Gorunescu.ro

Think. Feel. Give.

Portocale și ciocolată

By on 05/12/2021

Mâine e sf. Nicolae, sau Moș Nicolae, sărbătoarea aceea frumoasă în care copiii (cuminți) primesc, în cizmulițele date frumos cu cremă, portocale și ciocolată.
În copilăria mea din dictatură, portocalele și ciocolata erau un fel de Rolls–Royce. Nimeni nu îl avea dar toată lumea tânjea la el.
Observ amuzat că și azi, în ajun, nu mai sunt portocale pe nici un raft, indiferent de magazin. Copiii de atunci, azi părinți sau chiar bunici, golesc magazinele de portocale și ciocolată, într-un fel de reparație istorică și probabil mentală, într-o răzbunare pe trecutul de stat la cozi în frig după de-ale gurii.
Sărbătoarea de Moș Nicolae (că sfinții nu-și aveau locul în calendarul comunist, fiind înlocuiți cu moși) era totuși una interesantă, pe mai multe planuri.
În primul rând educativ, pentru recompensa dulce de la final de an trebuia „să fii cuminte, că nu mai vine moșu cu dulciuri și cadouri” – unde la „moșu” erau comasați la grămadă și Crăciun și Nicolae.
În comunism, luna Decembrie era decretată de către comerțul socialist „Luna cadourilor pentru copii”. În toate librăriile din țară, în vitrine, în loc de jucării frumoase tronau aceste butade, colorate cu sclipici și gătite cu hârtie colorată. Jucăriile erau în mare majoritate mai mult jocuri, pentru că plasticul era material de export. De exemplu, în tot cartierul, era un singur băiat care avea o basculantă de plastic, și vreo 2-3 care aveau mașinuțe metalice „cu suspensie”, dar pe care părinții nu-i lăsau să le scoată la joacă, să nu le strice.
Și atunci, toți părinții se înghesuiau la propriu la cozi ca să pună mâna pe un kg de portocale sau să prindă 1-2 ciocolate chinezești, ambalate în vid ca să reziste transportului oceanic. Ciocolata românească văzuse cacao, lapte și zahăr doar în reclame, și era uscată ca o scândură pentru că nu exista suficient staniol sau plastic, fiind ambalată într-un fel de hârtie cerată.
Totul era dat la export, orice materie sau material care putea să fie valorificat pe valută era interzis la consumul intern, ca să se „plătească datoria externă”, dar pe lângă asta și să îngrașe conturile securității pe care au pus mâna diverși cetățeni care azi sunt mari oameni de afaceri. Dar ăsta e alt subiect, pentru oameni mari.
Pentru noi copii, un alt plan al sărbătorii de moș Nicolae era al efortului recompensat. Trebuia să-ți faci de seara cizmulițele de iarnă cu cremă, să fie curate altfel Moșu nu îți lăsa nimic în ele. Pe de altă parte, era și o scuză pentru bieții părinți care nu puteau să se descurce să facă rost de ceva dulce de import. Puneau acolo niște dropsuri în care îți crăpai dinții, niște gumă de mestecat Gumela, niște biscuiți Răducu – cine a trăit epoca știe ce vorbesc.
Țin minte că ai mei aveau grijă să găsesc ceva dulce, și, deși tata fiind medic, ar fi putut face uz de relațiile lui ca să facă rost de portocale sau banane, era un tip modest, căruia îi plăcea să se descurce cum putea, așa că portocala era de obicei înlocuită de un măr de Tigveni, iar ciocolata de ce găsea mama prin comerț, de obicei erau tablete de glucoză și diverse alte dulciuri ce nu văzuseră zahăr. În ciuda statutului lor, de „privilegiați ai regimului” cum îi etichetase cineva, fiind amândoi membri de partid, părinții mei erau niște oameni foarte la locul lor și modești, care nu apelau la numeroasele cunoștințe pentru nimic în lume.
Asta nu înseamnă că eu, împreună cu prietenii de la bloc, nu băleam la ciocolata Toblerone, guma Wrigley galbenă, cu aromă de banane, sau bomboanele Tic-Tac în cutia transparentă, care ne salutau arogant din vitrina shop-ului de la parterul hotelului Călărași. Unde bineînțeles paznicul hotelului nu te lăsa să intri. Dar noi aruncam ocheade lungi spre obiectele dorinței și ne imaginam cât de bune or fi 🙂


Țin minte că prima ciocolată serioasă, chinezească, am mâncat-o sus pe creasta Făgărașilor, în 88. Nu știu cum a făcut rost maică-mea de ea, dar m-am trezit cu surpriza în rucsac, în punga cu tablete de glucoză și cutiuța cu zahăr cubic – alt lux, zahărul fiind doar pe cartelă. În fine, desfăcând eu punga cu energie în trenul care ne ducea la munte, dau peste marele zid chinezesc, dedesubt ciocolata în staniol dublat de plastic închis etanș. Bun, îmi zic, ce surpriză frumoasă, îi mulțumesc mamei în gând, și le promit colegilor care salivau deja că o desfacem sus pe Moldoveanu, ca să sărbătorim ascensiunea pe cel mai înalt vârf din România.
În dimineața respectivă o scot din adâncurile rucsacului, și o pun într-un buzunar exterior, ca să fie la îndemână. Erau gesturi de bun simț, să te organizezi astfel încât să ai totul la îndemână, ca să nu pui tot grupul să te aștepte că nu-ți găsești tu briceagul sau conserva.
Ajungem sus în vârf, era o zi de August cu soare puternic, în rucsacul meu verde închis s-a topit bine ciocolata, când scot pachetul era totul lichid, era o pungă etanșă cu ciocolată topită. Am renunțat să-l mai deschid sus pe vârf, am așteptat să coborâm la primul lac glaciar, unde am resolidificat primea mea ciocolată în apa rece ca gheața, de data asta în formă de ou.
Așa că prima mea ciocolată „de import”, a fost un ou de ciocolată chinezească, pe care l-am împărțit cum am putut cu ceilalți.


Despre portocale sau banane nu prea am cuvinte de laudă, în puținele dăți când am avut acces la ele, portocalele mi s-au părut niște acrituri, iar bananele erau verzi, am avut o singură dată și le-a pus mama în debara în hârtie de ziar, că-i spusese cineva că așa se coc și se fac dulci și galbene. Trebuie să știți că în comunism era un adevărat folclor printre gospodine despre cum se coc bananele. Le verificam zilnic să văd dacă s-au îngălbenit, îi comunicam mamei victorios diminețile cea mai mică intenție de nuanță de galben, într-un final au trecut din verde direct în negru, așa că a trebuit să le mâncăm așa, crude și trecute în același timp.

Așa că, dragii mei, traumele din copilărie există, ele trebuie tratate foarte serios, cu minim un kg de ciocolată, din cele mai bune soiuri, și obligatoriu cu un Toblerone elvețian cu Mont-Blanc-ul pe ambalaj. După portocale nu mă dau nici azi în vânt, luați-le voi pe toate.
V-am pupat, plec la supermarket.

Facebook Comments
0.00 avg. rating (0% score) - 0 votes