunuri de zeci de milioane de euro, în formă continuată, din anul 2001, (citez, din nou: „….Grupul inițiat în anul 2001….”), pe care funcționarii OLAF îl descoperă în 2016 când deja presupusul grup infracțional „accesa” fonduri UE. Nu comentez ce au făcut instituțiile din România din 2001 până acum, în acest caz, pentru că e evident. Nimic, sau cel puțin nimic vizibil.

Întrebarea mea este pentru voi și pentru autorități:

De ce nu e nimeni arestat?

Și nu e o întrebare retorică, aștept un răspuns. Bun, înțeleg că dl. Dragnea beneficiază de imunitate, dar ceilalți 8? Sunt simpli cetățeni, funcționari sau afaceriști, foarte ușor de adus la audieri, și de reținut, ca măcar „grupul infracțional organizat care acționează și în prezent” să fie pus în imposibilitatea de a fura în continuare. Repet, dacă ai un potențial grup infracțional, coordonat de la cel mai înalt nivel, pe care îl suspectezi că „acționează și în prezent”, și care e suspect de un prejudiciu de 21 milioane EURO, tu nu iei nici o măsură, cel puțin de stopare a activității infracționale? Nu tu arestare? Control judiciar? Interzicerea părăsirii țării? Sechestru pe conturi și bunuri personale și ale tuturor firmelor implicate? Doar te limitezi să, citez din același comunicat oficial: „Suspecților li s-au adus la cunoștință calitatea procesuală și acuzațiile, în conformitate cu prevederile art. 307 Cod de procedură penală. ”

Adică, monșer suspect, (cu o bătaie prietenească pe umăr), vezi că ești sub vizor, au zis unii de la UE că ai furat! Curat Kekistan!

Sumarizez nedumeririle mele:

De ce nu sunt arestați ceilalți presupuși infractori? Nu au imunitate, și conform DNA, grupul acționează și în prezent. De ce nu-i opriți să mai fure?

De la ce sumă în sus trebuie să furi în țara asta ca să fii arestat în secunda 2?

Trebuie aplicate circumstanțe agravante maxime la judecată, domnului Dragnea? Ținând cont că: 1. Este presupusul organizator al grupului; 2 Deținea o poziție de putere la momentul organizării grupului – președinte de Consiliu Județean; 3. Este un infractor condamnat de Curtea Supremă din România iar la o eventuală condamnare devine recidivist și trebuie să execute și prima pedeapsă.

Voi ce părere aveți?