Gorunescu.ro

Think. Feel. Give.

December, 2019

Site cu informații online despre poziția bacurilor de la Chiciu

By on 29/12/2019

Ajuns la Chiciu, de multe ori mă așezam la „bacul vechi”, ca să constat că vine mai repede feribotul „nou”. Sau invers, mergeam la feribotul nou, plăteam și bilet (pe malul călărășean), ca să văd cum trec unul sau chiar două bacuri „vechi” înaintea noastră.

Eterna dilemă a turistului român pe litoralul bulgăresc, ajuns la trecerea cu bacul de la Chiciu, și nu numai a lui, este: Eu la ce coadă mă așez?

La bacul „vechi”, al celor de la Ostrovit, sau la feribotul „nou” pentru care s-a construit de la zero un terminal pe malul românesc?

Fac o paranteză aici, feribotul nou trebuia să fie un proiect transfrontalier româno-bulgar, de aceea era pus după trecerea printr-o „vamă”, construită și ea de la zero dar niciodată folosită. Trebuia să plece de la Chiciu și să acosteze în Silistra, într-un terminal similar, cu vamă, acces camioane etc. Neînțelegerile dintre partea română și bulgară au dus într-un final la abandonarea proiectului și pierderea finanțării UE. Terminalul este acum operat de o firmă privată, care a construit pe malul constănțean al Dunării o rampă betonată, o improvizație pentru a putea permite acostarea bacului tot pe teritoriul României.

În fine, lăsând divagațiile în urmă, folosesc de ceva timp următorul site din Silistra, realizat pe fonduri UE, care arată pozițiile real-time ale navelor din zona Silistra:

http://www.ris-silistra.org/en/

ris-silistra

Așa că, dacă vrei să știi la ce coadă să te așezi, ca să mai câștigi niște minute sau chiar zeci de minute, trebuie să știi că Elena și Cristian sunt bacurile Ostrovit, iar Sălcuța și 5Călărași sunt bacurile societății Coslo-Zinca.

De final, două mențiuni:

  1. pe bacurile Ostrovit au prioritate vehiculele aparținând Ostrovit.
  2. la casieriile Ostrovit de pe ambele maluri se vând și excelentele vinuri Domeniile Ostrov #reclamă gratis 🙂

 

Dacă ți-a plăcut, distribuie:Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

România trebuie să se schimbe din temelii

By on 19/12/2019

Dați-mi vă rog un pliculeț de Nescafe din raft” mă ia grăbită și fără introducere vânzătoarea de la Kaufland, disperată că trebuia să mai vândă ceva, la plata unei doamne din fața mea care achita cumpărăturile cu bonuri de masă. Bonurile doamnei erau de valoare puțin mai mare decât cumpărăturile, iar regulile existente nu-i permiteau vânzătoarei să dea rest numerar la plata cu bonuri. „Ce reguli stupide” gândesc, în timp ce scanez 3D raftul cu „nimicuri” din fața mea. Nici urmă de Nescafe. „Nu văd, doamnă” mă scuz, ușor stânjenit că după 2 secunde nu găsisem cu privirea pliculețul izbăvitor. Știm cu toții că în țara noastră latină și vulcanică, 2 secunde la coadă în care nu livrezi, sau te scotocești prin buzunare după rest, e maximum ce poate îndura populația. Deja toată coada se uita împreună cu mine după Nescafe. Tensiunea bietei vânzătoare crește la 14 cu 9. Se face coadă din cauza mea, nu fac target-ul, lumea nemulțumită. Mă dau ăștia afară. Etc. Ridică vocea, ușor disperată, la colege: Unde e Nescafeul ăla? Deja întoarce capul jumătate din Kaufland. Vânzători și clienți pornesc laolaltă în căutarea „restului magic”. Într-un final fericit, o colegă găsește raftul cu Nescafe, plicul ajunge la clientă, „ka-ching” face sertarul casei de marcat, toată lumea răsuflă ușurată. Viața își reia ritmul cotidian, împreună cu pulsul vânzătoarei.

Ajung la rândul meu la casieră, își cere scuze că m-a pus într-o situație stânjenitoare. Ușor amuzat de haosul creat adineauri de buclucașul plic de nes, simt nevoia să-i împărtășesc un episod din adolescență, comun celor contemporani cu acea perioadă, când părinții mă trimiteau la diverse cozi: „Doamnă, când eram copil, în anii 80, ți se dădeau în loc de rest cutii de chibrituri”. După mine, la coadă, un cuplu de 50+ zâmbește amar, dând amândoi aprobativ din cap, la amintirea tristei dictaturi.

Anii 80. Dictatura Ceaușescu. Era o vreme când nu se găsea nimic pe rafturi, iar produsele de strictă necesitate se vindeau pe cartelă: pâine, zahăr, ulei. Ajungeam la „Alimentara”, cumpăram ce aveam pe listă, iar vânzătoarea nu avea să dea restul. Era criza atât de adâncă, încât nici masă monetară de monezi mici nu era suficientă în circulație. Numai că oamenii erau adaptați pe modul de supraviețuire, și găseau soluții ingenioase la mai toate problemele. De exemplu, la Alimentara din centrul vechi al Călărașiului, unde mă trimiteau ai mei, doamna de acolo avea un impresionant stoc de cutii de chibrituri, lângă casa de marcat. Era 25 de bani cutia și ți-i dădea rest la orice se termina cu subdiviziuni de leu. Aveai cumpărături de 4,75 lei și plăteai cu 5 lei, primeai o cutie de chibrituri rest. Erau însă mulți cei care nu acceptau cutia de chibrituri, și erau dispuși să stea în așteptare până ce apărea cineva care plătea cu „mărunt”, ca să-și ia restul. Eu îmi luam cutia cu chibrituri, că noi puștanii aveam diverse întrebuințări pirotehnice cu chibriturile.

Back in 2019. În timp ce plăteam, făcând analogia „măruntului” dintre cutia de chibrituri din 1985 și pliculețul de nes din 2019, am revelația: În țara asta s-au schimbat multe, dar marea majoritate a mentalităților s-au moștenit. Și s-au moștenit fix alea proaste. Plicul, relația, pila, merge și așa, „s-a dat”, „s-a băgat”, „s-au mărit”, „ne-a tăiat”. „Drobul de sare” a lui Creangă. „Miorița”.

România trebuie să se schimbe din temelii gândesc aproape cu voce tare în timp ce ies din hypermarket, dacă vrem să avem vreo șansă la o evoluție moral sănătoasă, la un viitor bazat pe valori și principii.

„Io-l votez pe Iliescu că ne-a dat pământ” spunea bunica Nadia, fie-i țărâna ușoară, deși femeia a trăit ultimii 40 de ani la bloc și nu avea nici o palmă de teren dat de nimeni, fiind refugiată din Basarabia în 1940. Dar așa credea ea, că tătucul Ilici „a dat”, deci e de treabă. To set the record straight: Ion Iliescu n-a dat pământ nimănui. FSN-ul prezidat de Iliescu a făcut un act de reparație istorică, prin guvernul Petre Roman, reconstituind (parțial, în limita a 10 ha de familie) dreptul  de proprietate asupra terenurilor confiscate de regimul comunist prin colectivizarea forțată din anii 40-50-60. Însă propaganda acelor ani l-a promovat, cu mare succes, ca tătucul care a dat pământ. Nu a dat nimic. Nu era regele Angliei care prin grația divină a rupt din domeniul regal ca să-și răsplătească supușii. Nu a fost Ștefan cel Mare care dădea pământ răzeșilor care l-au ajutat să-i învingă pe cotropitori. A făcut un act, discutabil și incomplet, de reparație istorică.

Suntem încă o țară de oameni care au nevoie de o figură patriarhală, de un „tătuca Stalin”, care să conducă cu mână de fier, dar să și „dea”.

De ce se întâmplă asta?

Foarte simplu: pentru că timp de 45 de ani, din 1944 până în 1989, generații întregi au crescut fără spirit de inițiativă sau cu el retezat din rădăcină. Cu toții trebuia să gândim la fel, să fim „omul nou comunist”. Nu aveai voie „să ieși din rând”. Dacă veneai tu cu idei noi, cu „schimbări” la locul de muncă, erai imediat luat la ochi de activul de partid și securitate. Ori te făceau membru de partid, ori te lua „secu” în evidență. Sau mai rău, dacă erai de ne-educat, dacă sistemul totalitar realiza că nu poate scoate din tine un cetățean supus regimului, pur și simplu „dispăreai” într-un fel sau altul. Nu prea aveai de ales decât să pleci capul și să intri în horă. „Să pui batista pe țambal”. „Să bagi gunoiul sub preș”. Timp de 45 de ani. Cu tot cu părinți și bunici. Care și ei transmiteau mai departe frica de libertate în gândire și exprimare: „Ai grijă ce spui că ne leagă ăștia” îmi spunea mama – având 17 ani la revoluție eram suficient de copt să realizez ce se întâmplă în jur. „Nu spui bancuri cu Ceaușescu, nici când ieși afară nici la școală”, „Vezi că telefoanele ne sunt ascultate”. Toată generația mea a auzit fraza asta în familie: „Tu pune mâna și învață să prinzi o repartiție bună, că ești aranjat pe viață” etc.

Acestă lipsă de libertate de exprimare, mișcare și acțiune,  era dublată machiavelic de eliminarea oricărei responsabilități personale. Lucru extrem de comod pentru oricine. Statul și „partidul unic” îți „dădea”. Loc de muncă prin „repartiție” după terminarea liceului, sau școlii profesionale, sau facultății. Garsonieră sau apartament (dacă erai căsătorit/ă). Creșă, grădiniță, școală și liceu pentru copii. Dacie de 75.000 lei pe carnet de CEC după 5 ani de așteptare pe liste. Frigider Fram în rate. Totul în viață ta era programat de regimul totalitar până în cel mai mic detaliu, la orice vârstă ei aveau soluția pentru tine. Tot ce trebuia să faci era foarte simplu, să mergi pe drumul trasat cu grijă de „cârmaci”. Cu mare grijă să nu calci liniile albe continue de demarcație.

Și exact aici era aspectul machiavelic. De ce? Pentru că îți lua de pe umerii tăi toate răspunderile pe care le are un adult, azi în 2019: CV. Loc de muncă să-mi plătesc ratele. Bonă pentru copil. Grădiniță pentru copil. Fac mutație în sectorul 2 să prind loc pentru fetiță la școala o sută nu știu cât, aia bună. „Atenție” la medic s-o bage pe mama pe lista „aia scurtă” la nu știu ce analize. Casă. Mașină. Loc de veci. Etc.

„N-ai pe cineva…” era o scenetă celebră a lui Toma Caragiu. Așa funcționa regimul PCR. Pile. Cunoștințe. Relații.

Practic regimul totalitar te ghida să dai „bucuros” libertatea personală pe siguranța zilei de mâine, pe care partidul „tătuc” avea grijă să o livreze fiecărui cetățean, de la naștere până la moarte.

Și vine „loviluția” din 1989, de care ne tot aducem aminte de 30 de ani încoace în fiecare sfârșit de Decembrie. Loviluție fiind un portmanteau între „lovitură de stat” și „revoluție”.  Bine, orice revoluție este de fapt o lovitură de stat. Adică o preluare prin forță a puterii. Decembrie 1989, momentul când s-a schimbat totul pentru noi cei de atunci. Am devenit liberi. Putem să călătorim oriunde pe glob. Avem libertatea ideilor, și de exprimare, garantată de constituție.

Dar noi suntem aceeași oameni. Vrem să „ni se dea”. Pensii. Salarii mărite. TVA. Alocații. Pământ. O rezolvăm tot „cu un telefon”. Dacă nu merge cu un telefon, „cu plicul”. În adâncul sufletului nostru tânjim tot după un tătuc, care să „ne dea”, să „ne rezolve” și să închidă ochii binevoitor la micile plăceri vinovate, atâta timp cât nu ieșim „din front”. Mimăm principialitatea și valorile, înfierăm corupții pe rețelele sociale, dar când ne ajunge cuțitul la os, scoatem plicul.

Mai rău de-atât. Învățăm și generațiile viitoare că „Așa merg lucrurile în țara asta, ce știi tu!”.„Vă învață ăștia numai prostii la școala asta, nu se mai face școală ca pe vremuri”. Sau, ca să citez un fost primar: Dacă pune „partidul” candidat un balot de paie, balotul ăla iese primar! 

Exact ăsta a fost principiul machiavelic prin care s-au câștigat alegerile și implicit puterea politică în România, în ultimii 30 de ani. O mână spală pe alta”. „Vă dăm salarii, pensii” versus „ne dați votul”. „Ne luăm porția” versus „vă dăm și vouă firimiturile de la masa regilor”. „Batista pe țambal”. „Gunoiul sub preș”. Alegerile sunt o competiție, Și ca orice competiție, sunt câștigate de cel mai bine pregătit în „sportul” respectiv. Adică exact de acela care a identificat la fix slăbiciunile de masă ale românilor și le-a exploatat ca atare. A apăsat butonul „nevoia de tătuc”, ca să obțină rezultatul „putere”. As simple as that.

Acest „status quo”, acest aranjament greșit din toate unghiurile din care îl poți privi, nu poate să continue la infinit. Și nu e vorba doar de puterea politică și alegeri aici, de un partid sau altul. Funcționarea întregii societăți românești nu poate să continue așa. Educația. Sănătatea. Infrastructura. Securitatea personală. You name it.

România trebuie să se schimbe din temelii. Observați că am scris „trebuie să se schimbe”, în loc de trebuie „schimbată”. Nu vine nimeni să ne-o schimbe pentru noi. România nu este un concept abstract. Noi suntem România. Noi trebuie să ne schimbăm mentalitățile greșite moștenite și pe care le perpetuăm din inerție. Trebui să ne cunoaștem și să ne cerem drepturile. Trebuie să ne învățăm să cerem rezultate, pe măsura investiției noastre în domeniul respectiv. De la cei din jur. De la stat. De la autorități. De la companiile private. De la toată lumea. Plătesc taxe și impozite, deci am dreptul să cer educație, sănătate, administrație publică eficientă, bani cheltuiți în folosul meu în toate domeniile. Plătesc mărfuri și servicii, am dreptul la calitate, eficiență și promptitudine. Și, mai mult decât atât, am dreptul să cer socoteală când lucrurile nu sunt ok. Oricui și tuturor. Drepturi care sunt foarte frumoase pe hârtie, dar egale cu zero dacă nu ni le exersăm. Dacă nu ne auto-impunem să le transformăm în îndatoriri personale.

Va urma.

 

Dacă ți-a plăcut, distribuie:Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

But it`s over now

By on 10/12/2019

”It must have been love
But it’s over now
It must have been good
But I lost it somehow”

Era refrenul celor de la Roxette , care apare pe coloana sonoră din „Pretty woman” și unul din hiturile de referință în muzica anilor 90, cu care am fost contemporani o întreagă generație. Țin minte că aveam piesa pe o casetă, „KuschelRock 5”, o compilație la modă la începuturile anilor 90. Casetă care a făcut multe drumuri cu Dacia la mare, munte, chefuri, apariții la radio (da, am fost și acolo in my 20`s) și un număr outrageous de copii. Tot ce îți trebuia era caseta sursă, un dublu deck și o casetă goală. Da kids, în anii 90 așa se răspândea muzica, din casetă în casetă. Acum în epoca streaming-ului, aveți aici link-ul de Spotify pentru acel KuchelRock „funf” epic.

Din păcate, de ieri 9 Decembrie 2019, Marie Fredriksson, fosta solistă a grupului Roxette, ne-a părăsit pentru o lume mai bună. „But it’s over now” for her. Farewell Marie!

 

 

 

 

Dacă ți-a plăcut, distribuie:Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn