Gorunescu.ro

Think. Feel. Give.

Apa din Slobozia Ep 7. Instalațiile de filtrare cu cărbune activ și osmoză inversă

By on 06/03/2020

Azi 06.03.2020 am avut exclusive access la noua stație de filtrare a apei din Slobozia. Ochiul lui Sauron din Mordor, unde nici un muritor de rând n-a ajuns vreodată. Glumesc, evident, stațiile de tratare a apei sunt zone de securitate strictă, din motive ce țin de sănătatea publică.

Trebuie să mulțumesc pe acestă cale domnului primar Adrian Mocioniu pentru invitație și amabilitatea de a-mi răspunde la întrebări, uneori incomode. Se pare că serialul gorunescu.ro pe tema apei din Slobozia, precum și lupta pe baricade, de ani de zile, a grupului de facebook „Vrem apă curată la Slobozia” încep să dea rezultate.

Mulțumesc și specialiștilor de la Urban care ne-au pus la dispoziție informațiile tehnice, atât de greu de aflat cu niște ani în urmă, când tăcerea edililor și a politicienilor era „asurzitoare”.

Încep cu câteva poze:

Instalația de osmoză inversă

photo_2020-03-06_19-08-37 (2)

Panoul de automatizare al instalației de osmoză inversă

photo_2020-03-06_19-08-37 (3)

Camera de control a stației de tratare, totul este controlat de calculatoare

photo_2020-03-06_19-08-37 (4)

Clădirea care va adăposti instalațiile de osmoză inversă și de filtrare cu cărbune activ

photo_2020-03-06_19-08-37

Diagrama de flux a instalației de filtrare cu osmoză inversă

photo_2020-03-06_19-08-38 (2)

Recipientele albastre sunt filtrele cu cărbune activ

photo_2020-03-06_19-08-38

Și acum facts:

După cum se vede din poze, elementele principale ale noii instalații de filtrare sunt pe poziții, iar structura de rezistență a halei metalice este aproape terminată. Urmează conectarea la rețeaua de apă și realizarea instalației electrice, finisarea clădirii cu panouri sandwich, probe funcționale și apoi punerea în funcțiune. Termenul estimat de primarul Adrian Mocioniu este luna Aprilie.

Am întrebat dacă instalația de osmoză inversă are și partea de remineralizare. Nu o are, dintr-un motiv întemeiat, instalația este prevăzută să filtreze 150 m3/h, dintr-un consum mediu de 300-600 m3/h – Slobozia și localitățile adiacente conectate. Asta înseamnă, în funcție de consum, că va filtra între 25 și 50 % din apa furnizată. Dacă o filtra pe toată, stația ar fi fost extrem de scumpă, iar rezultatul ar fi fost apă distilată. Care este nocivă pentru consumul uman, ducând la decalcifierea oaselor și osteoporoză.

Paranteză. În Japonia anilor 70-80 s-au introdus pe scară largă instalațiile de filtrare prin osmoză inversă a apei de mare, din lipsa surselor terestre de apă dulce. După 20-30 de ani, s-au trezit cu o „epidemie” de osteoporoză, cauzată de zeci de ani de consum de apă mult prea pură pentru organismul uman. Fac precizarea că osmoza inversă poate produce inclusiv din apă de mare apă aproape distilată.  Însă apa perfectă pentru absorbție în intestinul uman trebuie să fie ușor mineralizată, iar dacă nu e, organismul extrage calciul din oase pentru a o remineraliza, extracție nocivă pe termen lung. Motiv pentru care instalațiile moderne de osmoză inversă au filtre de remineralizare, care se consumă în timp, de obicei constituite din calcar. Apa aproape pură trece prin acest „pietriș”, se încarcă cu mineralele necesare și devine bună pentru consumul uman.
În cazul nostru de la Slobozia, acei 150 de m3/h de apă extra pură este mixată cu restul de apă tratată clasic, rezultând o apă de calitate medie, dar atenție, în parametrii specificați de lege – cel puțin aceasta este asigurarea pe care am primit-o atât de la primar cât și de la specialiști. În urma studiilor și calculelor făcute de proiectanții sistemului, a rezultat acest compromis funcțional și economic.

Partea de laborator este asigurată de personal specializat la fața locului, luîndu-se analize la fiecare 2 ore. Este un timp rezonabil, pentru că întregul proces de tratare al apei durează în medie aproximativ 5-6 ore, iar dacă apare o problemă se poate interveni la timp astfel încât un eventual flux de apă poluată să nu treacă de stația de tratare. De ce este nevoie de acest interval strict de testare al apei? Pentru că provenind din puțuri forate, calitatea acesteia nu este constantă, prezentând fluctuații ale parametrilor.

Poluanții principali ai apei din puțurile forate sunt ionii de sodiu, fier și mangan, precum și amoniu. Pentru eliminarea acestora se folosesc mai multe metode fizice și chimice, printre care și clorinarea. După acestă clorinare rezultă ca produși secundari de reacție acești foarte periculoși trihalometani (THM). Depășirile „accidentale” ale acestora, despre care am scris în episodul 5 al serialului, vor fi eliminate de instalația de filtrare cu cărbune activ. Depășirile ionului sodiu vor fi eliminate de instalația de osmoză inversă.

Thoughts, adică ideile mele personale:

Studiind  analizele din ultimii ani și depășirile care au fost de doar câteva procente, am încredere că modelul matematic va funcționa, oferind o marjă de siguranță confortabilă de zeci de procente. Undeva între 25-50% va fi concentrația maximă a poluanților sub limita legală permisă, dacă, atenție, instalațiile vor fi operate fără erori și cu consumabilele schimbate la timp. Șansele să se depășească limitele pentru trihalometani sau sodiu sunt astfel eliminate. Cel puțin în teorie.

Îmi place sincer genul acesta de transparență a edililor către societatea civilă. Consider că problema apei din Slobozia a fost generată, printre altele, de „tăcerea asurzitoare”, a „garniturii” Ionașcu & co. Practic la fiecare articol care apărea în presa locală legat de diversele activități, la început forajele, apoi aducțiunea, apoi prima modernizare a stației de tratare, etc, primarul Ionașcu continua să susțină senin că apa nu are nici o problemă, că e perfect potabilă. După care a apărut problema țevilor, s-au schimbat în tot orașul și internetul a fost inundat de poze cu noroiul care curgea la chiuvetă, în timp ce în cor toți oficialii ascundeau gunoiul sub preș.
Evident că lipsa de comunicare a generat un uriaș val de neîncredere publică, care a culminat cu mazilirea lui Ionașcu, de către alegători și de către propriul partid.
Problemul edililor următori, inclusiv a lui Adrian Mocioniu, este că acestă neîncredere nu numai că nu s-a diminuat, ci s-a cronicizat, din lipsa unei strategii de comunicare eficientă. Pași s-au făcut, au fost evidenți pentru mine azi când am vizitat întregul flux tehnologic de procesare al apei , dar nu s-au comunicat suficient de bine către contribuabil, care este și clientul apei.

Cum se va putea reda încrederea Sloboziei că apa va redeveni potabilă după punerea în funcțiune a celor două instalații (filtrare prin cărbune activ și osmoză inversă)?

Propunerile mele:

  1. O strategie de comunicare publică foarte bine pusă la punct, cu termene și responsabilități, implicarea transparentă a presei locale, fără teama că ar putea să scrie malițios sau tendențios, „că ne batem cu pumnii în piept cu mărețele realizări, că e an electoral & stuff”. Principala eroare a administrațiilor precedente a fost lipsa de comunicare, când ziariștii au fost nevoiți să își ia informațiile „pe surse”, iar folclorul local a amplificat problemele, inventând pur și simplu informație în lipsa celei oficiale, pentru că oficialii băteau câmpii cu grație. E de preferat ca ziariștii să fie critici pe o informație certă, pe un comunicat oficial, decât să croșeteze supoziții „pe surse”.
  2. O monitorizare extrem de strictă a calității apei, ritmică, documentată public și transparent – adică publicată pe website-ul Urban, după probabila obținere a autorizației sanitare. Adică, nu obținem patalamaua oficială că e potabilă și ne culcăm pe o ureche. Normele legale impun o ritmicitate a analizelor oficiale care nu servește convingerii opiniei publice. Un tabel excel pe lună pus pe site este total insuficient. Dacă vrei să mă convingi să nu mai cumpăr apă, trebuie să nu te ascunzi în spatele normelor legale, trebuie să vii proactiv în întâmpinarea îngrijorărilor firești ale publicului. În episodul 4 publicam un sondaj în care 98% din populația Sloboziei nu avea încredere că apa e potabilă.
  3. În viitor, în limita posibilităților financiare, instalarea unor senzori automați de analiză a apei, în diverse puncte ale rețelei de distribuție, care să monitorizeze online, permanent, calitatea apei livrate către consumatori, prin măsurarea parametrilor. Astfel opinia publică va sta relaxată, că este protejată de o eventuală eroare umană. Deasemenea, se poate monta senzoristică de monitorizare inclusiv pe sursa de apă. În tările UE/NATO se numește EWS – Early Warning System – practic un sistem de avertizare timpurie despre o eventuală undă de poluare accidentală, care urmează să intre în stația de tratare. Puțin probabil, dat fiind faptul că la Slobozia nu se utilizează apă de suprafață, dar nu complet imposibil.

Acestea fiind spuse, așteptăm cu interes potabilizarea apei din Slobozia, promisă în acestă primăvară.

Va urma.

 

Apa din Slobozia Ep.6

By on 18/02/2020

După cum vă aduceți aminte din episodul 5, DSP Ialomița confirma printr-o adresă că Urban SA livrează apă nepotabilă, azi continuăm cu episodul 6.  DSP a publicat raportul pe anul 2019 privind apa potabilă din județul Ialomița, cu dezvăluiri foarte grave despre apa din Slobozia.

Documentul oficial este disponibil aici, împreună cu rapoartele pe anii trecuți.
Iar partea care ne interesează pe noi, locuitorii și consumatorii de apă din Slobozia, spune că:
Apa
Mai pe românește, din 396 de probe, 56 nu sunt ok, adică 14,14% din timp, apa furnizată nu a fost potabilă.
Oricine poate afirma că 14% nu poate reprezenta un accident ocazional, ci o practică curentă. Este evident și fără putință de a nega faptul că Urban SA a livrat apă nepotabilă, practic menajeră sau industrială, (la preț de potabilă – și aici este o altă discuție, legală chiar) pe parcursul anului 2019, în Slobozia.

Dar, ce să vezi, analizând rapoartele pe anii trecuți, vedem că această practică a „depășirilor” – e un termen elegant pentru ceea ce eu aș putea numi fără să greșesc prea tare iresponsabilitate criminală – este ceva comun din 2014 încoace.
Adică, rezultatele pe anii trecuți sunt:

2018

Apa2018

2017

Apa2017

2016

Apa2016

2015

Apa2015

2014

Apa2014

Cel mai vechi raport disponibil public pe site-ul DSP Ialomița, cel din 2014, fiind în format excel, ne aduce și niște informații detaliate foarte interesante. De exemplu, parametrul sodiu este mediu la nivelul 198 (mg/l), foarte aproape de limita maximă legală de 200(mg/l)! Ceea ce explică foarte simplu „depășirile” medii de 207. Normal, dacă tu te „joci” pe lângă limita legală tot timpul, câteodată o scapi din mână. Mai trist este parametrul trihalometani, clasă de compuși dovediți cancerigeni, a cărui limitare prin legea 458/2002 (legea privind calitatea apei potabile) este extrem de dură, de doar 100 micrograme/litru.

Mi-cro-gra-me!

A milioana parte dintr-un gram. Sau greutatea unei particule fine de făină, ca să fiu mai prozaic. Față de parametrul sodiu, trihalometanii sunt reglementați la concentrații de 2000  (două mii) de ori mai mici. 100 de micrograme la trihalometani față de 200 de miligrame la sodiu! Sunt compuși extrem de toxici, care n-ar trebui să fie prezenți decât în cantități infime, în urma reacțiilor secundare inevitabile la dezinfectarea apei prin clorinare.
Ei bine, același excel de mai sus dovedește că Urban-ul s-a „jucat” cu acest parametru la 80% din valoarea maximă stabilită prin lege. Mai precis media măsurătorilor pe tot anul 2014 a fost de 80 de micrograme, la o limită maximă legală de 100. Nu e ceva imprevizibil că din 73 de probe, două au ieșit cu depășiri. La fel, politica aceasta de a ține contaminanții la nivel „imediat sub legal” a dat greș, conform dovezilor oficiale indubitabile de mai sus, în ultimii 6 ani.

Ce concluzii trag eu personal din aceste date oficiale ale Ministerului Sănătății? Suntem otrăviți zilnic, un oraș întreg, de 6 ani încoace (mă rog, probabil de mai mulți, de când e noua aducțiune din puțuri forate, dar pentru perioada 2014-2019 avem dovezi oficiale), cu nonșalanță criminală, în timp ce pe toate canalele media suntem asigurați de diverși binevoitori că „totul e în regulă”, „apa e potabilă”, etc. Mai mult decât atât, cei care au „tupeul” să devoaleze extrem de grava stare de fapt sunt „intimidați”, sau se încearcă manipularea lor,  prin diverse modalități, care mai de care mai neortodoxe, ca să fiu finuț.
Mă gândesc la modul foarte serios dacă nu e cazul să ne constituim într-o asociație a păgubiților, și să cerem daune materiale și morale în justiție. Mai mult decât atât, să punem presiune pe autorități ori să revină la vechea aducțiune din Dunăre, ori să găsească o soluție de potabilizare care să nu dea greș. În Călărașiul vecin deja e pe cale de constituire  „Asociația păgubiților Ecoaqua”. Ce spuneți?

 

Epic moments in modern music history Ep.4 Last Beatles live public performance

By on 30/01/2020

Exactly 51 years ago, on 30th of January 1969 Beatles performed their last public performance, the now famous „Beatles Rooftop Concert”.

Funny fact, John Lennon was wearing a fur coat that was his wife`s Yoko Ono, you can see the short sleeves.

In the end the unannounced concert was stopped by the police, fearing the public safety of people gathering on rooftops and streets around. After the concert, further conflicts and disagreements between the band members lead to the break-up of Beatles, later in September 1969.

So that was their last time playing together live, enjoy their beautiful spirit and energy:

 

 

 

Apa din Slobozia Ep.5

By on 20/01/2020

Azi continuăm odiseea apei „potabile” din Slobozia cu episodul 5. Episoadele precedente: unu, doi, trei și patru.

De data aceasta, cu răspunsul DSP Ialomița la o cerere pe care am făcut-o, răspuns pentru care le mulțumesc public pe această cale:
raspuns DSP 20.12.2019 După cum lesne puteți citi, Urban SA nu are autorizație sanitară la acest moment, din cauza depășirilor repetate ale parametrului trihalometani, o clasă de compuși cancerigeni, a căror concentrație este strict reglementată de lege.

Problema cu acești trihalometani este că sunt cancerigeni și prin contactul cu pielea în timpul dușului zilnic, chiar dacă noi evităm să consumăm apa pentru băut și cumpărăm apă îmbuteliată.

Soluții personale: am instalat un filtru fizic cu cărbune activ.
Soluții Urban: Se lucrează la instalarea unei noi instalații suplimentare de tratare a apei cu cărbune activ și osmoză inversă.

Pentru informarea imparțială, public aici și răspunsul Urban SA care s-a autosesizat în urma postării mele pe Facebook (eu nu le-am cerut nimic).

raspuns URBAN

Bineînțeles, concluziile vă aparțin.

România trebuie să se schimbe din temelii (2)

By on 18/01/2020

Cititorii mei fideli știu deja că una din misiunile principale ale acestui blog și ale mele personale este schimbarea de mentalități colective învechite, numai așa putem evolua ca indivizi și ca nație.
Continui azi serialul „Romania trebuie să se schimbe din temelii”, aici episodul 1, cu altă serie de observații care încep să devină recurente, ca un deja-vu. Și din care încep să se sedimenteze niște concluzii interesante.

Observația 1.

10 August 2018, reprimarea brutală a manifestației anti-guvernamentale a diasporei din piața Victoriei.
„Sistemul politic” își face repede comisie de anchetă parlamentară, într-un efort de a demonstra că lucrurile au fost „cușer” și totul a fost corect și legal. Pe 28 August 2018, deci la doar 18 zile de la evenimente, apare un misterios articol și interviu pe Romania Actualități, luat unui reputat jandarm francez, învitat în calitate de expert de către mai sus pomenita comisie parlamentară, să studieze actele jandarmeriei din 10 August 2018. Francezul susține senin că, citez: „intervenţia forţelor de ordine la manifestaţia din 10 august de la Bucureşti a fost corectă”.

Invit pe această cale autoritățile competente să studieze cine a cerut, și mai ales cine a pus în aplicare acestă „cascadorie de PR”, la un post de radio public, care ar trebui să slujească interesului general, nu ale unui infractor și grupului său, cocoțați vremelnic la cârma statului. Nu e ca și cum s-a împiedicat reporterul România Actualități în piața Victoriei de un general de jandarmerie franceză. Cineva a dat niste telefoane, a făcut niste aranjamente. Programare la interviu. Ce întrebări se pun. Ce răspunsuri se dau. Ca la armată, nu-i așa?

Luate strict tehnic, afirmațiile domnului general-maior în rezervă Bertrand Cavallier sunt corecte: jandarmeria și-a făcut datoria conform ordinelor primite, gazul e ok, forța e ok. S-au făcut niște excese care vor fi pedepsite, dar ordinea statului a fost păstrată.
Mda, numai că să faci afirmații tehnice când țara fierbea, când în fiecare zi se înregistrau zeci și zeci de plângeri noi (între timp s-au adunat aproape 800), când încă nu se desecretizase nimic, când personajele feminine de la cârmă erau prin concedii și nu știau nimic, când de fapt se puneau sub semnul întrebării înseși ordinele date, lanțul de comandă de la Scroviștea și legalitatea lor, nu calitatea execuției lor, etc, etc, mi se pare, mie personal, o manipulare publică de o anvergură greu de cuprins.

Și mi se pare preocupant și mai ales periculos că au luat parte un mare lanț de instituții publice la aceste dezinformări în masă. Un efort comunicațional uriaș, pe multiple canale mediatice, de tipul „stați liniștiți la locurile voastre”, radioul public fiind pe unul din ultimele locuri în povestea asta, un fel de victimă colaterală a penetrării informaționale.
O reacție a sistemului preocupat de propria continuitate și privilegii, nu de buna-stare a cetățeanului care îl plătește și susține prin taxe și impozite.

Observația 2.

22 Decembrie 2019. 30 de ani de la „Loviluție”. La spitalul de urgență Floreasca o femeie arde de vie pe masa de operație, din cauze de malpraxis, adică eroare umană. Femeia moare, din păcate, o săptămână mai târziu, avea un cancer în stadiu terminal, ancheta oficială rămâne încă să stabilească dacă evenimentul din sala de operație i-a grăbit sau nu sfârșitul. Cazul apare în presă, cîteva zile mai târziu, din cauza implicării unui deputat USR care face valuri pe facebook, fiind în primă etapă mușamalizat de conducerea spitalului. Președintele colegiului medicilor îi ia instantaneu apărarea profesorului Beuran, sub bagheta căruia se desfășurase intervenția, antepronunțându-se într-o cauză în care același colegiu al medicilor abia declarase că va porni o investigație, punînd astfel presiune pe subalterni să „rezolve”, nu-i așa, cazul.

Fac o paranteză aici, ieșirea asta îmi aduce aminte de simulacrele de procese politice din comunism, la care judecătorii primeau sentința în plic. Procesul era joi, dar sentința era dată de marți, pentru furt sau altă găinărie, pentru că sistemul nu voia să apară condamnări politice. Nu aveam adversari ai comunismului în România, construiam unanim viitorul luminos.

Revin în decembrie 2019, salt 30 de ani, parcă nu s-a schimbat nimic. Aproape simultan cu ieșirea la rampă a președintelui colegiului medicilor, 25 de chirurgi de la același spital își pun ostentativ parafele pe o fițuică de susținere a aceluiași profesor Beuran, amenințat cu destituirea.

Beuran

sursă foto: Facebook

Nici o vorbă la acesti distinși domni medici despre femeia arsă în chinuri pe masa de operație. Nici una. Nici despre faptul că acest caz a fost mușamalizat, atât de managementul spitalului, cât și de întregul corp medical implicat, în speranța că nu se va afla nimic.
O reacție a sistemului preocupat de propria continuitate și privilegii, nu de buna-stare a cetățeanului care îl plătește și susține prin taxe și impozite.

Observația 3. 14 Ianuarie 20-20.

O vizită a ministrului educației în județul Ialomița se termină prost pentru o învățătoare care este surprinsă efectiv zbierând la bieții copii, pe care ar fi trebuit să-i educe, nu să-i terorizeze. Ministrul ascultă la ușă secunde bune, inițial nu avea nici o intenție să intre la ore, dar auzind infernul la care erau supuși copii (la min 00:39 puteți auzi mărturia unui copil: „Țipă”) decide să intre să confrunte dezlănțuirea animalică a respectivei și să pună capăt terorii. Bine, sunt de acord că se poate de bună seamă comenta, vizita făcea parte dintr-un efort mediatic, pentru că era cu televiziunile după ea, și, nu-i așa, trebui să arate tarele sistemului moștenit de la inamicul politic PSD.

Aici trebuie să mărturisesc: mă identific personal cu bietul copil, pentru că de-a lungul vieții mele de elev am fost terorizat, atât fizic, cât mai ales psihic, de o droaie de psihopați care nu aveau ce căuta pe scaunul de dascăl. Sunt singur, de asemenea, că mulți dintre voi, cei care citiți acest articol, ați fost terorizați la rândul vostru de un cadru didactic.

Dar, ce să vezi, apare o reacție a sistemului de învățământ, de data acesta prin corpul profesoral, mai precis al său sindicat, care spune că nimeni și nimic nu poate tulbura actul predării la clasă, unde dascălul este un mic dumnezeu, nici măcar poliția.
Să cităm din mărețul comunicat: „Descinderea ministrului educației în sala de clasă, argumentată de faptul că a auzit-o pe doamna învățătoare țipând la un elev și muștruluirea acesteia în fața elevilor și a camerelor de filmat a creat o stare de indignare justificată în rândul cadrelor didactice și nu numai.”
Nu apare nici  un cadru didactic indignat despre faptul că se țipa ca pe maidan la niște copii preșcolari de 6 ani, lipsiți de orice formă de apărare fizică dar mai ales psihică în fața unui adult care se presupunea că trebuia să-i educe. Nici o reacție în apărarea micuților. Nici una.

O reacție a sistemului preocupat de propria continuitate și privilegii, nu de buna-stare a cetățeanului care îl plătește și susține prin taxe și impozite.

Am și eu o întrebare punctuală și publică pentru inspectoratul școlar Ialomita: Mai predă doamna respectivă? A fost deschisă vreo anchetă disciplinară? Și pentru ministerul învățământului: Se iau măsuri la nivel național ca astfel de cazuri să nu se mai repete? Se fac traininguri pentru profesori pentru a crește nivelul de pedagogie, psihologie, etc? Li se explică faptul că sub nici o formă nu e ok violența psihică, că e împotriva legii?

În orice țară civilizată din vest profesoara respectivă era scoasă cu cătușe în secunda doi din clasă. Pun aici un caz grav de teroare fizică, care s-a soldat cu arestare. Iar violența psihică este, în opinia mea, la fel de gravă, mai ales dacă este folosită pe perioade îndelungate. Poate traumatiza ireversibil psihicul fragil și încă în formare al micuților.

3 observații.

3 domenii complet diferite.

Observați concluzia comună, pe care o voi repeta?
„O reacție a sistemului preocupat de propria continuitate și privilegii, nu de buna-stare a cetățeanului care îl plătește și susține prin taxe și impozite.”

Observați șablonul celor 3 exemple, aparent fără legătură între ele? Ce spune el? Ce au în comun?

Că în acestă țară, în 30 de ani, au evoluat niște sisteme care nu pun pe primul loc cetățeanul. Care sunt centrate pe propria bunăstare, fără interes pentru cel care le susține financiar. Cetățeanul este acolo doar declarativ și fictiv, în jurăminte și principii: „Jur să apăr, să slujesc, să ….propășirea…bunăstarea…etc”

Sistemul de lege și ordine, sistemul sanitar, sistemul de învățământ, parlament, fisc, jusțiție, transporturi, autorități centrale și locale, toaaaaate sunt niște imense sinecuri unde când intri ți se face cu ochiul complice „aici esti de-al nostru”, dacă se întâmplă ceva „batista pe țambal”, că ai și tu copii, rate, etc.

Ei bine doamnelor și domnilor compatrioți, România trebuie să se schimbe din temelii. România trebuie să apere cetățeanul onest de infractori, nu invers, România trebuie să pună în centrul sistemului sanitar sănătatea cetățeanului, nu sinecurile corpului medical, România trebui să pună în centrul sistemului educațional „fericirea copilului”, nu gradele și privilegiile corpului profesoral.

Și se poate extrapola în continuare la restul sistemelor care nu sunt mai prejos cu nimic. CNAIR-ul are 6000 (șase mii) de salariați care iau salariul fericiți și așteaptă ca autostrăzile să se contruiască singure, dându-și e-mail-uri între ei deși sunt colegi de palier. Ministerul de finanțe așteaptă ca TVA-ul să se colecteze singur. Procesele în justiție trenează ani de zile, mori cu dreptatea-n mână. Ca să nu mai zic de nepotismele, politizarea, lipsa de viziune, strategii și mai ales de management din primăriile din România că mi se termină cuvintele. Etc.

Incomperența, delăsarea și nepăsarea din toatre aceste sisteme e deja legendară. Și trebuie oprită brutal și din temelii. Altfel, dacă vom supraviețui traumelor din școală s-ar putea să murim pe masa de operație sau prin gropile de pe șoselele patriei. Toate aceste „sisteme” au devenit niște paraziți care ne sug forța vitală pentru a se auto-întreține.

Plătim tributul a de 30 de ani de „ce-mi pasă mie”, „nu e treaba mea”, „am rate, copii”, „batista pe țambal”, „gunoiul sub preș”. Omerta siciliană, fraților „mafioți”. Plicul, relația, pila. Vă sună familiar?

Și suntem la fel de vinovați pentru toate astea, și eu care scriu, și tu, care citești. Noi toți am permis să se ajungă aici. Noi i-am votat. Noi am închis ochii la toate neregulile.

România suntem noi. Noi trebuie să ne cerem drepturile firești, noi trebuie să punem presiune pe politic și autorități, să expunem ce nu e în regulă, și, mai ales, să venim cu soluții, ele există. În centrul lor trebuie să stea schimbarea mentalității colective greșite, de dezinteres față de aproapele nostru, și crearea de strategii care să aibă ca scop principal punerea omului, a cetățeanului, pe primul loc, în toate domeniile. Punct.

Stimularea natalității în România – reducerea vârstei de pensionare pentru mame

By on 16/01/2020

În ultimele zile s-a reluat dezbaterea despre natalitate după declarațiile (nefericite) ale unui politician despre cum vede el fenomenul.

Părerea mea sinceră este că natalitatea ar trebui în continuare stimulată suplimentar, pentru că de la ultimul meu articol pe tema natalității, România – o țară în contracție, lucrurile nu s-au schimbat esențial. Adică suntem tot în contracție, scăderea populației continuă, e drept că nu la fel de abrupt. Dar e un fenomen care trebui măcar stopat, dacă nu inversat.

Nu am de gând să deschid discuția pe partea de alocații pentru copii, care, cum, cât, trebui sau nu mărite. Nu face obiectul acestui articol. Mă gândesc la un stimulent, foarte interesant personal, pentru cea care ia decizia în mod conștient să procreeze și care va duce greul biologic al sarcinii: viitoarea mamă.

Și aici vine ideea mea, care va adânci „inegalitatea” dintre sexe, mai precis pe cea privind vârsta de pensionare: câte doi ani în minus la vârsta de pensionare a femeilor pentru fiecare copil făcut.

Ai făcut un copil, ai dreptul la ieșit la pensie cu 2 ani mai devreme. 2 copii – 4 ani, și așa mai departe. Zero copii însă, ieși la pensie la aceeași vârstă cu bărbatul de lăngă tine, pentru că uzura biologică nu te diferențiază suplimentar. Pentru că asta era principalul argument al diferenței în vârsta de pensionare între femei și bărbați, uzura biologică, documentată științific,  a femeilor datorită sarcinilor duse la capăt. Și pentru asta societatea a găsit de cuviință, pe bună dreptate și întemeiat, că femeia trebuie să iasă la pensie cu niște ani mai devreme. „No argue about it” aici, și nici nu am de gând să deschid cutia Pandorei pe acest subiect. Aș vrea doar să rafinez puțin.

Ai avut o viață fără copii, ca femeie, fie ca alegere, fie ca soartă, e clar că uzura ta biologică este similară unui bărbat, și personal nu văd nici un motiv pentru care ar trebui să te pensionezi mai devreme – și aici mă aștept să sară feministele la beregată cu argumente. Ai avut 16 copii, ca străbunica mea din partea mamei?

16 frati

Asta înseamnă că ai stat 12 ani însărcinată și ai alăptat probabil vreo 20. Îmi povesteau bătrânii că pe ultimii 2-3 i-a „scăpat” în timp ce era la sapă pe moșia banului din Govora, biata femeie nici nu mai simțea că a născut. Păi meriți stima noastră și mândria, că ești mamă eroină.

Credeți că străbunicii mele i-au folosit la ceva stima și mândria? Alocații nu erau, stimulente nu erau. Mă rog, nu erau nici metode contraceptive și nici educație sexuală, dar asta e altă poveste, nu am de gând să blamez generațiile anterioare că au trăit așa cum au trăit.

Eh, altul ar fi cazul azi, dacă ai avea această facilitate. Imaginați-vă că o femeie din mileniul 3 și-ar propune să facă mulți copii. Ar avea satisfacția să știe că societatea îi recunoaște meritele față de binele comun  – pentru că cea mai mare valoare a unei nații suntem noi, oamenii – printr-un lucru foarte simplu de implementat: reducerea vârstei de pensionare, proporțional cu numărul de copii.

Las mințile luminate să facă algoritmii necesari astfel încât să nu se debalanseze și mai mult bugetul țării, poate 2 ani de copil e mult, sau e puțin, dar dacă echivalezi anii de pensie pe care îi „iei” de la femeile care nu fac copii și îi muți spre a încuraja natalitatea, sunt sigur că s-ar putea găsi soluții în direcția asta.

Aveți un starting point doamnelor și domnilor din politică.

Succes!

 

Site cu informații online despre poziția bacurilor de la Chiciu

By on 29/12/2019

Ajuns la Chiciu, de multe ori mă așezam la „bacul vechi”, ca să constat că vine mai repede feribotul „nou”. Sau invers, mergeam la feribotul nou, plăteam și bilet (pe malul călărășean), ca să văd cum trec unul sau chiar două bacuri „vechi” înaintea noastră.

Eterna dilemă a turistului român pe litoralul bulgăresc, ajuns la trecerea cu bacul de la Chiciu, și nu numai a lui, este: Eu la ce coadă mă așez?

La bacul „vechi”, al celor de la Ostrovit, sau la feribotul „nou” pentru care s-a construit de la zero un terminal pe malul românesc?

Fac o paranteză aici, feribotul nou trebuia să fie un proiect transfrontalier româno-bulgar, de aceea era pus după trecerea printr-o „vamă”, construită și ea de la zero dar niciodată folosită. Trebuia să plece de la Chiciu și să acosteze în Silistra, într-un terminal similar, cu vamă, acces camioane etc. Neînțelegerile dintre partea română și bulgară au dus într-un final la abandonarea proiectului și pierderea finanțării UE. Terminalul este acum operat de o firmă privată, care a construit pe malul constănțean al Dunării o rampă betonată, o improvizație pentru a putea permite acostarea bacului tot pe teritoriul României.

În fine, lăsând divagațiile în urmă, folosesc de ceva timp următorul site din Silistra, realizat pe fonduri UE, care arată pozițiile real-time ale navelor din zona Silistra:

http://www.ris-silistra.org/en/

ris-silistra

Așa că, dacă vrei să știi la ce coadă să te așezi, ca să mai câștigi niște minute sau chiar zeci de minute, trebuie să știi că Elena și Cristian sunt bacurile Ostrovit, iar Sălcuța și 5Călărași sunt bacurile societății Coslo-Zinca.

De final, două mențiuni:

  1. pe bacurile Ostrovit au prioritate vehiculele aparținând Ostrovit.
  2. la casieriile Ostrovit de pe ambele maluri se vând și excelentele vinuri Domeniile Ostrov #reclamă gratis 🙂

 

România trebuie să se schimbe din temelii

By on 19/12/2019

Dați-mi vă rog un pliculeț de Nescafe din raft” mă ia grăbită și fără introducere vânzătoarea de la Kaufland, disperată că trebuia să mai vândă ceva, la plata unei doamne din fața mea care achita cumpărăturile cu bonuri de masă. Bonurile doamnei erau de valoare puțin mai mare decât cumpărăturile, iar regulile existente nu-i permiteau vânzătoarei să dea rest numerar la plata cu bonuri. „Ce reguli stupide” gândesc, în timp ce scanez 3D raftul cu „nimicuri” din fața mea. Nici urmă de Nescafe. „Nu văd, doamnă” mă scuz, ușor stânjenit că după 2 secunde nu găsisem cu privirea pliculețul izbăvitor. Știm cu toții că în țara noastră latină și vulcanică, 2 secunde la coadă în care nu livrezi, sau te scotocești prin buzunare după rest, e maximum ce poate îndura populația. Deja toată coada se uita împreună cu mine după Nescafe. Tensiunea bietei vânzătoare crește la 14 cu 9. Se face coadă din cauza mea, nu fac target-ul, lumea nemulțumită. Mă dau ăștia afară. Etc. Ridică vocea, ușor disperată, la colege: Unde e Nescafeul ăla? Deja întoarce capul jumătate din Kaufland. Vânzători și clienți pornesc laolaltă în căutarea „restului magic”. Într-un final fericit, o colegă găsește raftul cu Nescafe, plicul ajunge la clientă, „ka-ching” face sertarul casei de marcat, toată lumea răsuflă ușurată. Viața își reia ritmul cotidian, împreună cu pulsul vânzătoarei.

Ajung la rândul meu la casieră, își cere scuze că m-a pus într-o situație stânjenitoare. Ușor amuzat de haosul creat adineauri de buclucașul plic de nes, simt nevoia să-i împărtășesc un episod din adolescență, comun celor contemporani cu acea perioadă, când părinții mă trimiteau la diverse cozi: „Doamnă, când eram copil, în anii 80, ți se dădeau în loc de rest cutii de chibrituri”. După mine, la coadă, un cuplu de 50+ zâmbește amar, dând amândoi aprobativ din cap, la amintirea tristei dictaturi.

Anii 80. Dictatura Ceaușescu. Era o vreme când nu se găsea nimic pe rafturi, iar produsele de strictă necesitate se vindeau pe cartelă: pâine, zahăr, ulei. Ajungeam la „Alimentara”, cumpăram ce aveam pe listă, iar vânzătoarea nu avea să dea restul. Era criza atât de adâncă, încât nici masă monetară de monezi mici nu era suficientă în circulație. Numai că oamenii erau adaptați pe modul de supraviețuire, și găseau soluții ingenioase la mai toate problemele. De exemplu, la Alimentara din centrul vechi al Călărașiului, unde mă trimiteau ai mei, doamna de acolo avea un impresionant stoc de cutii de chibrituri, lângă casa de marcat. Era 25 de bani cutia și ți-i dădea rest la orice se termina cu subdiviziuni de leu. Aveai cumpărături de 4,75 lei și plăteai cu 5 lei, primeai o cutie de chibrituri rest. Erau însă mulți cei care nu acceptau cutia de chibrituri, și erau dispuși să stea în așteptare până ce apărea cineva care plătea cu „mărunt”, ca să-și ia restul. Eu îmi luam cutia cu chibrituri, că noi puștanii aveam diverse întrebuințări pirotehnice cu chibriturile.

Back in 2019. În timp ce plăteam, făcând analogia „măruntului” dintre cutia de chibrituri din 1985 și pliculețul de nes din 2019, am revelația: În țara asta s-au schimbat multe, dar marea majoritate a mentalităților s-au moștenit. Și s-au moștenit fix alea proaste. Plicul, relația, pila, merge și așa, „s-a dat”, „s-a băgat”, „s-au mărit”, „ne-a tăiat”. „Drobul de sare” a lui Creangă. „Miorița”.

România trebuie să se schimbe din temelii gândesc aproape cu voce tare în timp ce ies din hypermarket, dacă vrem să avem vreo șansă la o evoluție moral sănătoasă, la un viitor bazat pe valori și principii.

„Io-l votez pe Iliescu că ne-a dat pământ” spunea bunica Nadia, fie-i țărâna ușoară, deși femeia a trăit ultimii 40 de ani la bloc și nu avea nici o palmă de teren dat de nimeni, fiind refugiată din Basarabia în 1940. Dar așa credea ea, că tătucul Ilici „a dat”, deci e de treabă. To set the record straight: Ion Iliescu n-a dat pământ nimănui. FSN-ul prezidat de Iliescu a făcut un act de reparație istorică, prin guvernul Petre Roman, reconstituind (parțial, în limita a 10 ha de familie) dreptul  de proprietate asupra terenurilor confiscate de regimul comunist prin colectivizarea forțată din anii 40-50-60. Însă propaganda acelor ani l-a promovat, cu mare succes, ca tătucul care a dat pământ. Nu a dat nimic. Nu era regele Angliei care prin grația divină a rupt din domeniul regal ca să-și răsplătească supușii. Nu a fost Ștefan cel Mare care dădea pământ răzeșilor care l-au ajutat să-i învingă pe cotropitori. A făcut un act, discutabil și incomplet, de reparație istorică.

Suntem încă o țară de oameni care au nevoie de o figură patriarhală, de un „tătuca Stalin”, care să conducă cu mână de fier, dar să și „dea”.

De ce se întâmplă asta?

Foarte simplu: pentru că timp de 45 de ani, din 1944 până în 1989, generații întregi au crescut fără spirit de inițiativă sau cu el retezat din rădăcină. Cu toții trebuia să gândim la fel, să fim „omul nou comunist”. Nu aveai voie „să ieși din rând”. Dacă veneai tu cu idei noi, cu „schimbări” la locul de muncă, erai imediat luat la ochi de activul de partid și securitate. Ori te făceau membru de partid, ori te lua „secu” în evidență. Sau mai rău, dacă erai de ne-educat, dacă sistemul totalitar realiza că nu poate scoate din tine un cetățean supus regimului, pur și simplu „dispăreai” într-un fel sau altul. Nu prea aveai de ales decât să pleci capul și să intri în horă. „Să pui batista pe țambal”. „Să bagi gunoiul sub preș”. Timp de 45 de ani. Cu tot cu părinți și bunici. Care și ei transmiteau mai departe frica de libertate în gândire și exprimare: „Ai grijă ce spui că ne leagă ăștia” îmi spunea mama – având 17 ani la revoluție eram suficient de copt să realizez ce se întâmplă în jur. „Nu spui bancuri cu Ceaușescu, nici când ieși afară nici la școală”, „Vezi că telefoanele ne sunt ascultate”. Toată generația mea a auzit fraza asta în familie: „Tu pune mâna și învață să prinzi o repartiție bună, că ești aranjat pe viață” etc.

Acestă lipsă de libertate de exprimare, mișcare și acțiune,  era dublată machiavelic de eliminarea oricărei responsabilități personale. Lucru extrem de comod pentru oricine. Statul și „partidul unic” îți „dădea”. Loc de muncă prin „repartiție” după terminarea liceului, sau școlii profesionale, sau facultății. Garsonieră sau apartament (dacă erai căsătorit/ă). Creșă, grădiniță, școală și liceu pentru copii. Dacie de 75.000 lei pe carnet de CEC după 5 ani de așteptare pe liste. Frigider Fram în rate. Totul în viață ta era programat de regimul totalitar până în cel mai mic detaliu, la orice vârstă ei aveau soluția pentru tine. Tot ce trebuia să faci era foarte simplu, să mergi pe drumul trasat cu grijă de „cârmaci”. Cu mare grijă să nu calci liniile albe continue de demarcație.

Și exact aici era aspectul machiavelic. De ce? Pentru că îți lua de pe umerii tăi toate răspunderile pe care le are un adult, azi în 2019: CV. Loc de muncă să-mi plătesc ratele. Bonă pentru copil. Grădiniță pentru copil. Fac mutație în sectorul 2 să prind loc pentru fetiță la școala o sută nu știu cât, aia bună. „Atenție” la medic s-o bage pe mama pe lista „aia scurtă” la nu știu ce analize. Casă. Mașină. Loc de veci. Etc.

„N-ai pe cineva…” era o scenetă celebră a lui Toma Caragiu. Așa funcționa regimul PCR. Pile. Cunoștințe. Relații.

Practic regimul totalitar te ghida să dai „bucuros” libertatea personală pe siguranța zilei de mâine, pe care partidul „tătuc” avea grijă să o livreze fiecărui cetățean, de la naștere până la moarte.

Și vine „loviluția” din 1989, de care ne tot aducem aminte de 30 de ani încoace în fiecare sfârșit de Decembrie. Loviluție fiind un portmanteau între „lovitură de stat” și „revoluție”.  Bine, orice revoluție este de fapt o lovitură de stat. Adică o preluare prin forță a puterii. Decembrie 1989, momentul când s-a schimbat totul pentru noi cei de atunci. Am devenit liberi. Putem să călătorim oriunde pe glob. Avem libertatea ideilor, și de exprimare, garantată de constituție.

Dar noi suntem aceeași oameni. Vrem să „ni se dea”. Pensii. Salarii mărite. TVA. Alocații. Pământ. O rezolvăm tot „cu un telefon”. Dacă nu merge cu un telefon, „cu plicul”. În adâncul sufletului nostru tânjim tot după un tătuc, care să „ne dea”, să „ne rezolve” și să închidă ochii binevoitor la micile plăceri vinovate, atâta timp cât nu ieșim „din front”. Mimăm principialitatea și valorile, înfierăm corupții pe rețelele sociale, dar când ne ajunge cuțitul la os, scoatem plicul.

Mai rău de-atât. Învățăm și generațiile viitoare că „Așa merg lucrurile în țara asta, ce știi tu!”.„Vă învață ăștia numai prostii la școala asta, nu se mai face școală ca pe vremuri”. Sau, ca să citez un fost primar: Dacă pune „partidul” candidat un balot de paie, balotul ăla iese primar! 

Exact ăsta a fost principiul machiavelic prin care s-au câștigat alegerile și implicit puterea politică în România, în ultimii 30 de ani. O mână spală pe alta”. „Vă dăm salarii, pensii” versus „ne dați votul”. „Ne luăm porția” versus „vă dăm și vouă firimiturile de la masa regilor”. „Batista pe țambal”. „Gunoiul sub preș”. Alegerile sunt o competiție, Și ca orice competiție, sunt câștigate de cel mai bine pregătit în „sportul” respectiv. Adică exact de acela care a identificat la fix slăbiciunile de masă ale românilor și le-a exploatat ca atare. A apăsat butonul „nevoia de tătuc”, ca să obțină rezultatul „putere”. As simple as that.

Acest „status quo”, acest aranjament greșit din toate unghiurile din care îl poți privi, nu poate să continue la infinit. Și nu e vorba doar de puterea politică și alegeri aici, de un partid sau altul. Funcționarea întregii societăți românești nu poate să continue așa. Educația. Sănătatea. Infrastructura. Securitatea personală. You name it.

România trebuie să se schimbe din temelii. Observați că am scris „trebuie să se schimbe”, în loc de trebuie „schimbată”. Nu vine nimeni să ne-o schimbe pentru noi. România nu este un concept abstract. Noi suntem România. Noi trebuie să ne schimbăm mentalitățile greșite moștenite și pe care le perpetuăm din inerție. Trebui să ne cunoaștem și să ne cerem drepturile. Trebuie să ne învățăm să cerem rezultate, pe măsura investiției noastre în domeniul respectiv. De la cei din jur. De la stat. De la autorități. De la companiile private. De la toată lumea. Plătesc taxe și impozite, deci am dreptul să cer educație, sănătate, administrație publică eficientă, bani cheltuiți în folosul meu în toate domeniile. Plătesc mărfuri și servicii, am dreptul la calitate, eficiență și promptitudine. Și, mai mult decât atât, am dreptul să cer socoteală când lucrurile nu sunt ok. Oricui și tuturor. Drepturi care sunt foarte frumoase pe hârtie, dar egale cu zero dacă nu ni le exersăm. Dacă nu ne auto-impunem să le transformăm în îndatoriri personale.

Va urma.

 

But it`s over now

By on 10/12/2019

”It must have been love
But it’s over now
It must have been good
But I lost it somehow”

Era refrenul celor de la Roxette , care apare pe coloana sonoră din „Pretty woman” și unul din hiturile de referință în muzica anilor 90, cu care am fost contemporani o întreagă generație. Țin minte că aveam piesa pe o casetă, „KuschelRock 5”, o compilație la modă la începuturile anilor 90. Casetă care a făcut multe drumuri cu Dacia la mare, munte, chefuri, apariții la radio (da, am fost și acolo in my 20`s) și un număr outrageous de copii. Tot ce îți trebuia era caseta sursă, un dublu deck și o casetă goală. Da kids, în anii 90 așa se răspândea muzica, din casetă în casetă. Acum în epoca streaming-ului, aveți aici link-ul de Spotify pentru acel KuchelRock „funf” epic.

Din păcate, de ieri 9 Decembrie 2019, Marie Fredriksson, fosta solistă a grupului Roxette, ne-a părăsit pentru o lume mai bună. „But it’s over now” for her. Farewell Marie!

 

 

 

 

La mulți ani România!

By on 30/11/2019

Când oameni frumoși își dau mâna și trec peste vârstă și preferințe ca să fie români, eu cred că țara asta mai are o șansă: