Gorunescu.ro

Think. Feel. Give.

Stimularea natalității în România – reducerea vârstei de pensionare pentru mame

By on 16/01/2020

În ultimele zile s-a reluat dezbaterea despre natalitate după declarațiile (nefericite) ale unui politician despre cum vede el fenomenul.

Părerea mea sinceră este că natalitatea ar trebui în continuare stimulată suplimentar, pentru că de la ultimul meu articol pe tema natalității, România – o țară în contracție, lucrurile nu s-au schimbat esențial. Adică suntem tot în contracție, scăderea populației continuă, e drept că nu la fel de abrupt. Dar e un fenomen care trebui măcar stopat, dacă nu inversat.

Nu am de gând să deschid discuția pe partea de alocații pentru copii, care, cum, cât, trebui sau nu mărite. Nu face obiectul acestui articol. Mă gândesc la un stimulent, foarte interesant personal, pentru cea care ia decizia în mod conștient să procreeze și care va duce greul biologic al sarcinii: viitoarea mamă.

Și aici vine ideea mea, care va adânci „inegalitatea” dintre sexe, mai precis pe cea privind vârsta de pensionare: câte doi ani în minus la vârsta de pensionare a femeilor pentru fiecare copil făcut.

Ai făcut un copil, ai dreptul la ieșit la pensie cu 2 ani mai devreme. 2 copii – 4 ani, și așa mai departe. Zero copii însă, ieși la pensie la aceeași vârstă cu bărbatul de lăngă tine, pentru că uzura biologică nu te diferențiază suplimentar. Pentru că asta era principalul argument al diferenței în vârsta de pensionare între femei și bărbați, uzura biologică, documentată științific,  a femeilor datorită sarcinilor duse la capăt. Și pentru asta societatea a găsit de cuviință, pe bună dreptate și întemeiat, că femeia trebuie să iasă la pensie cu niște ani mai devreme. „No argue about it” aici, și nici nu am de gând să deschid cutia Pandorei pe acest subiect. Aș vrea doar să rafinez puțin.

Ai avut o viață fără copii, ca femeie, fie ca alegere, fie ca soartă, e clar că uzura ta biologică este similară unui bărbat, și personal nu văd nici un motiv pentru care ar trebui să te pensionezi mai devreme – și aici mă aștept să sară feministele la beregată cu argumente. Ai avut 16 copii, ca străbunica mea din partea mamei?

16 frati

Asta înseamnă că ai stat 12 ani însărcinată și ai alăptat probabil vreo 20. Îmi povesteau bătrânii că pe ultimii 2-3 i-a „scăpat” în timp ce era la sapă pe moșia banului din Govora, biata femeie nici nu mai simțea că a născut. Păi meriți stima noastră și mândria, că ești mamă eroină.

Credeți că străbunicii mele i-au folosit la ceva stima și mândria? Alocații nu erau, stimulente nu erau. Mă rog, nu erau nici metode contraceptive și nici educație sexuală, dar asta e altă poveste, nu am de gând să blamez generațiile anterioare că au trăit așa cum au trăit.

Eh, altul ar fi cazul azi, dacă ai avea această facilitate. Imaginați-vă că o femeie din mileniul 3 și-ar propune să facă mulți copii. Ar avea satisfacția să știe că societatea îi recunoaște meritele față de binele comun  – pentru că cea mai mare valoare a unei nații suntem noi, oamenii – printr-un lucru foarte simplu de implementat: reducerea vârstei de pensionare, proporțional cu numărul de copii.

Las mințile luminate să facă algoritmii necesari astfel încât să nu se debalanseze și mai mult bugetul țării, poate 2 ani de copil e mult, sau e puțin, dar dacă echivalezi anii de pensie pe care îi „iei” de la femeile care nu fac copii și îi muți spre a încuraja natalitatea, sunt sigur că s-ar putea găsi soluții în direcția asta.

Aveți un starting point doamnelor și domnilor din politică.

Succes!

 

Site cu informații online despre poziția bacurilor de la Chiciu

By on 29/12/2019

Ajuns la Chiciu, de multe ori mă așezam la „bacul vechi”, ca să constat că vine mai repede feribotul „nou”. Sau invers, mergeam la feribotul nou, plăteam și bilet (pe malul călărășean), ca să văd cum trec unul sau chiar două bacuri „vechi” înaintea noastră.

Eterna dilemă a turistului român pe litoralul bulgăresc, ajuns la trecerea cu bacul de la Chiciu, și nu numai a lui, este: Eu la ce coadă mă așez?

La bacul „vechi”, al celor de la Ostrovit, sau la feribotul „nou” pentru care s-a construit de la zero un terminal pe malul românesc?

Fac o paranteză aici, feribotul nou trebuia să fie un proiect transfrontalier româno-bulgar, de aceea era pus după trecerea printr-o „vamă”, construită și ea de la zero dar niciodată folosită. Trebuia să plece de la Chiciu și să acosteze în Silistra, într-un terminal similar, cu vamă, acces camioane etc. Neînțelegerile dintre partea română și bulgară au dus într-un final la abandonarea proiectului și pierderea finanțării UE. Terminalul este acum operat de o firmă privată, care a construit pe malul constănțean al Dunării o rampă betonată, o improvizație pentru a putea permite acostarea bacului tot pe teritoriul României.

În fine, lăsând divagațiile în urmă, folosesc de ceva timp următorul site din Silistra, realizat pe fonduri UE, care arată pozițiile real-time ale navelor din zona Silistra:

http://www.ris-silistra.org/en/

ris-silistra

Așa că, dacă vrei să știi la ce coadă să te așezi, ca să mai câștigi niște minute sau chiar zeci de minute, trebuie să știi că Elena și Cristian sunt bacurile Ostrovit, iar Sălcuța și 5Călărași sunt bacurile societății Coslo-Zinca.

De final, două mențiuni:

  1. pe bacurile Ostrovit au prioritate vehiculele aparținând Ostrovit.
  2. la casieriile Ostrovit de pe ambele maluri se vând și excelentele vinuri Domeniile Ostrov #reclamă gratis 🙂

 

România trebuie să se schimbe din temelii

By on 19/12/2019

Dați-mi vă rog un pliculeț de Nescafe din raft” mă ia grăbită și fără introducere vânzătoarea de la Kaufland, disperată că trebuia să mai vândă ceva, la plata unei doamne din fața mea care achita cumpărăturile cu bonuri de masă. Bonurile doamnei erau de valoare puțin mai mare decât cumpărăturile, iar regulile existente nu-i permiteau vânzătoarei să dea rest numerar la plata cu bonuri. „Ce reguli stupide” gândesc, în timp ce scanez 3D raftul cu „nimicuri” din fața mea. Nici urmă de Nescafe. „Nu văd, doamnă” mă scuz, ușor stânjenit că după 2 secunde nu găsisem cu privirea pliculețul izbăvitor. Știm cu toții că în țara noastră latină și vulcanică, 2 secunde la coadă în care nu livrezi, sau te scotocești prin buzunare după rest, e maximum ce poate îndura populația. Deja toată coada se uita împreună cu mine după Nescafe. Tensiunea bietei vânzătoare crește la 14 cu 9. Se face coadă din cauza mea, nu fac target-ul, lumea nemulțumită. Mă dau ăștia afară. Etc. Ridică vocea, ușor disperată, la colege: Unde e Nescafeul ăla? Deja întoarce capul jumătate din Kaufland. Vânzători și clienți pornesc laolaltă în căutarea „restului magic”. Într-un final fericit, o colegă găsește raftul cu Nescafe, plicul ajunge la clientă, „ka-ching” face sertarul casei de marcat, toată lumea răsuflă ușurată. Viața își reia ritmul cotidian, împreună cu pulsul vânzătoarei.

Ajung la rândul meu la casieră, își cere scuze că m-a pus într-o situație stânjenitoare. Ușor amuzat de haosul creat adineauri de buclucașul plic de nes, simt nevoia să-i împărtășesc un episod din adolescență, comun celor contemporani cu acea perioadă, când părinții mă trimiteau la diverse cozi: „Doamnă, când eram copil, în anii 80, ți se dădeau în loc de rest cutii de chibrituri”. După mine, la coadă, un cuplu de 50+ zâmbește amar, dând amândoi aprobativ din cap, la amintirea tristei dictaturi.

Anii 80. Dictatura Ceaușescu. Era o vreme când nu se găsea nimic pe rafturi, iar produsele de strictă necesitate se vindeau pe cartelă: pâine, zahăr, ulei. Ajungeam la „Alimentara”, cumpăram ce aveam pe listă, iar vânzătoarea nu avea să dea restul. Era criza atât de adâncă, încât nici masă monetară de monezi mici nu era suficientă în circulație. Numai că oamenii erau adaptați pe modul de supraviețuire, și găseau soluții ingenioase la mai toate problemele. De exemplu, la Alimentara din centrul vechi al Călărașiului, unde mă trimiteau ai mei, doamna de acolo avea un impresionant stoc de cutii de chibrituri, lângă casa de marcat. Era 25 de bani cutia și ți-i dădea rest la orice se termina cu subdiviziuni de leu. Aveai cumpărături de 4,75 lei și plăteai cu 5 lei, primeai o cutie de chibrituri rest. Erau însă mulți cei care nu acceptau cutia de chibrituri, și erau dispuși să stea în așteptare până ce apărea cineva care plătea cu „mărunt”, ca să-și ia restul. Eu îmi luam cutia cu chibrituri, că noi puștanii aveam diverse întrebuințări pirotehnice cu chibriturile.

Back in 2019. În timp ce plăteam, făcând analogia „măruntului” dintre cutia de chibrituri din 1985 și pliculețul de nes din 2019, am revelația: În țara asta s-au schimbat multe, dar marea majoritate a mentalităților s-au moștenit. Și s-au moștenit fix alea proaste. Plicul, relația, pila, merge și așa, „s-a dat”, „s-a băgat”, „s-au mărit”, „ne-a tăiat”. „Drobul de sare” a lui Creangă. „Miorița”.

România trebuie să se schimbe din temelii gândesc aproape cu voce tare în timp ce ies din hypermarket, dacă vrem să avem vreo șansă la o evoluție moral sănătoasă, la un viitor bazat pe valori și principii.

„Io-l votez pe Iliescu că ne-a dat pământ” spunea bunica Nadia, fie-i țărâna ușoară, deși femeia a trăit ultimii 40 de ani la bloc și nu avea nici o palmă de teren dat de nimeni, fiind refugiată din Basarabia în 1940. Dar așa credea ea, că tătucul Ilici „a dat”, deci e de treabă. To set the record straight: Ion Iliescu n-a dat pământ nimănui. FSN-ul prezidat de Iliescu a făcut un act de reparație istorică, prin guvernul Petre Roman, reconstituind (parțial, în limita a 10 ha de familie) dreptul  de proprietate asupra terenurilor confiscate de regimul comunist prin colectivizarea forțată din anii 40-50-60. Însă propaganda acelor ani l-a promovat, cu mare succes, ca tătucul care a dat pământ. Nu a dat nimic. Nu era regele Angliei care prin grația divină a rupt din domeniul regal ca să-și răsplătească supușii. Nu a fost Ștefan cel Mare care dădea pământ răzeșilor care l-au ajutat să-i învingă pe cotropitori. A făcut un act, discutabil și incomplet, de reparație istorică.

Suntem încă o țară de oameni care au nevoie de o figură patriarhală, de un „tătuca Stalin”, care să conducă cu mână de fier, dar să și „dea”.

De ce se întâmplă asta?

Foarte simplu: pentru că timp de 45 de ani, din 1944 până în 1989, generații întregi au crescut fără spirit de inițiativă sau cu el retezat din rădăcină. Cu toții trebuia să gândim la fel, să fim „omul nou comunist”. Nu aveai voie „să ieși din rând”. Dacă veneai tu cu idei noi, cu „schimbări” la locul de muncă, erai imediat luat la ochi de activul de partid și securitate. Ori te făceau membru de partid, ori te lua „secu” în evidență. Sau mai rău, dacă erai de ne-educat, dacă sistemul totalitar realiza că nu poate scoate din tine un cetățean supus regimului, pur și simplu „dispăreai” într-un fel sau altul. Nu prea aveai de ales decât să pleci capul și să intri în horă. „Să pui batista pe țambal”. „Să bagi gunoiul sub preș”. Timp de 45 de ani. Cu tot cu părinți și bunici. Care și ei transmiteau mai departe frica de libertate în gândire și exprimare: „Ai grijă ce spui că ne leagă ăștia” îmi spunea mama – având 17 ani la revoluție eram suficient de copt să realizez ce se întâmplă în jur. „Nu spui bancuri cu Ceaușescu, nici când ieși afară nici la școală”, „Vezi că telefoanele ne sunt ascultate”. Toată generația mea a auzit fraza asta în familie: „Tu pune mâna și învață să prinzi o repartiție bună, că ești aranjat pe viață” etc.

Acestă lipsă de libertate de exprimare, mișcare și acțiune,  era dublată machiavelic de eliminarea oricărei responsabilități personale. Lucru extrem de comod pentru oricine. Statul și „partidul unic” îți „dădea”. Loc de muncă prin „repartiție” după terminarea liceului, sau școlii profesionale, sau facultății. Garsonieră sau apartament (dacă erai căsătorit/ă). Creșă, grădiniță, școală și liceu pentru copii. Dacie de 75.000 lei pe carnet de CEC după 5 ani de așteptare pe liste. Frigider Fram în rate. Totul în viață ta era programat de regimul totalitar până în cel mai mic detaliu, la orice vârstă ei aveau soluția pentru tine. Tot ce trebuia să faci era foarte simplu, să mergi pe drumul trasat cu grijă de „cârmaci”. Cu mare grijă să nu calci liniile albe continue de demarcație.

Și exact aici era aspectul machiavelic. De ce? Pentru că îți lua de pe umerii tăi toate răspunderile pe care le are un adult, azi în 2019: CV. Loc de muncă să-mi plătesc ratele. Bonă pentru copil. Grădiniță pentru copil. Fac mutație în sectorul 2 să prind loc pentru fetiță la școala o sută nu știu cât, aia bună. „Atenție” la medic s-o bage pe mama pe lista „aia scurtă” la nu știu ce analize. Casă. Mașină. Loc de veci. Etc.

„N-ai pe cineva…” era o scenetă celebră a lui Toma Caragiu. Așa funcționa regimul PCR. Pile. Cunoștințe. Relații.

Practic regimul totalitar te ghida să dai „bucuros” libertatea personală pe siguranța zilei de mâine, pe care partidul „tătuc” avea grijă să o livreze fiecărui cetățean, de la naștere până la moarte.

Și vine „loviluția” din 1989, de care ne tot aducem aminte de 30 de ani încoace în fiecare sfârșit de Decembrie. Loviluție fiind un portmanteau între „lovitură de stat” și „revoluție”.  Bine, orice revoluție este de fapt o lovitură de stat. Adică o preluare prin forță a puterii. Decembrie 1989, momentul când s-a schimbat totul pentru noi cei de atunci. Am devenit liberi. Putem să călătorim oriunde pe glob. Avem libertatea ideilor, și de exprimare, garantată de constituție.

Dar noi suntem aceeași oameni. Vrem să „ni se dea”. Pensii. Salarii mărite. TVA. Alocații. Pământ. O rezolvăm tot „cu un telefon”. Dacă nu merge cu un telefon, „cu plicul”. În adâncul sufletului nostru tânjim tot după un tătuc, care să „ne dea”, să „ne rezolve” și să închidă ochii binevoitor la micile plăceri vinovate, atâta timp cât nu ieșim „din front”. Mimăm principialitatea și valorile, înfierăm corupții pe rețelele sociale, dar când ne ajunge cuțitul la os, scoatem plicul.

Mai rău de-atât. Învățăm și generațiile viitoare că „Așa merg lucrurile în țara asta, ce știi tu!”.„Vă învață ăștia numai prostii la școala asta, nu se mai face școală ca pe vremuri”. Sau, ca să citez un fost primar: Dacă pune „partidul” candidat un balot de paie, balotul ăla iese primar! 

Exact ăsta a fost principiul machiavelic prin care s-au câștigat alegerile și implicit puterea politică în România, în ultimii 30 de ani. O mână spală pe alta”. „Vă dăm salarii, pensii” versus „ne dați votul”. „Ne luăm porția” versus „vă dăm și vouă firimiturile de la masa regilor”. „Batista pe țambal”. „Gunoiul sub preș”. Alegerile sunt o competiție, Și ca orice competiție, sunt câștigate de cel mai bine pregătit în „sportul” respectiv. Adică exact de acela care a identificat la fix slăbiciunile de masă ale românilor și le-a exploatat ca atare. A apăsat butonul „nevoia de tătuc”, ca să obțină rezultatul „putere”. As simple as that.

Acest „status quo”, acest aranjament greșit din toate unghiurile din care îl poți privi, nu poate să continue la infinit. Și nu e vorba doar de puterea politică și alegeri aici, de un partid sau altul. Funcționarea întregii societăți românești nu poate să continue așa. Educația. Sănătatea. Infrastructura. Securitatea personală. You name it.

România trebuie să se schimbe din temelii. Observați că am scris „trebuie să se schimbe”, în loc de trebuie „schimbată”. Nu vine nimeni să ne-o schimbe pentru noi. România nu este un concept abstract. Noi suntem România. Noi trebuie să ne schimbăm mentalitățile greșite moștenite și pe care le perpetuăm din inerție. Trebui să ne cunoaștem și să ne cerem drepturile. Trebuie să ne învățăm să cerem rezultate, pe măsura investiției noastre în domeniul respectiv. De la cei din jur. De la stat. De la autorități. De la companiile private. De la toată lumea. Plătesc taxe și impozite, deci am dreptul să cer educație, sănătate, administrație publică eficientă, bani cheltuiți în folosul meu în toate domeniile. Plătesc mărfuri și servicii, am dreptul la calitate, eficiență și promptitudine. Și, mai mult decât atât, am dreptul să cer socoteală când lucrurile nu sunt ok. Oricui și tuturor. Drepturi care sunt foarte frumoase pe hârtie, dar egale cu zero dacă nu ni le exersăm. Dacă nu ne auto-impunem să le transformăm în îndatoriri personale.

Va urma.

 

But it`s over now

By on 10/12/2019

”It must have been love
But it’s over now
It must have been good
But I lost it somehow”

Era refrenul celor de la Roxette , care apare pe coloana sonoră din „Pretty woman” și unul din hiturile de referință în muzica anilor 90, cu care am fost contemporani o întreagă generație. Țin minte că aveam piesa pe o casetă, „KuschelRock 5”, o compilație la modă la începuturile anilor 90. Casetă care a făcut multe drumuri cu Dacia la mare, munte, chefuri, apariții la radio (da, am fost și acolo in my 20`s) și un număr outrageous de copii. Tot ce îți trebuia era caseta sursă, un dublu deck și o casetă goală. Da kids, în anii 90 așa se răspândea muzica, din casetă în casetă. Acum în epoca streaming-ului, aveți aici link-ul de Spotify pentru acel KuchelRock „funf” epic.

Din păcate, de ieri 9 Decembrie 2019, Marie Fredriksson, fosta solistă a grupului Roxette, ne-a părăsit pentru o lume mai bună. „But it’s over now” for her. Farewell Marie!

 

 

 

 

La mulți ani România!

By on 30/11/2019

Când oameni frumoși își dau mâna și trec peste vârstă și preferințe ca să fie români, eu cred că țara asta mai are o șansă:

Viața între două țări. Poveste de aeroport.

By on 09/11/2019

This is for all our brothers and sisters out there.

E îmbrăcată simplu dar corect. Pantofi negri, fără toc, curați lună, pantaloni negri cu dungă, bluză albă, geacă neagră. La gât poartă o eșarfă colorată subtil, nimic care să sară în ochi. Stă cuminte, cu picioarele lipite și mâinile muncite dar curate împreunate în așteptare. Doamna C. (o să-i spunem așa pentru că nu i-am cerut voie să-i facem public numele) așteaptă împreună cu noi în Fiumicino, unul din aeroporturile Romei, o cursă de România.
Roma
Ne-a auzit că vorbim românește și a intrat în vorbă cu noi. După ce-am epuizat conversația de complezență despre Roma, emigranți, gunoiul omniprezent, a fost nevoie doar de un imbold ca doamna C. să-și pună viața pe tavă:

Sunt de 14 ani în Italia. Îngrijesc bătrâne la domiciliu. Trei mi-au murit în brațe. Sunt la a 4-a, și sper, ultima. Am 60 de ani, și peste doar doi pot ieși la pensie. Am două fete mari, avocat ambele. Pentru ele am plecat în Italia, ca să le pot ține în facultate. Acum sunt realizate amândouă, și nu mai au nevoie de banii mei. Abia aștept să-mi facă una din ele un nepot, ca să mă pot întoarce în țară (și spunând țară, privirea, care până atunci țintea în gol, i se însuflețește brusc).

Doamna la care lucrez se poartă foarte urât cu mine. Orice fac nu e bine, totul trebui mutat un centimentru mai la stânga sau mai la dreapta. Mi-a dat o cameră cu baie, locuiesc cu ea. Dar azi e ziua ei, și pentru că a ieșit să sărbătorească cu familia, pe mine m-a dat afară din casă. A sups că nu are încredere să mă lase singură în casa ei – continuă doamna C supărată. Stau de la 11 în aeroport, deși am avion la 7 diseară.
Trebuie să mai rezist doi ani, ca să pot ieși la pensie aici, în Italia. Apoi, mă întorc la fetele mele.”

Mai reveniți în Italia? Întrebăm noi curioși.

„Nu mă mai uit la Italia, nici măcar pe hartă”

Nevoia de țapi ispășitori

By on 26/10/2019

 

Arafat

Am constatat un lucru simplu, when shit hits the fan, oamenii se împart în două grupuri mari:

1 Grupul celor care caută soluții

2 Grupul celor care caută vinovați

Cei din primul grup de obicei reacționează cerebral, încearcă să realizeze cauzele evenimentului și automat creierul lor duce raționamentul spre căutarea de rezolvări pentru situația critică, sau pentru tragerea de învățături personale. Și nu e nimic în neregulă cu ei, nu sunt lipsiți de emoții sau compasiune, pur și simplu așa funcționează creierul lor într-o anume situație limită.

Cei din al doilea grup, mult mai numeros din constatările mele personale, reacționează emoțional, absolut firesc, iar una din primele reacții este să caute vinovați printre semenii umani. De ce? -v-ați întreba. Foarte simplu, pentru că experiența emoțională colectivă le spune că marea majoritate a dezastrelor colective sunt provocate de semenii lor. Și aici ne gândim la războaie în principal, la Siria, Afganistan, 9/11 și toată nebunia pe care a declanșat-o, holocaust, gulag, etc, you name it. Adică, dacă ceva major s-a întâmplat, e vina cuiva și acel cineva trebuie identificat și pus în imposibilitatea de a repeta acțiunea vătămătoare. În cultura populară românească se numește „țapul ispășitor”. Pentru că, și la noi, s-a realizat de mult, de când există expresia, că cineva trebuia sacrificat pentru a satisface nevoia de dreptate a maselor. Și nu e nimic în neregulă nici cu cel de-al doilea grup, nu sunt lipsiți de creier sau de capacitatea de procese cognitive superioare, pur și simplu așa funcționează creierul lor într-o anume situație limită.

Poate ați realizat repetarea din caracterizarea ambelor grupuri „pur și simplu așa funcționează creierul lor într-o anume situație limită”. Rețineți cuvântul „anume”, e foarte important. Nu e în neregulă să faci parte din oricare din grupuri. Poți oricând să faci switch-ul dintr-un grup în altul, depinde în ce situație ești pus. Mi s-a întâmplat personal să reacționez și cerebral, și emoțional, depinde de context.

Zilele astea a apărut o filmare nouă de la Colectiv. Zilele astea se cere capul lui Arafat – din nou.

Nu mă înțelegeți greșit, eu nu spun că Arafat a greșit sau nu, că trebuie să plece sau nu. Poate a greșit și trebuie să plece. Poate contribuția lui este atât de mare încât i se permite să rămână. Pur și simplu creierul meu nu consideră că are suficiente informații să se exprime pe un subiect atât de complex. Însă, înțeleg perfect nevoia publică de justiție, de dreptate. Pentru că au trecut 4 ani de la tragedia națională Colectiv și până acum avem doar un proces interminabil și nici un vinovat clar, definitiv. Iar publicul cere vinovații. Cere Ponți, Bănicioi, Piedoni, Arafați. Pentru că organismul colectiv a sesizat cancerul corupției și pericolul lui fatal și vrea să scape de tumori ca să se vindece. Iar medicul încearcă tot felul de tratamente ineficiente. Statul român o lălăie cu grație, așa cum ne-a obișnuit.
Iar după această, să-i spunem „vindecare”, „pacientul va trebui să-și schimbe modul de viață cu accent pe prevenție”, publicul va dori să vadă soluții, va dori să fie asigurat, de către instituțiile statului român, că s-au tras public niste învățăminte, că se fac niște recomandări, că se schimbă legi, că se și aplică legile – unele dintre ele foarte bune, că se interzic foarte dur și ferm lucruri care pot duce la un nou Colectiv.
Pentru că ce sunt legile? Ce sunt „Cele zece porunci”? Ce sunt „cei șapte ani de-acasă”? Ce sunt principiile? Sunt sistemul imunitar al societății umane, dezvoltat în mii de ani pentru a-i proteja pe oameni de oameni, care se asigură că organismul colectiv supraviețuiește oricărei provocări. Și ca orice sistem imunitar, este nevoit să se adapteze din mers, să evolueze și să recunoască noii „agenți patogeni”.

Dacă mă întrebi pe mine, „țapul ispășitor” nu va rezolva problema. E ca scoaterea chirurgicală a unei singure tumori, în timp ce pacientul e în metastază. E nevoie de resetarea întregului sistem imunitar ca să elimine amenințarea. Focusul public ar trebui mutat pe schimbarea de fond, a legislației, a mentalităților învechite. A plicului, a pilei, a lui „lasă că merge și așa”, „s-a dat”, „s-a băgat”, „s-a mărit”, „s-a făcut”. Până nu-ți schimbi tu mentalitatea, la nivel personal, și nu mai accepți compromisuri, și nu lupți activ pentru principiile tale, nu o să se întâmple mare lucru. Statul român nu o să-ți „dea”, „bage”, „mărească”, „facă”, nimic. Deal with it.

10 August 2019. Antipliant

By on 11/08/2019

Îmi aduc aminte că îi scrisesem lui Cucoș o scrisoare deschisă în Ianuarie 2018, când deja observasem primii muguri ai derapajelor în comportamentul Jandarmeriei Române. Remarc cu tristețe că n-au învățat mare lucru de atunci în relația cu societatea.
Nu-i nimic, eu personal continui lucrul la schimbarea de mentalități. Mergem înainte.

La 10 August 2019, Jandarmeria Română, într-o încercare cel puțin patetică de a-și mai spăla puțin imaginea terfelită în 10 August 2018 și de a-și face niste PR, a distribuit următorul pliant, tipărit cu antetul Guvernului României, și bineînțeles pe banii noștri:

reguli jandarmi1

 

reguli jandarmi2

sursă foto: Facebook

Contribui și eu cu un antipliant către jandarmi (pamflet):

Față:

Titlu:

Ghidul jandarmului onest

CUM SĂ

PARTICIPI CA JANDARM LA PROTESTE

RESPECTÂND LEGEA, PE TINE ÎNSUȚI

ȘI PE CEI DIN JUR. 

 

În primul rând,

bine ai venit la protestul nostru!

 

Da, ești binevenit la orice protest pașnic și civilizat, cu protecția participanților și a mediului înconjurător, pentru că ai acest drept.

Te rugăm să iei în calcul următoarele principii, ca să te asiguri de respectarea dreptului constituțional al libertății de exprimare (art. 30 din Constituția României), siguranța ta și imaginea Jandarmeriei Române, precum și de buna desfășurare a evenimentului.

Verso:

  1. Nu uita care este scopul anunțat public al protestului și sancționează orice încercare de confiscare a mesajului participanților sau de deturnare a acestuia din partea grupurilor interlope din mafia politică. Poți face asta dacă citești cu atenție media online și colaborezi eficient cu serviciile de siguranță ale țării. Poți izola și extrage grupurile turbulente, ai pregătirea și logistica necesare.
  2. Dacă vezi manifestanți pașnici însoțiți de copii, ferește-i și protejează-i cu orice preț. Pot fi familia ta, fratele sau sora, părinții, vecinii, prietenii tăi, colegii de grădiniță ai copilului tău.
  3. Nu gaza, bate sau vătăma fizic participanți pașnici la proteste, pentru a asculta orbește un ordin venit de la un infractor politic vremelnic în funcție. Foloseste-ți liberul arbitru și refuză ordinele imorale împotriva propriului popor. Infractorul care a dat ordine data trecută e acum la pușcărie iar tu vei suporta consecințele legale, chiar dacă ți-ai acoperit numărul matricol de pe cască cu plasture negru, ca să nu poți fi identificat. Nu te ascunde orbește sub butada: „Am acționat legal, am ascultat ordinele superiorilor”. Sunt multe camere de luat vederi care transmit live protestul pentru transparență și siguranță.
  4. Protestatarii sunt acolo pentru viitorul tău. Cât timp mulțimea protestează pașnic și nimeni nu este în pericol, nu ai de ce să intervii. Protestatarii nu sunt acolo ca să lupte cu jandarmeria, ci cu mafia instituționalizată care a capturat statul român. Statul român actual este într-o luptă cu proprii cetățeni, pe care o va pierde, evident, and you are on the wrong side.
  5. Nu distribui gaze și bastoane gratuit către manifestanții pașnici. Legea interzice acest lucru, iar tu vei suporta consecințele.
  6. În urma ta ar trebui să rămână respect și principii, nu ură. Te rugăm ca, la plecare, să te fii comportat în așa fel încât să primești aplauze de la manifestanți, și că Jandarmeria Română, plătită și din banii celor care protestează, să-și merite pe deplin salariile și bugetul. Nu uita că a doua zi, te vei întâlni pe stradă sau la grădinița fiului, cu cei care au protestat cu o zi în urmă și va trebui să-i privești în ochi și să trăiești alături de ei. Nu poți seara să cocoșezi cu bastoane oameni nevinovați, iar a doua zi dimineața să apari senin, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, și să iei restul la magazin de la o casieră cu ochiul vânăt de la proteste.

 

Fobia 5G

By on 06/08/2019

Tot mai des în ultima vreme văd știri despre efectele nocive ale tehnologiei 5G de telefonie mobilă, pe cale a fi implementată și în România. Le văd atât de des, în atâtea locuri și țări diferite, încât încep să mă întreb, la modul cel mai serios, dacă nu sunt rodul unei manipulări în masă, multicanal, pe binecunoscutul sistem KGB/GRU de dezinformare / băgat zâzanie între țările UE / NATO. Aici un articol pe tema Rusia vs 5G.

S-a scris că au căzut păsări, albine, etc. O pleiadă întreagă de dezinformări și semi-adevăruri, înțesate cu fake-news. Care au fost demontate ulterior, dar era prea târziu. Pentru că omul prinsese din zbor știrea cu păsările căzute „inexplicabil, șocant și nemaivăzut” din cer, lângă un site de test 5G. Și nu a mai apucat, sau la el n-a mai ajuns și stirea că e fake news prima știre. Pentru că foarte puțini în ziua de azi mai știu să se documenteze temeinic, din 2-3 surse independente și serioase, înainte de a apăsa butonul de share.

Când eram copil, în anii 80, circulau bancurile cu Radio Erevan. Sunau cam așa:

„Întrebarea ascultătorului la Radio Erevan:

-Este adevărat că Vladimir Grigoriev din Moscova a câștigat la loto o mașină Lada?

Răspunsul Radio Erevan:

-Știrea este într-adevăr despre Vladimir Grigoriev. Dar nu este din Moscova, ci din Odessa. Nu este vorba despre o mașină Lada, ci despre o bicicletă, Și nu, nu a câstigat-o la loto, ci i s-a furat”

Normal că orice om serios interesat de subiect, când aude, vede sau citește enormități de tipul Radio Erevan, ridică o sprânceană a neîncredere.

Ei bine, pe principiul „dacă te doare ceva te duci la medic”, sau „dacă ți se strică mașina apelezi la un mecanic auto”, dacă ai întrebări despre fizică cel mai bine întrebi un fizician.

Motiv pentru care, în încercarea de a demonta fobia 5G care se prefigurează în viitorul apropiat, și în încercarea de a mă documenta serios pe subiect, am dat peste domnul fizician Cristian Presură, pe care vă recomand să-l urmăriți, cu un material foarte educativ, haios și ironic, dar și foarte bine argumentat științific, despre tehnologia 5G.

Enjoy:

Apa din Slobozia Ep. 4. Vox populi. Peste 98% din populația Sloboziei nu crede că apa este potabilă.

By on 16/07/2019

Mai precis 98,62% dintre respondenții sondajului organizat online în Iunie, nu au încredere că apa furnizată de Urban SA este potabilă.

La sondajul public de pe Facebook au participat 362 de persoane , din care 357 au răspuns NU la întrebarea: Aveți încredere cã apa din Slobozia este potabilã?

Sondaj apa iunie 2019

*foto: captură de ecran cu rezultatele votului, până la data de 16.07.2019

Grupul public „Vrem apă curată la Slobozia” are 4314 membri, aproximativ 10% din populația Sloboziei. Destul de reprezentativ, aș putea afirma fără să greșesc, plus că sondajul a fost distribuit cam pe toate grupurile online din Slobozia. Acest sondaj ar trebui să constituie un semnal de alarmă destul de serios. Dacă ar fi sirena de alarmare pentru dezastre, ar trebui să sune în capul responsabililor 98 la sută din timp. Este de departe prioritatea ZERO a administrației actuale.

Ce este de făcut, acum că avem acest procent zdrobitor de neîncredere în potabilitatea apei? Atenție, întrebarea pe care am pus-o nu este dacă apa este sau nu potabilă, ci dacă aveți încredere că este potabilă.

Adică, mai pe românește, publicul consumator de apă, a trecut prin filtrul propriu toate bâlbele politicienilor, edililor, Urban-ului, DSP-ului, toate articolele publicate de-a lungul anilor în presa locală și pe internet în care se documenta cu dovezi palpabile faptul că apa din Slobozia înregistrează depășiri la trihalometani cancerigeni (ultimul exemplu aici), și a decis că trebuie să cumpere apă îmbuteliată în loc să o consume pe cea livrată prin rețeaua de distribuție publică. Sau, mă rog, să-și instaleze sisteme costisitoare de filtrare cu osmoză inversă, singurele dovedite că rezolvă problema. Pe principiul „Nu vreau să fiu un caz în statistica de la oncologie, mai bine cumpăr apa”.  S-a creat o masă critică de neîncredere, care va fi foarte greu de demontat, și va lua mult timp, explicații, dovezi și acțiuni concrete. Analize repetate făcute de organisme independente, care să dovedească, pe parcursul a ani de zile, că apa este potabilă, în afara oricărui dubiu.

Din informațiile existente la acest moment, Urban SA se află într-un proces de conformare pentru a obține autorizația sanitară, proces care presupune investiția în stația de tratare, filtru de cărbune activ plus o instalație de filtrare mai avansată cu rășini sau osmoză, nici mie nu mi-e foarte clar.

Personal cred că se impune o întâlnire de consultări publice, organizare de primărie pe cheltuiala acesteia, într-o sală suficient de mare să permită accesul a sute de persoane și al presei. Organizată din timp, anunțată pe toate canalele, la o oră convenabilă după-amiaza sau în week-end, și la care să participe edilii, Urban-ul, DSP-ul, și alte instituții interesate. O întâlnire la care să poată lua cuvântul oricine și să-și spună părerea în public. O întâlnire care să aducă sub același acoperiș cetățenii plătitori de taxe și impozite și cei plătiți din bani publici să aibă grijă de calitatea apei. O întâlnire în care cetățenii sa-și spună păsurile, iar autoritățile să informeze ceea ce este de făcut, sau ceea ce se face deja, să răspundă concret la întrebările și îngrijorările firești într-o astfel de situație critică.

Un exercițiu de transparență și responsabilitate către proprii cetățeni. Un exercițiu democratic. Vox populi.

Idei? Constructive, vă rog.

Epopeea apei din Slobozia pe blog: Episodul 1, Episodul 2, Episodul 3