Femeile.

Femeile sunt detectoare naturale de minciuni. De-aia nu le poți minți. Dar tu tot încerci, poate îți iese, iar câteodată chiar ai impresia că ai scos minciuna perfectă, „THE” lie. Și ai în sinea ta momentul ăla de triumf, de fotbalist care a dat gol cu mâna și arbitrul n-a văzut.

Nu te amăgi degeaba, nu ți-a ieșit, doar a fost acceptată minciuna, iar asta se poate întâmpla în două feluri. Unu, ca formă de convenție socială, acele mici „white lies” care sunt niște cosmetizări ale adevărului, doi, femeia știe că minți, dar o acceptă fie din resemnare, iubire, din curiozitate sau din alte 10 la puterea 100 motive care trec prin capul unei femei obișnuite.

Această abilitate socială vine la pachet cu altele, din preistorie, unde rasa umană era destul de bine împărțită, sexual, pe căprării. Bărbatul era evident mai bine dotat pentru supraviețuire, putea vâna animale, creierul lui s-a dezvoltat în zona motorie, l-a pregătit pentru acțiune, pentru inventivitate, pentru găsit soluții la diverse probleme practice,  iar femeia, pentru a supraviețui și a transmite mai departe genele, era nevoită să-și aleagă cu mare atenție partenerul, să facă o mulțime de asocieri logice, să-și folosească ambele emisfere ale creierului, să dezvolte o paletă întreagă de abilități cognitive, senzoriale, analitice. Rasa umană are două instincte principale, de supraviețuire și de reproducere. Ei bine, aceste două instincte principale s-au rafinat pe o perioadă de milioane de ani în creierul femeilor, mai întâi prin prisma pruncilor pe care-i țineau la piept și care nu se puteau exprima. Au învățat din „body language”-ul și expresiile faciale ale nou născutului, când îi era foame, când era nervos sau avea crampe, când era liniștit și fericit. Apoi, studiind comportamentul semenilor adulți, au observat aceleași sentimente pe fața lor, sau în poziția corpului, sau în felul în care respiră, se mișcă, se comportă în general. Probabil de aceea majoritatea psihologilor sunt femei.

Femeii moderne i s-a perfectat acest simț, să-i spunem al adevărului, care nu dă greș în marea majoritate a cazurilor. Bineînțeles că există și mari „actori” ce reușesc să se dedubleze destul de bine până le iese minciuna, dar aceștia sunt o minoritate, sunt profesioniști și exersează minciuna pentru a câștiga o pâine.

Pentru noi, ceilalți, minciuna rămâne la stadiul de exerciții, de amatorism. Începi de mic, cu mama ta, cu chestii simple „-Da mami, am fost în parc și am stat cu prietenii, n-am facut nimic deosebit”. Ea deja s-a prins din stinghereala ta de diletant că nici n-ai fost în parc, nici cu prietenii, dar e fericită că te-ai întors acasă întreg și nu miroși a țigări. Mama înțelege, realizează că ai nevoie de spațiul tău personal și nu insistă. Mai târziu testezi o minciunică pe o colegă, sau prietenă. Bineînțeles că s-a prins că minți, dar te vrea în cercul ei social, cel puțin minți frumos, cu gust, gata, ești acceptat. Trebuie însă să conștientizezi că îți face de fapt o favoare și să nu o folosești împotriva ei, caz în care îți dai singur foc la valiză.

Ele însele, femeile, deși știu că nu pot fi mințite, încearcă, perseverent, să mintă alte femei. Bineînțeles că nu le iese, ori se mint reciproc și acceptă asta ca pe un joc social twisted, ori nu, caz în care de obicei relația se rupe. Sau, se acceptă așa cum sunt, oneste, cazuri extrem de rare de prietenii femeie-femeie.

Așa că domnilor, în afară de cazul cand este o minciunică de tip „white lie” care mai mult protejează interlocutorul, nu vă îmbătați cu apă rece, femeile nu pot fi mințite, în nici un caz pe termen lung, decât dacă vor ele și o acceptă. Vor detecta întotdeauna acel timbru ușor diferit din voce, acel gest, acea poziție diferită a capului, mâinilor, etc, acea respirație accelerată, acea evitare a privirii, acele pupile dilatate.

Și dacă totuși a dat din cap aprobator la minciuna servită, aveți în față o „doamnă” și un partener care trebuie respectat.

A, și să nu uit, reciproca nu e valabilă, o femeie poate minți cu ușurință un bărbat.